CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.5. Radiografie asupra corpului didactic din învăţământul superior de artă
Acest sub-subcapitol descrie în detaliu problemele din învăţământul superior de artă, pornind de la organizare până la interpunerea unor profesori fără har artistic între cei cu har şi studenţi, sau chiar existenţa unor discipline fără legătură cu arta.
4.4.10.5.1. Câteva propuneri administrative legate din învăţământul superior de artă
Am împărţit această secţiune în mai multe părţi, pentru că ea este foarte lungă.
Despre slaba activitate artistică a cadrelor didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Am întâlnit foarte multe exemple de profesori de discipline de bază, din instituţiile de artă din provincie, care n-au lăsat absolut nicio urmă în mediul online. Toţi sunt plini de cursuri, diplome, premii la expoziţii naţionale şi internaţionale dar nu găseşti nimic de ei nici în mediul online şi nici pe la biblioteci, în albume şi reviste. Chiar pe nimeni nu a impresionat munca lor încât s-o facă publică? Unii dintre aceştia predau chiar discipline digitale. Poate că unii fac din asta o strategie de imagine personală, de activitate underground (…) . Dar aşa ceva nu trebuie să existe pentru profesorii din învăţământul superior de artă. Păi cum putem altfel să le apreciem valoarea de artişti dacă sunt de negăsit? Expunerea către public este condiţia sine qwa non a artei. Dacă nu vrei să comunici lumii arta ta, de ce mai eşti artist? Iar mediul online este un canal de contact cu lumea. Nu mai suntem la începutul anilor 2000. Există platforme numeroase de web-hosting care permit spaţii de expunere.
Am găsit cazuri de proaspeţi angajaţi ca lectori care nu aveau nicio lucrare pe contul de Facebook, de parcă s-ar ruşina cu lucrările personale…Ce-i drept, şi eu am mai ascuns de anturaj unele lucrări mai radicale, cu teme precum statul si civilizaţia. Dar cine e interesat de arta mea le poate găsi, în cele din urmă. Eu le-am ascuns pentru a evita anumite discuţii cu cei aprpiaţi. Însă acest absenteism din viaţa publică lasă de bănuit că aceşti oameni le ascund pentru a evita nişte semne de întrebare privind modul în care au ajuns în aceste poziţii. Nu se poate să fii cadru didactic în învăţământul universitar de artă şi să ai doar câteva fotografii în conturile de social-media, şi alea în majoritate fiind selfi-uri… Cred că inclusiv gunoierii tot ar găsi ceva interesant în meseria lor pentru a pune fotografii cu activitatea lor în platformele de social media. Cum poate un astfel de profesor să inspire un student aflat în dubii, când el însuşi pare că şi-a greşit cariera?
Unii dintre ei au lucrări la câteva sute de lei pe site-uri precum ocazii.ro , Pagini aurii, sau Olx. Unii dintre noi am mai făcut cadouri „nemeritate”, şi am ajuns pe aceste site-uri. Se mai întâmplă. Există şi artişti foarte buni care au ajuns pe acolo. Important este ca această nefericită situaţie să fie contracarată printr-o bună imagine personală în social media sau site-uri personale. Altfel, dacă imaginea noastră e de câteva sute de lei atunci riscăm să fim şi mai drastic negociaţi şi să ajungem consideraţi de … 2 lei în universităţi de 2 lei. Şi e păcat, pentru că în aceste instituţii sunt câţiva artişti de talie internaţională, deci care au har pentru pedagogia de învăţământ superior de artă.
Web-site-ul instituţiilor de învăţământ universitar de artă
Web-site-ul facultăţii este un canal care trebuie să comunice ce se întâmplă în aceste instituţii. Însă ele arată cam de spital. Da, ştiu, şi eu am făcut-o pentru platformele mele, web-designer-ul a mai luat câteva teme din alte părţi, a mai schimbat ceva prin meniu, câte o coloană, câte o culoare şi cu asta basta. Dar hai măcar să alegem nişte teme cu layout care să reflecte statutul de facultate de artă! Am văzut în CV-urile multor cadre didactice că se pricep inclusiv la web-design. Poate că n-au timp să se ocupe de facerea efectivă a site-ului. Dar, îşi pot da cu părerea despre layout, şi pot contribui prin păreri la alegerea unei teme ceva mai personalizată. În special la Bucureşti există oameni cu experienţă în design grafic, cu firme construite, care ştiu ce înseamnă aşa ceva. Expertiza lor trebuie folosită. Pot să pariez că, dacă ar fi remuneraţi corect pentru o astfel de sarcină, ei ar putea face un site demn de o instituţie care studiază construcţia imaginii în general. Poate că o investiţie în aşa ceva ar fi mai eficientă în loc de prime sau stadii de perfecţionare în străinătate pentru unii, care oricum nu au har pedagogic de învăţământ superior de artă.
Cel mai bun web-site dintre toate instituţiile de învăţământ universitar de artă îl are „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca, cu un layout mai dinamic decât renumele regiunii , şi care oferă informaţii uşor. Apreciez în mod special faptul că există un centralizator al datelor din CV-urile (resume) oferite de cadrele didactice, şi apoi informaţiile sunt organizate după câteva categorii, dintre care remarc studiile printre primele expuse . La celelalte instituţii, fiecare a venit cu modelul său de CV, şi fiecare a pus studiile pe unde a vrut; unii la început, alţii la sfârşit, alţii deloc… Ca neajunsuri pentru web-site-ul UAD Cluj-Napoca , deplâng faptul că în majoritatea CV-urilor cadrelor didactice nu este precizată disciplina predată, iar orarul nu se găseşte public nici în site şi nici altundeva în mediul online. Din acest punct de vedere UNA Bucureşti şi Facultatea de Arte Vizuale Oradea , dau informaţii despre acest subiect. Parţial Facultatea de Arte (Universitatea "Ovidius") din Constanţa oferă în CV-urile cadrelor didactice disciplina predată. Nici Facultatea de Arte și Design (Universitatea de Vest) Timişoara nu prezintă disciplinele predate de fiecare cadru didactic, dar măcar pot fi deduse din numărul sălii/laboratorului la care cadrele didactice predau, care este precizat la fiecare. Cel mai rău se prezintă web-site-ul Facultatăţii de Arte Vizuale şi Design din Iaşi , care nu oferă nici un CV al vreunui cadru didactic, noroc că unii profesori sunt artişti sunt deja cunoscuţi în comunitate, iar alţii au deja CV-ul pus prin alte părţi .
Faptul că în web-site-ul acestor instituţii nu există CV-urile publicate ale cadrelor didactice, chiar şi acolo unde majoritatea sunt publicate, lasă urme de bănuială. Am văzut situaţii cu CV, „under construction”, de parcă 3-4 pagini de word ar fi nu ştiu ce coduri de programare, ce nu pot fi publicate pentru că au erori de cod. O fi el CV-ul în construcţie, dar studiile se ştiu (nu se poate altfel), şi trebuie să fie publice. Şi asta contează cel mai mult, după cum vom vedea mai jos, pentru că sunt unii care, fie nu au studii pentru a preda anumite discipline, fie au cam multe (!!!) , şi mai ales pe la discipline cu rezonanţă de neo-secu, lăsate cumva de izbelişte (sic!) după absolvire.
Denumirea instituţiilor de învăţământ universitar de artă şi clasificarea disciplinelor din cadrul lor
O altă problemă este denumirea şi clasificarea disciplinelor predate în instituţiile de învăţământul superior de artă, în departamente sau Facultăţi. Atunci când am vorbit despre cele 5 tipuri de compoziţie în capitolul 2 al acestui text , am relatat despre problemele terminologice legate de separaţia arte plastice /arte decorative. Prin urmare, nici separarea celor două facultăţi de arte plastice şi cea de arte decorative (la „Universitatea Naţională de Arte” din Bucureşti şi „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca), sau departamente cu aceleaşi nume ( la „Facultatea de Arte şi Design” de la „Universitatea de Vest” din Timişoara) nu e coerentă.
Principala problemă a acestei diviziuni este aceea că aceste clase sunt văzute ca părţi ale aceleiaşi grupe, numită … „arte”, care nu precizează despre ce fel de arte se studiază în aceste instituţii; arte sunt însă şi filmul şi dansul şi literatura… Dacă „Universitatea Naţională de Arte” nu le studiază şi pe acestea, atunci denumirea ei este una imprecisă. Nici „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca nu precizează în care artă e specializată…Nici „Facultatea de Arte şi Design” de la „Universitatea de Vest” din Timişoara nu e mai precisă. Fruncea pare mai curând orientată spre est de data asta; „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi este cea mai coerentă denumire a unei instituţii învăţământului universitar de arte plastice din România. Ea într-adevăr cuprinde majoritatea artelor, muzică, arte plastice şi teatru. Lipsesc literele şi dansul, şi astfel cel mai vechi centru universitar românesc ar fi realizat panteonul artelor. La nivel informal aceste legături între artişti se stabilesc după absolvire prin diferite situaţii. Ca studenţi, mergeam pe la balurile bobocilor la Universitatea de Muzică, Litere sau UNATC, sau ne întâlneam sus la Teatrul Naţional. Ar fi ideal ca acest lucru să se întâmple şi la nivel instituţional, după modelul UNA din Iaşi. Departamentul Arte Vizuale de la Facultatea de Arte din Oradea e sub acest nivel, deoarece nu are şi teatru.
Aşa că, ţinând cont de aceste precizări, se pot face câteva ajustări ale denumirilor acestor instituţii. După cum există „Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică”, la fel şi UNA ar trebui să se numească UNAP, respectiv „Universitatea Naţională de Arte Plastice”, în care noţiunea „plastică” trebuie să o includă şi pe cea de „decorativă”. După cum spuneam în secţiunea linkată mai sus, între cele două noţiuni nu există raport de contrarietate, ci de supra/sub-ordonare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru „Facultatea de Arte şi Design” de la Timişoara sau „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca, deşi alăturarea dintre „Artă” şi „Design”, trimite ceva mai clar către „Arte Plastice”. Inovatori ca întotdeauna, moldovenii au găsit o denumire ceva mai coerentă pentru facultatea în cauză, respectiv „Facultatea de Arte Vizuale şi Design”. Problema e că în formula „Arte Vizuale” intră şi cinematografia, care, din câte se vede din web-site-ul instituţiei , lipseşte ca disciplină de studiu. Poate ar trebui şi ea inclusă acolo, având în vedere că există importanţi oameni de film cu originea în zonă, şi probabil că vor mai fi şi în viitor. O facultate/secţie de film ar fi indicată. Dacă ar include-o şi pe aceasta, atunci denumirea poate rămâne astfel. Dacă nu, atunci denumirea cea mai exactă este „Facultatea de Arte Plastice şi Design”.
Trebuie lăudate centrele de la Iaşi, Constanţa şi Oradea care nu şi-au mai bătut capul cu separarea netă între arte plastice şi cele decorative, şi le tratează pe toate împreună, în condiţiile în care există această problemă terminologică. Ce-i drept, Iaşi-ul, Constanţa şi Oradea au fost ajutate şi de faptul că nu există atâtea secţii precum la Bucureşti şi Cluj-Napoca. Dar chiar şi aşa, eu unul rămân la părerea exprimată în secţiunea anterioară că studenţii ar trebui să fie încurajaţi să migreze cât mai mult între secţii şi să acumuleze cât mai multe cunoştinţe de la cât mai mulţi profesori. Cel puţin, în ceea ce priveşte UNA Bucureşti, unii profesori de la celelalte secţii sunt mult mai buni pictori, decât cei mai mulţi de la secţia de pictură… Dacă acest lucru s-ar realiza, atunci separaţia asta atât de rigidă între plastică şi decorativă n-ar mai conta.
Dar, dacă e să rămână la fel, atunci ele ar trebui să se redenumească diferit. Prima ar trebui să se cheme „Facultatea/departamentul de arte boeme”, iar cealaltă „Facultatea/departamentul de arte tehnologice/alternative”. În general produsele artistice ale absolvenţilor de la „Facultatea/departamentul de Arte Plastice” nu sunt gustate de publicul larg, şi rar sunt cumpărate de acesta. Cumpărătorii sunt de obicei oameni foarte înstăriţi. Deşi uneori pot cocheta cu tehnologia, precum arta video, de exemplu, totuşi creativitatea lor mare îi face foarte visători, rupţi de realitate şi mai puţin atenţi la detaliile inginereşti ale lumii şi artei, fapt pentru care cred că denumirea de boemi li se potriveşte perfect.
Dimpotrivă, artele tehnologice precum metalul, sticla sau ceramica împreună cu designul, sunt special orientate către cumpărătorii mai puţin înstăriţi şi spre gustul publicului larg. Ei nu sunt atât de creativi ca primii, şi rar ajung artişti pe care istoria artei să-i consemneze ca repere. Întemeierea semantică a termenilor boem/tehnologic poate crea comunităţi tradiţionale din cadrul comunităţii studenţeşti, unii mai boemi, şi alţii mai practici, precum designul sau artele aplicate industrial, care necesită un spirit ceva mai ingineresc. Secţia Foto-Video este o zonă de confluenţă între cele două comunităţi, parcă uşor îndreptată către spiritul boem.
Foarte aproape de o astfel de denumire este Facultatea de Arte și Design din UV Timişoara, care a împărţit disciplinele în două departamente; primul se cheamă „Departamentul de Arte Vizuale” (şi vedem că are cam aceleaşi bube precum în cazul de mai sus), iar cel de-al doilea e denumit corect, respectiv „Departamentul de Design şi Arte Aplicate”. Desigur, dacă devenim foarte scrupuloşi semantic, putem găsi şi aici o mică „bubiţă”, în sensul că orice artă e aplicată, fiind manifestarea spiritului în materia inertă. Probabil că o denumire şi mai corectă ar fi fost „Departamentul de Design şi Arte Aplicate INDUSTRIAL”, deoarece sticla, metalul, ceramica etc., au astfel de aplicare în zona industrială. Dar chiar şi aşa, denumirea este mult mai bună. UNA Bucureşti ar putea să ia această a doua denumire şi să redenumească FDD în „Facultatea de Design şi Arte Aplicate”. Prima ar trebui să cuprindă genurile tradiţionale Pictură, Sculptură, Grafică, iar secţia Foto-video ar trebui mutată la cealaltă facultate, mai ales pentru că acolo sunt câţiva tehnicieni buni în procesarea computerizată a imaginii, cu experienţă de piaţă în design. Colaborarea dintre zona artistică şi cea tehnică s-ar putea astfel fluentiza ceva mai mult.
O altă problemă cu denumirile este cea a disciplinelor „Bazele desenului…” sau „Bazele culorii…” sau „Bazele compoziţiei…”, aşa cum pot fi văzute la UNA, Bucureşti sau Iaşi. Cum adică „bazele”? Suntem la clasa I-a cumva, şi nu mă prind eu? Sau încă se cultivă reflexul de a umili studentul, în genul profesorilor fără har, aşa cum i-am descris în secţiunea anterioară? Păi cam pe atunci se pun bazele studiului culorii. Până şi la liceele de artă, disciplinele acestea se numesc „Studiul formelor şi desenul/culoarea” sau „Studiul compoziţiei”. Ajungem la facultate şi o luăm de la 0, ca prostul din aforismul lui Eugen Ionescu? În lumina studiilor aprofundate specifice învăţământului superior de artă, aceste discipline ar trebui să se numească „Studiu aprofundat de desen/culoare/compoziţie”, deşi la acest nivel regulile acestora se presupune deja a fi cunoscute. Studenţii trebuie să meargă mai departe cu căutările proprii , şi să spargă aceste reguli înspre descoperirea propriei amprente, nu să se întoarcă la 0…
Probleme cu studiile universitare ale unor cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Apoi, la UNA, Bucureşti, din „Facultatea de Arte Plastice” ar mai trebui scoasă şi secţia „Pedagogia Artei”, şi reunită cu „Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD)” în acelaşi corp, care ar trebui să se numească „Facultatea de Pedagogie a Artei”. Cum să ai două secţii diferite care, principial, fac acelaşi lucru, dar denumite diferit? Să fie pentru că pedagogia în general este cea mai contradictorie ştiinţă, cu teorii care se exclud una pe alta, şi atunci li s-au făcut câte o jucărie pentru fiecare (sic!)? Probabil că nu. Explicaţia vine dintr-o ciudăţenie ce a devenit din ce în ce mai problematică de-a lungul timpului, respectiv aducerea de cadre didactice la acest departament din afara artei. Aceşti oameni nu înţeleg arta dar au pretenţia în a le predea pedagogia artei studenţilor, sau chiar profesorilor care îşi dau gradele didactice în cadrul UNA. S-a întâmplat şi ceva similar la disciplina „Estetică”, Gheorghe Achiţei, absolvent al facultăţii de filosofie, care avea gusturi de „Cântarea României”... Acesta e singurul profesor de teorie de la care n-am învăţat absolut nimic.
Un pedagog al artei care nu are experienţa artei este ca un lingvist care ştie gramatică dar nu ştie fondul lexical. El nu poate vorbi automat o limbă doar pentru că ştie gramatica majorităţii limbilor. Până acum ceva vreme, pedagogii artei erau formaţi în interiorul instituţiei; ei aveau cursuri de desen, pictură şi alte discipline asemenea oricărui student. De la o vreme unii sunt paraşutaţi din afară în ograda Universităţii de Arte, pentru că voiau un loc de muncă apropiat de cel vechi, sau alte motive... Întâmplarea face să cunosc câteva persoane care au absolvit facultatea de psihologie, şi post spune că în materie de artă gustul lor este cu cel puţin 100 de ani în urmă. Se simte aici intervenţia unor forţe „lumeşti” care vor să dea impresia că-s divine. Faptul că sunt aduşi oameni din afară întăreşte ideea că departamentul de pedagogie a artei din cadrul UNA n-ar fi suficient de performant. Şi atunci de ce-l mai ţinem? A implanta astfel de pedagogi abstracţi în învăţământul superior de artă este exact acelaşi lucru cu modul în care „cadrele” erau create artificial de Academia Ştefan Gheorghiu, (actualul SNSPA). Şi, la fel ca acei absolvenţi când erau trimişi în câmpul muncii, şi în acest caz anumite persoane cu acest background au ajuns spaima studenţilor şi profesorilor care-şi dau gradele.
Există şi absolvenţi ai instituţiei angajaţi în posturile de pedagogia artei, precum Gabriela Voicu sau Silvia-Maria Stoica. Un exemplu pozitiv, eventual de urmat de alţii care vor să predea la UNA București, este Naiana Vatavu. Ea întâi a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, după care a absolvit-o şi pe cea de arte plastice, secţia pictură. Un astfel de traseu educaţional este un indiciu că viitorul pedagog de artă înţelege cât de cât ce înseamnă pedagogia artei, ca proces concret, şi nu o sumă de teorii exprimate în noul limbaj de lemn al capitalismului, preluat mot-a-mot din filosofia structuralistă.
Un astfel de caz negativ este Oana Gheorghe. A absolvit Liceul Pedagogic „Matei Basarab”, Slobozia, judeţul Ialomiţa, în 1998. În 2007 a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, de la Universitatea din Bucureşti. Din 1998 până în 2008, a predat la câteva şcoli generale şi un liceu. În 2008 a ajuns la Centrul Naţional de Politici Educaţionale şi Evaluare. În 2015 a ajuns Cadru didactic asociat la UNA, fără studii practice de artă.
Un alt caz este Speranţa Farca. A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în 1996. Din septembrie 1994 lucrează Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Între 2003-2005 a fost lector la SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice. Din 2008 până în 2012 a fost lector şi conferenţiar Universitatea Naţională de Arte. Apoi, din 2013 până în prezent, este conferenţiar universitar doctor, tot aici. Aşadar, nici un fel de experienţă practică cu arta. Un caz similar ar putea fi Ioana Ancuţa Boldiş. În 2003 a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Între 2013 şi 2018 a absolvit studii doctorat, la Școala Doctorală de Sociologie din aceeaşi instituţie. Din 2004 a lucrat ca psiholog pe la mai multe instituţii, până în 2019, când devine cadru didactic asociat la Departamentul de specialitate cu profil psihopedagogic, Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca. Această instituţie nu oferă informaţii despre disciplinele predate de cadrele didactice decât în câteva cazuri izolate. Dacă Ancuţa Boldiş predă psihologie sau altă disciplină teoretică, atunci nu sunt probleme. Dar dacă predă pedagogie artistică, atunci problema este că nu are studii practice pentru aşa ceva.
O astfel de situaţie mă duce cu gândul la marile carenţe de comunicare a unor profesori de discipline exacte din vechiul regim, care intrau în conflicte grave cu elevii liceelor tehnologice, în aşa fel încât nu mai puteau preda acolo. Pentru a-i păstra într-un loc de muncă, ei erau pompaţi în Liceul de artă, mizând pe faptul că artiştii sunt mai visători şi nu intră în conflicte şi cu ei. Aşa se face că astfel de profesori ne-au mâncat unora dintre noi zilele, ca elevi. Am auzit că, mai nou, aceşti pedagogi abstracţi pompaţi în aceeaşi manieră, mănâncă zilele studenţilor sau chiar profesorilor, care-şi dau gradele didactice la Universitatea de Arte, după aceeaşi reţetă. Ei nu sunt în stare să vadă gogomăniile teoretice din programele ministerului , după cum am arătat în secţiunile anterioare, şi au pretenţia că-i pot învăţa pe profesorii de liceu şi şcoală generală cum se predă arta.
Suspiciuni de corupţie faţă de unele cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
O altă problemă, în strânsă legătura cu cea de mai sus, este nepotismul. Pot să înţeleg că un tânăr pare promiţător pentru un viitor profesor cu har, ce a fost angajat ca preparator. Dar când şi soţia sa a fost angajată pe un oarecare post în aceeaşi instituţie , pare cam mare coincidenţa. La fel se poate spune şi despre rudele, în special de gradul I, ale unor foşti profesori „de vază” din instituţie. Cazurile sunt cam multe. Există câteva familii, cu aspect de dinastie. Una dintre ele chiar „riscă” să dea denumirea UNA Bucureşti în câteva generaţii. Meseria de profesor universitar de artă nu e ca o coroană regală care să se moştenească din tată în fiu… În acelaşi timp, respect familiilor de artişti care nu lucrează la UNA, după ce au avut un membru profesor acolo. Ca exemplu pozitiv este familia Alexi.
Am afirmat în această secţiune faptul că între artă şi design graniţele sunt foarte estompate, că există o zonă de confluenţă. Dar, în cea mai mare parte, acestea sunt domenii distincte. Cea mai mare parte a domeniilor de design nu au interesele creative ale artei, ci preiau unele forme de artă ajunse aproape de popularizare, uneori mot-a-mot. Există designul grafic, foarte strâns legat de artă, şi pe care mulţi artişti îl practică sporadic, sau l-au practicat intensiv, precum e şi cazul meu, sau a altor profesori din toate ciclurile de învăţământ. Dar sunt unele cadre didactice la anumite discipline de design în învăţământul superior care nu au legătură cu design-ul. Voi detalia în secţiunile următoare această temă. Jocul acesta de-a „uite designul nu e arta!” poate duce la nişte situaţii absurde, precum e cazul cu Mirela Duculescu, angajată la „Facultatea de Istoria şi Teoria Artei (FITA)” de la Univesritatea de Arte din Bucureşti. Ea predă disciplinele: „ Istoria designului, Teoria designului, Habitat în context”. În primul rând, conform separaţiei între Facultatea de Arte Plastice şi Facultatea de Arte decorative şi Design, din cadrul UNA Bucureşti, trebuia să se facă separaţia şi între FITA şi „Facultatea de Istoria Designului”, deşi aşa ceva este anormal, tocmai pentru că nu există specialişti pentru a preda această disciplină. A avea expertiză în istoria designului te face profesor de istoria designului la Facultatea de Arte decorative şi Design, nu la FITA. Cred că dacă distincţia FAP şi FDD din cadrul UNA Bucureşti nu era atât de rigidă, acest caz n-ar fi bătut atât de mult la ochi.
Nu cunosc detaliile cazului, dar ceva mă face să mizez pe onestitatea Mirelei Duculescu, şi să găsesc cauza acestei absurdităţi în lipsa de profesionalism a administraţiei UNA. Probabil că ei i s-a trasat sarcina de la nivelurile de conducere a Universităţii de a preda o istorie a designului, deşi este absolventă de FITA. Acest fapt ce se regăseşte în teza sa de doctorat intitulată „Designul românesc între problematica designului democratic şi practica socialistă (1970-1990)”. N-am citit lucrarea, ea poate fi bine documentată, însă nu e suficient pentru a preda „Istoria designului”. Designul românesc nu înseamnă mare lucru în designul internaţional. Însă pregătirea profesională în istoria artei nu prea e un indiciu pentru competenţă în istoria designului. Cele două discipline sunt diferite. Toţi mai ştim câte ceva din fiecare. Dar nu ai cum să ştii şi istoria artei şi cea a designului la nivel de a o preda la facultate, decât dacă eşti Chuck Norris (sic!) …
Universitatea ar fi trebuit să o trimită la specializare la o universitate occidentală, sau ea ar fi trebuit să fi scris o monografie ca autodidact pe această temă, pentru a preda o astfel de disciplină. Asta arată reflexul de a crea profesori universitari din pix, a la „Academia Ştefan Gheorghiu”, care, în acest caz, e foarte bătător la ochi. Şi aste este una dintre cauzele pentru care România nu are o universitate cotată în primele 500 din lume. Probabil că, din raţiuni administrative, nu s-a putut crea o disciplină precum „Istoria designului” în interiorul FDD. Şi iată cum lipsa de specializare pentru disciplina predată poate atrage semne de întrebare, despre onestitatea acestei angajări, cu toate că protejaţii nu sunt aruncaţi la o treabă atât de grea precum aceasta. Altfel că „FITA” în acest caz poate lua un aspect de „FI’-TA”...
Un caz unic este dat de Porumb Camelia Luminița , de la Oradea, de asemenea fără studii de specialitate. A absolvit Institutul de Subingineri Oradea, profilul electric, specializarea automatizări şi informatică industrială. În 2007 ia titlul de doctor pentru teza “Studii şi cercetări privind iluminatul specific al muzeelor şi galeriilor de artă”. Ce legătură are aşa ceva cu predarea artei? Disciplinele predate de ea la UV sunt „Procesarea artistică a imaginii pe calculator” „Bazele editării imaginii digitale pentru design” „Editare digitală avansată pentru design” şi „Proiectare digitală avansată”. Singura experienţă cât de cât apropiată de design a fost cursul de “Bazele informaticii ” pe care îl menţionează în CV, care are tangenţă doar cu web-designul, pe care o fac programatorii, nu artiştii. Nu se poate preda programare la o instituţie de învăţământ universitar de artă, şi nici iluminarea galeriilor, pentru că acest aspect ţine de factorul administrativ. Asta ar însemna să facem şi o secţie de curăţat atelierul în cadrul învăţământului universitar de artă, doar pentru că iluminarea din spaţiul expoziţional trebuie să fie medie ca intensitate.
Cineva care nu are studii de artă sau de design poate preda cu uşurinţă design-ul la cel mai înalt nivel, cu condiţia de a avea experienţă de piaţă. De exemplu chiar colega sa de instituţie Olimpia Urdea are un background similar, dar cu experienţă de piaţă, şi chiar face design vestimentar. Problemele acolo sunt altele, despre ele voi detalia într-o secţiune ulterioară. În cazul Porumb nu există nici un fel de experienţă de piaţă în design. Dacă aşa ceva ar fi existat, atunci ar fi fost menţionată în CV. Simpla activitate în industria de dinainte de 1989 nu te califică drept designer. Companiile româneşti de producţie industrială nu au excelat în design, iar cele de după 1989, cu atât mai puţin. Oricum, designul industrial nu se pretează pentru studiul la o instituţie de învăţământ universitar de artă, după cum o să arăt într-o secţiune ulterioară.
Am întâlnit un caz de pictură religioasă la secţia pictură din Oradea, prin lector Titiana Marcu care nu are studii de specialitate de pictură la una din Universităţile / facultăţile de artă din ţară, ci la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babes – Bolyai, Cluj-Napoca. Aici trebuie văzut dacă nu există alţi specialişti în zonă pentru tehnicile de pictură, în general. Tehnica icoanei bizantine, în care ea e specializată, ar trebui să se studieze ori la artă murală, ori la „Materiale, procese, tehnici și tehnologii pentru pictură”. Însă această disciplină înseamnă mult mai mult decât pictura bisericească. Din păcate Patriarhia Română a creat o facultate proprie de restaurare, prin care vrea să se rupă de artiştii propriuzişi, fapt fără precedent în istoria artei. Se creează astfel un risc al diletantismului ascuns sub obedienţa faţă de conducerea bisericii*, care nu are nici un fel de competenţă în aprecierea valorii artistice. La aceste facultăţi ajung cei care nu reuşesc să fie admişi la facultăţile de artă, deşi examenul de admitere a ajuns viciat, după cum voi arăta în următorul subcapitol. Mi se pare un precedent dubios ca absolvenţii acestor facultăţi ajung să predea acolo unde nu au fost admişi, sau unde nu au avut interes să înveţe… Apoi, trebuie văzut dacă statul român are în plan restaurarea bisericilor pentru ca o astfel de disciplină să fie neapărat predată, pentru că există riscul lipsei de competenţe pentru disciplina sus menţionată, pe fondul lipsei de interes a societăţii însăşi pentru astfel de studii.
Cazuri foarte clare de „Academia Ştefan Gheorghiu” la unele cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Unul dintre cele mai stringente cazuri de inadvertenţă între studiile personale şi disciplinele predate este cel al lui Dan Radu Moga de la Facultatea de Arte și Design, Timisoara. Când i-am văzut CV-ul, am zis că omul e noul Leonardo da Vinci, cu studii în medicină, apoi în … „Ştiinţe Politice” , iar apoi – ţineţi-vă bine! – „Managementul educaţional pentru domeniul studiilor de securitate”. Pardooooon! Şi, ca să fie cireaşa de pe tort, omul predă ceva design pe la Departamentul de Design şi Arte Aplicate, e membru prin jurii şi deschide expoziţii. Păcat că nu face şi artă … Nu ai cum...
La „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi, un astfel de personaj pare să fie Florin Grigoraş. El predă „Tehnologii informaţionale şi de comunicare pentru domeniul artistic” la anul 2 ,„Dezvoltări creative în fotografie din persp. tehn. informaţionale și de comunicare” la master anul I , şi „Social media pentru artele vizuale” la master anul II. Nu i se poate găsi CV-ul pe nicăieri să vedem ce studii are. Eu unul am o vagă bănuială că aceste studii nu sunt de artă... Din interviul următor se cam vede că răspunde cu propaganda aducerii de fonduri europene în unitate , sau cu coordonarea proiectelor Erasmus, şi despre cum Uniunea Europeană a salvat România de la dispariţie... Numai bine ascuns în web de mai celebrii Florin Grigoraş, Lector Universitar Doctor la Catedra de Actorie a Facultăţii de Teatru din UNATC, şi Florin Grigoraş, vocalistul şi basistul unei trupei de muzică.
Adică, dacă ai ajuns lector, preparator sau asistent pe la aceste instituţii, fără „a rupe gura târgului” în materie de artă, bănuiesc că ai o „abilitate practică” mai specială de a lua faţa altora, mai buni ca tine, pe aceste posturi, nu? Şi atunci cum explici că ai făcut o facultate de drept, studii politice, sau medicină, înainte sau după cea de artă, dar nu profesezi în aceste domenii? De ce ai făcut acele facultăţi? Din nehotărâre? Probabil că şi la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca există cazuri simulare, dar cum web-site-ul instituţiei nu precizează decât sporadic în unele CV-uri disciplinele predate de cadrele didactice, nu pot da exemple concrete.
O altă formă de nepotism de lux, sprijinită de la niveluri mult mai mari decât cel familial, este multi-jobbing-ul la instituţii finanţate direct de stat (pentru că şi cele particulare tot de acolo sunt finanţate, dar indirect). Din păcate, aşa ceva se practică intens în toate sectoarele societăţii, inclusiv în artă. La nivel principial multi-jobbing-ul este justificat pentru rotunjirea veniturilor celor care au o energie mare şi disponibilitate de a munci pete program. Al doilea job înseamnă un fel de ore suplimentare, plătite. E de înţeles faptul că toate joburile avute trebuie să fie în sectorul privat, unde criteriile pentru verificarea performanţei sunt foarte clare. Nu este deloc în regulă ca unii, „mai speciali”, să ia mai multe salarii de la instituţii de stat, pentru care criteriile de performanţă nu sunt clare, nu există dead-lineuri precum la privat, şi uneori nici direcţii de activitate. Există artişti valoroşi, care trăiesc la limita sărăciei; şi ne putem da seama că cei care au mai multe astfel de locuri de muncă, practic le iau veniturile celorlalţi. Cam asta e şi diferenţa dintre capitalism şi comunism în materie de organizare politică... Şi asta mă face să cred că a fi creator în România e ceva ce trebuie pedepsit, dat ca exemplu negativ altora să nu repete „greşeala”. Există oameni valoroşi în această ţară care, pentru că au scris o carte şi au vândut-o, au plătit după aceea taxe la ANAF mult peste câştigurile din vânzarea ei. O astfel de situaţie arată că undeva, deasupra şi de politicieni, se stabileşte cât „merită” fiecare din punct de vedere financiar şi care este ierarhia socială ce trebuie urmată.
Aşa ceva există la Univeritatea de Arta si Design Cluj-Napoca. După cum se vede în CV-ul de mai jos, Daniela Chiorean a absolvit UAD, după care a absolvit şi Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Dimitrie Cantemir, având în acest moment şi funcţie de avocat . Da, uneori artiştii au şi alte preocupări, şi aici chiar eu sunt exemplu, cu interese teoretice diverse, cu producere de muzică electronică, remix, şi experienţă în design grafic. Eu zic că se poate, deşi ia ceva timp până să le faci cât de cât bine, cu gândul poate la celelalte domenii. Plus că sunt destui artişti care au făcut-o înainte, nu asta e problema. Însă atunci când ajungi profesor în învăţământul universitar de artă, dar activezi şi ca avocat, ar trebui să ai o energie care să se regăsească şi în activitatea artistică. Daniela Chiorean este unul dintre cam multe cadre didactice din învăţământul universitar de artă românesc căreia nu i-am găsit nicio lucrare în spaţiul online, deşi văd că participă la expoziţii. Poate că lucrările sunt incompatibile cu meseria de avocat, sau nu stimulează clientela. Dar în Cluj sunt foarte buni graficieni care pot ocupa acest post. O să revin la acest subiect într-o secţiune ulteriorară. A primi salariu şi de la UAD şi dinspre practica avocăţească e cam imoral, în condiţiile în care cam mulţi artişti foarte buni trăiesc la limita sărăciei. Nu se poate aşa ceva.
Situaţia se regăseşte într-o formă ceva mai diferită şi în cadrul liceelor de artă, cu unele cadre didactice „mai cu moţ”, care au câte două norme... Personal sunt foarte sensibil la chestiunea asta, pentru că am experimentat-o direct. Am avut ocazia să fiu evaluat la proba practică de o astfel de persoană, care avea două norme, când am re-susţinut examenul de titularizare, la reîntoarcerea în învăţământ, după ce lucrasem în privat; liceul scosese postul la concurs mai mult formal, pentru că acele ore îi erau de fapt „promise” exact persoanei care mă evalua... Era clar că acolo era un conflict evident de interese; dacă persoana respectivă mi-ar fi dat notă de trecere la proba practică, atunci ea şi-ar fi pierdut acea a doua normă. Astfel că, deşi am luat peste 7 la proba teoretică, totuşi am luat sub 7 la cea practică. Situaţia nu e singulară, am întâlnit-o de două ori la examenele de titularizare pentru posturi în liceele de artă. Da, e o problemă că salariile sau pensiile profesorilor au fost şi sunt încă mici în România. Pentru asta cea mai eficientă acţiune ar fi fost demisia sau protestul de stradă. Eu unul mi-am dat demisia, la un moment dat pentru a lucra în privat, unde salariile sunt mai mari. Dar sistemul a vrut să-i recompenseze astfel pe unii, permiţând astfel de ilegalităţi ...
O formă oarecum mascată de multi-jobing este „plata cu ora”, care se practică la nivelul general al învăţământului pre-universitar pentru cadrele didactice pensionate. Aşa ceva este o regulă în special în instituţiile represive în frunte cu SRI, unde pensionarea se face în jurul vârstei de 40 de ani. Pentru învăţământ ea implică un pervers „win-win situation”, din care marii pierzători sunt tinerii, goniţi să emigreze din lipsă de posturi titularizabile. Cei care câştigă sunt pensionarii (care îşi rotunjesc astfel veniturile) şi statul care fac ceva „economie” dacă orele se predau în regim de „plata cu ora”. Păi în cazul acesta haideţi mai bine să invităm şi fantomele din morminte să predea la şcoală, şi o să transformăm întreg învăţământul într-un Thriller! Promit să pun şi eu umărul la aşa ceva, pentru că ştiu coregrafia…
Frustrarea ar fi mai mică dacă aceste joburi ar fi date celor mai creativi şi originali artişti, unii cu activitate intensă de peste câteva decenii. Există un astfel de caz cu Mihai Zgondoiu, un artist foarte bun, care predă atât la „Universitatea Națională de Arte” București, cât şi la „Facultatea de Arte și Design” din Timişoara. Sunt câţiva astfel de artişti care ar trebui să ajungă măcar să ţină câteva conferinţe pe la toate centrele din ţară. Din păcate ele sunt date unor persoane care par să se suprapună peste viziunea despre artă a lui Lucian Mîndruță , căruia i-am răspuns imediat când a scris această mizerie aici , sau peste miştocăreala faţă de artă, practicată la oră de mare audienţă de un cârcucigaş, care, pentru serviciile aduse sistemului, a fost păstrat „în funcţie”. În ciuda declaraţiilor frumoase din textele de lege, capitalismul sălbatic nu are nevoie de artişti, ci de entertaineri care să ridice moralul maselor pentru a deveni mai eficiente la locul de muncă.
Personal am nişte bănuieli asupra unor persoane care, pe lângă astfel de joburi multiple în diferite instituţii, iau bani şi de pe la serVICIILE secrete, după modelul infiltraţilor în protestele de stradă despre care am scris aici , dar şi aici , şi faţă de care am făcut documentarul „Diversioniştii” . Deocamdată nu dau mai multe detalii despre acest subiect, dar le sugerez celor care au astfel de persoane în anturaj să fie mai cu băgare de seamă în ceea ce ele fac şi propun...
E mare păcat că SRI şi alte astfel de instituţii văd învăţământul universitar de artă ca pe o groapă de nebuni unde pot fi aduşi şi realocaţi protejaţii lor… Pentru că numai avizul nescris de la acest nivel poate permite această absurditate a existenţei a două departamente de pedagogie în aceeaşi instituţie. E mare păcat că România în general a ajuns astfel, după guvernarea lor din umbră, prin marionetele pe care i-au manevrat cum au vrut şefii lor din CIA. Răsfoind prin corpul profesoral şi disciplinele pe care ei le predau, am dat şi de … „Comunicare şi relaţii publice în artele vizuale”. Măi să fie! Mai nou arta are nevoie de PR, de parcă ar fi o instituţie care vrea să aburească opinia publică cu dezinformări, care să-i ateste latura pozitivă, precum armata sau clasa politică. Păi, cam da; după ce o emisiune de largă audienţă, prezentată de un criminal scos basma curată, a făcut ani de zile imagine de nebuni artei şi artelor, e posibil să fie nevoie şi de PR pentru artă…
Păi dacă tot e neinfirmat zvonul despre privatizarea învăţământului superior de artă în proporţie de 90 %, împotriva articolului 32 din constituţia României, aliniatul 4, hai să redenumim pe faţă „Academia de artă Ştefan Gheorghiu” aceste instituţii, şi să terminăm odată cu arta în România! Arta rămâne a doua specializare pentru cei ce n-au reuşit cu prima, şi au decis să investească financiar în absolvirea celei de-a doua. Ce să fie ce să fie? Alegem arta, pentru că e mai exotică, aşa. Pe tinerii români dotaţi îi trimetem la căpşuni în Occident, şi astfel refacem drumul ucenicilor din vechile bresle, unde în primii ani măturau atelierul. La fel şi viitorii artişti români îşi fac ucenicia spălând vase, măturând străzile, îngrijind bătrâni şi alte joburi nedorite de occidentali. Dar, ce zic eu! Hai să vindem tot poporul ca sclavi în Occident, iar băieSRIi se angajează să coordoneze din umbră tot ce mai e industrie românească în ţara asta! Hai să îi ajutăm să se creadă capitalişti prin subvenţii de la stat pentru firmele lor prost manageriate, şi incapabile de concurenţă cu cele occidentale! Hai să paraşutăm anumiţi protejaţi în instituţiile de învăţământ universitar de artă, pentru că nu mai au locuri în şcoli sau facultăţi în care au specializare! Oricum, studenţii de la arte cam trebuie să înveţe ei singuri materia de bază, şi nu există criterii clare de verificare pentru competenţa profesorilor! Poate facem eventual şi o disciplină precum „strategii de apărare naţională”, că oricum nu se vede la UNA, şi s-au făcut cam multe doctorate pe tema asta, ce trebuie remunerate …
*Patriarhul Daniel a dat o bulă patriarhală prin care artiştii îşi pierd licenţa de a mai restaura dacă nu au activitate într-un an de zile. Restauratorii au orice interes să lucreze şi să câştige bani. Însă biserica vrea să păstreze ea cea mai mare parte din banii alocaţi pentru restaurări, şi oferă preţuri de mizerie pentru lucrările de restaurare, pe care în general restauratorii le refuză. Asta este o tentativă de a manipula într-un mod indecent preţurile cu care se face restaurarea. Alteori nu există absolut nicio lucrare plătită, aşa că restauratorul trebuie să meargă el şi să se roage să fie lăsat să lucreze pe gratis, adică un alfel de neosclavagism.
0 comentarii:
Post a Comment