2.6.4. Cele 5 tipuri de compoziţie

CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI

Acest text continuă de aici

Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

2.6.4. Cele 5 tipuri de compoziţie

Există 5 criterii de clasificare a compoziţiei, din care derivă câte două subtipuri ale fiecăruia cu raport corelativ între ele , după cum urmează:

- după gradul de stilizare

- plastică
- decorativă

- după numărul de elemente conţinute

- aglomerată
- aerisită

- după focalizare

- închisă
- deschisă

- după senzaţia de mişcare

- statică
- dinamică

- după recognoscibilitatea semnelor (analogia cu realitatea)

- figurativă
- abstractă

Avem o serioasă problemă cu denumirea „compoziţiei plastice” din criteriul gradului de stilizare. Toată lumea implicată în domeniul artelor plastice înţelege corelaţia dintre ea şi cea decorativă, faţă de care se defineşte negativ. Problema este că ambele trebuie să se subordoneze aceleiaşi noţiuni, numită de nespecialişti „arte plastice”. Chiar dacă noi specialişti sesizăm instantaneu diferenţele, totuşi trebuie să creăm un termen care să reflecte această diviziune, şi care să fie inteligibil şi pentru nespecialişti. Din punct de vedere logic nu putem crea o altă noţiune pentru artele decorative, diferită de artele plastice. Din păcate, aşa ceva chiar s-a făcut la nivel oficial prin denumirea facultăţilor din interiorul universităţilor şi facultăţilor de arte, după cum voi arăta mai târziu în acest text https://gabrielbaldovin.blogspot.com/2021/12/441051-cateva-propuneri-administrative.html . Dar arta decorativă este o parte a artelor plastice iar denumirea generică în care este încadrată pictura, sculptura şi grafica trebuie să reflecte această subdiviziune şi să descrie absorbţia în interiorul ei a artei decorative, după cum atitudinile anti-artă ale avangardei începutului de secol 20 au fost absorbite de câmpul artei, ca însele părţi din artă.

Iată că suntem nevoiţi ca între noţiunea de „plastică” şi cea de „decorativă” să stabilim un raport de supra/sub-ordonare, nu de contrarietate sau contradicţie aşa cum există în tipul de compoziţie dată de criteriul gradului de stilizare. O soluţie ar fi schimbarea termenului „plastică” în „picturală”, deşi termenul nu-i nici el foarte exact pentru că se aplică şi graficii şi fotografiei şi oricărei imagini nedecorative. Însă e net mai bun decât cel de „plastică” pentru că nu produce confuzie. O altă soluţie ar fi chiar folosirea termenului plat „nedecorativă”; acesta este mai exact decât „picturală” însă îi lipseşte expresivitatea şi caracterul descriptiv. O altă denumire ar putea fi dată de termenul „vibrată”, conform cu tenta vibrată care îi este tipică. Însă există suficiente exemple de stiluri şi maniere realizate în tentă plată precum lucrările abstracte ale lui Kandinsky, ale artiştilor din curentul „color filed” sau a multor artişti care folosesc tenta plată dar nu şi regulile artei decorative. Ei nu sunt acoperiţi de acest termen. Cea mai viabil termen mi se pare însă cel de „neregulată” sau „aregulată”, deşi ambilor le lipseşte caracterul descriptiv. Însă fiecare dintre ei sunt destul de similari cu cel de „decorativ” cu care se află în correlaţionare logică. Un alt termen cu adevărat bun ar fi fost şi cel de „discentric” folosit în lucrarea mea mai veche „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” . Dar, ca neologism absolut, în acea lucrare deja i-am dat sens de „artă contemporană”, aşa că resemantizarea lui pare inoportună. Prin urmare, deocamdată niciunul dintre eceşti termeni nu mi se pare suficient de bun. Poate voi găsi altul mai bun în viitor sau poate altcineva va propune unul mai bun. Aşa că îl voi folosi pe mai departe tot pe cel vechi, urmând să văd care va fi reacţia comunităţii teoreticienilor faţă de acest subiect în viitor.

La pag 102 din „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007, Ion Pîrnog vorbeşte despre compoziţia simetrică şi cea asimetrică. Înainte de a vorbi despre o nouă clasificare de compoziţie am să analizez posibilitatea de a folosi termenul „asimetrică” pentru problema terminologică din teoria imagini. Cred că şi acest termen poate fi o soluţie pentru coerenţa logică a denumirilor, deşi şi acest termen suferă de lipsă de descriptivism şi inaplicabilitate totală la grupul de imagini specifice. Când discutăm despre simetrie ne vine în minte compoziţia decorativă. Dar există simetrie şi în cazul compoziţiei plastice, chiar dacă profesorii noştri ne-au învăţat de mici s-o evităm. Un portret frontal sau obiectele artificiale realizate într-un tablou pot fi simetrice. Iată că şi acest termen are probleme, deşi mai puţine decât cele ale titulaturii actuale plastic-decorativ. În ceea ce priveşte crearea unei noi diviziuni în clasificare a compoziţiei cred că această propunere este inoportună. Deşi elementele imaginii trebuie să aibă simetrie în prestanţa pe suprafaţa sa, totuşi nu cred că acest principiu general al compoziţiei poate determina o nouă categorie de compoziţie precum cele de mai sus. Categoria „plastică-decorativă” o poate include şi pe aceasta, doar că, în contextul incoerenţei terminologice, e mai coerentă denumirea propusă de Ion Pîrnog, cu condiţia să fie precizat faptul că nu propune o categorie nouă.

În rest, teoria imaginii le-a descris până acum destul de bine în special în cazul primelor două criterii. Am să vin şi eu cu câteva completări în următoarele secţiuni

Acest text se continuă aici

Gabriel Baldovin

Tweet