CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.3. Propunere de programă-schiţă pentru ciclul primar
Pe parcursul a trei secţiuni, începând de acum, voi descrie principiile materiei specifice fiecărui ciclu şcolar, începând de la nivelul maxim de generalizare ale „competenţelor generale”, trecând prin diviziunea acestora în „competenţelor specifice” şi ajungând la al treilea nivel de diviziune, respectiv capitolele în care sunt grupate lecţiile concrete, adică al 4-lea nivel de diviziune ale direcţiilor generale. Am precizat în secţiunea anterioară că educaţie artistică trebuie să urmărească 6 mari obiective, respectiv: 1. instrumentele (şi materialele), 2. dexteritatea, 3. interpretarea, 4. gramatica imaginii, 5. tema, şi 6. istoria artei. Primele 2 ţin de tehnologie, iar ultimele ţin de informaţie. Despre aceste două niveluri nu voi mai insista, despre ele am detaliat în secţiunea anterioară. În aceste secţiuni voi arăta zona de confluenţă a programei cu manualul, aşadar voi descrie în special nivelul 3 şi uneori voi da unele exemple specifice şi nivelului 4 de generalizare a sistematizării materiei.
La vârsta ciclului primar pot fi ignorate punctul 4 şi 6, deoarece copilul are un univers interior personal de o maximă frumuseţe, aşa că nu mai are nevoie de o amprentă teoretică. Modul în care el vede lumea, reacţiile şi sentimentele lui le fac îndeajuns de preţioase încât să nu aibă neapărat nevoie de constructe teoretice pentru a le face originale. Profesorul trebuie să insiste pe punctul 1, 3 şi 5, iar restul pot fi făcute tangenţial, nesistematic, în funcţie de disponibilitatea copilului la a absorbi cunoştinţele şi întâmplarea care duce spre aceste subiecte. De exemplu copilului i se poate da exemplu cu ceasurile care par că s-au topit din lucrarea „Persistenţa Memoriei” a lui Dali, atunci când face ceva asemănător cu obiectele solide. Acest exemplu îl poate ajuta să-şi dea drumul şi mai mult imaginaţiei pentru lucruri ireale. La fel, şi limbajul şi teoria imaginii trebuie să se facă doar facultativ, tangenţial cu temele, evenimentele sau întâmplările care le atrag atenţia, nu sistematic, precum începând din clasa a V-a.
Pentru copiii introvertiţi profesorul ar trebui să joace un pic rolul consilierului şi să se apropie emoţional de ei cu întrebări despre ce au dorit să facă în lucrările lor. Lipsindu-le confortul matern, cei mai mulţi elevi au tendinţa de a adopta teme precum mama, casa, membrii familiei etc. Cei mai introvertiţi pot fi lăsaţi să le abordeze, pentru a-şi găsi acolo un refugiu cathartic. Pentru vârsta 5-10 ani, profesorul ar trebui pe cât posibil să ofere teme exterioare familiei elevilor de ciclul primar pentru a-i oferi copilului orizonturile beneficiului traiului în comunitate, în afara familiei. El le poate sugera şi teme ale avantajului vieţii sociale, precum „La joacă”, „Cel mai de treabă coleg”, „Ce voi deveni când voi fi mare” , „În excursie”, „Oraşul minunat”, „Fotbal în curtea şcolii”, „La piaţă”, „Avionul şi pasagerii” , „Eroul meu preferat de desene animate”, „Ce maşină o să conduc când voi fi mare” , şi altele. Aceste teme se pot suprapune emoţional pe obiectivul pedagogic de a-l scoate pe copil din confortul familial spre pregătirea traiului în comunitate.
Există unele păreri ce vin din zona filosofiei sau chiar a unor artişti, care deplâng faptul că elevul de vârste foarte mici e rupt de mediul lui familial şi transpus în cel educativ, la şcoală. Evenimentul are într-adevăr o doză netă de traumatism psihic, şi urmează traumei psihice mai acute a despărţirii de maternitate. Din păcate, sau din fericire (depinde de unghiul de analiză) aceasta este evoluţia naturală a individului. Separarea de mamă şi ieşirea în comunitate vine în mod natural precum înţărcatul sau însăşi nevoia sa de explorare a mediului. E în ADN-ul oricărei specii să exploreze teritorii încă necucerite şi să se adapteze lor. Atracţia pentru cosmos ne va face ca specie să colonizăm alte planete în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Aşa ceva nu vine datorită spiritului tiranic al pedagogilor sau al vreunui superior pe linie ierarhică, ci este parte a dorinţei noastre personale individuale. Mersul la şcoală este una dintre aceste etape înscrisă în ADN-ul fiecăruia dintre noi de a dezvolta maxim specia. Că e făcută în sânul familiei (home-schooling), sau la nivel macrosocial organizat, şcoala şi maturizarea este parte implacabilă a evoluţiei individului. Chiar şi autodidacticismul este o şcoală făcută conform cu propria dorinţă de a evolua.
De asemenea, pentru cei ce nu vor să lucreze se poate utiliza un album de artă sau orice reproducere pentru a li se stimula interesul de imitaţie. Dacă copilul e îndeajuns de mulţumit de starea lui prezentă, i se pot arăta imagini despre cum se desenează ceva mai realist casele, pomii, animalele etc. , însă trebuie lăsat să evolueze singur. Dacă refuză să o facă, atunci trebuie să fie lăsat să-şi consume stilul până ajunge să se plictisească de aceeaşi manieră, şi abia apoi i se pot sugera îmbunătăţirea tehnicii.
Dar, indiferent cât de frumoasă ni se pare tehnica stângace a copiilor, profesorul trebuie să grăbească pe cât posibil dexteritatea lor spre desenul realist. Aşa ceva oricum se întâmplă mai devreme sau mai târziu. Nu contează dacă copilul face un ciclu de 20 sau 30 de lucrări în această manieră sau face doar 2 sau 3. Până la urmă păstrate vor rămâne tot cam atâtea, majoritatea pierzându-se mai devreme sau mai târziu. Am arătat în secţiunea anterioară că „genialitatea” copilului este mai curând slăbiciunea noastră în a vedea imagini rare, nu atât o genialitate propriuzisă. Nefiind muzee care să păstreze aceste lucrări, nu se justifică pasivitatea profesorului în a-l lăsa pe copil să facă aceleaşi lucruri.
S-a spus deseori că mai curând noi adulţii ar trebui să învăţăm de la ei în materie de imagine decât ei de la noi. Ceva adevăr în această afirmaţie există, şi vedem că mulţi artişti s-au întors către un desen infantil, intenţionat neproporţional, după ce au ajuns să stăpânească bine proporţiile şi tehnica clasică. Însă copilul însuşi pare că preferă un desen realist în faţa propriilor creaţii infantile. De fapt aşa cum ne dorim noi adulţii să ne întoarcem în copilărie, la fel îşi doresc şi ei să crească. Este o reacţie absolut naturală şi din partea noastră şi din partea lor. Doar că noi trebuie să le urmăm dorinţa, deoarece la ei ea va deveni realitate la un moment dat.
Un astfel de obiectiv de a-i stimula copilului evoluţia tehnică nu este expresia vreunei tiranii manieriste a şcolilor profesionalizate de artă, aşa cum au spus unii artişti, obosiţi de inflaţia de realism. Aşa ceva e chiar dorinţa lor. Copiii înşişi evoluează înspre un desen realist dinspre unul emoţional, în mod natural, asemenea oricărei evoluţii. Plus de asta, ei înşişi au interes maxim faţă de desenele realiste sau ceva mai realiste, decât faţă de cele simbolico-infantile pe care le fac ei. Un desen de câteva minute făcut pe tablă poate avea efect uriaş asupra micilor pictori din ciclul primar. Entuziasmul lor în faţa unui desen făcut de un profesionist îi poate stimula să fie mai atenţi la detalii. Însă un astfel de exemplu trebuie dat doar în ultimă instanţă, pentru că ei vor cere profesorului să le deseneze câte un subiect, pe care apoi îl continuă ei. Nu recomand ca el să deseneze direct pe lucrările copiilor, ci doar să le dea astfel de exemple, pentru ca ei să evolueze singuri, în ritmul lor. Pe termen lung vor fi dezamăgiţi pentru că nu pot să deseneze la fel ca profesorul, iar efectul va fi invers celui scontat.
Producţia lor psihică e atât de bogată încât mai curând are nevoie să se exprime prin desen şi culoare decât să fie îngrădită spre teme precum la clasele mai mari. Folosind mijloacele unuia dintre cele mai vechi analizatori – văzul – şi culorile, ca unul dintre cele mai vechi limbaje, copilul se poate exprima în pictură aşa cum nu se poate exprima în muzică sau cuvânt, pe care încă nu-l înţelege suficient. Tema, în acest caz, trebuie să fie doar un ajutor şi atât pentru a le da curaj să-şi exprime trăirile. Arta copiilor la această vârstă e perfectă prin ea însăşi dacă vine din însăşi natura copilăriei. Doar dacă ei arată o evidentă curiozitate spre desenul perspectival şi realist, atunci putem să le arătăm cum se face, fără a-i presa din exterior să facă la fel.
Am mai spus-o şi în secţiunea anterioară , trebuie să avem grijă să nu-i obosim pe elevi cu prea multă tehnică sau teorie, chiar şi tangenţial făcută. Un subiect tratat colocvial în câteva minute sau o reproducere, maxim 2 e suficient, chit că ei au intenţia de a consulta întreg albumul. Trebuie avut în vedere că atât tehnica dar şi teoria trebuie făcută în joacă la această vârstă şi că ei trebuie să rămână copii şi să se exprime ca nişte copii. Nu are nici un rost să-i ameţim cu neputinţa noastră teoretică de a înţelege arta şi nici să-i închistăm în perfecţionarea dexterităţii tehnice pentru că nu vor rămâne în istoria artei ca genii precoce. Nimeni n-a rămas dintre artiştii vizuali. Dacă la muzică a existat un Mozart care s-a manifestat precoce, în artele plastice, nu există aşa ceva, aşa că trebuie să uităm de o asemenea ambiţie.
Se poate face o introducere în teorie cu aspect de joc, cu condiţia ca teoria să nu fie foarte avansată. Aşa ceva există în „Caiet de Educaţie plastică pentru clasa I” , Editura Tiparg, care prezintă tipurile de culori în versuri. Deşi clasificarea culorilor nu e o sarcină dificilă, e bine ca această subtilă introducere în teorie să ţintească mai curând pregătirea terenului pentru clasele avansate, fără aspect de temă. Aşadar, indiferent de ce s-ar întâmpla la oră, evaluarea nu trebuie să se facă din teorie. Teoria trebuie să fie cumva opţională la această vârstă, în sensul că trebuie să urmărească fixarea în memoria copilului în funcţie de cât e fiecare dispus să reţină fără efort, doar din joacă. Dacă versurile sunt scrise în genul „Cartea Cu Apolodor” a lui Gellu Naum, atunci rezultatul nu poate fi decât unul foarte bun.
În introducerea cărţii sale „Design şi Formă ( Design and Form The Basic Course at the Bauhaus and Later editată în1975 de „John Wiley & Sons”), Johannes Itten povesteşte o întâmplare de pe când era profesor de şcoală rurală, şi a avut o inspecţie la oră. Inspectorul şcolar l-a certat pentru că nu corecta lucrările elevilor mici. Având argumentele la el, tânărul Itten i-a descris acestuia un mod mult mai liber şi mai creativ de a preda şi evalua decât după metodele rigide al unor reguli stricte. Întâmplarea a devenit ulterior emblematică pentru pedagogia modernă, mult mai permisivă şi liberă faţă de iniţiativele copiilor. În următoarele paragrafe din introducerea sus-menţionată Itten oferă girul genialităţii copiilor pe care profesorul o poate doar tulbura dacă nu ştie s-o protejeze şi s-o încurajeze. Pe lângă Itten, o mulţime de artişti de înaltă valoare au susţinut aşa ceva. Între ei amintesc aici numai pe Brâncuşi („Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi.”) şi Picasso („Toţi copiii sunt artişti. Problema este cum să rămâi un artist odată ce devii adult.”). Iată destule argumente pentru a nu face exces de pedagogie la vârstele mici.
Prin urmare, obiectivele specifice ale ciclului primar trebuie să fie aceleaşi precum cele ale principiilor pedagogiei de artă în general, dar cu specificul vârstei :
1. cunoaşterea materialelor de bază şi a diversităţii de semene făcute de materialele active;
2. încurajarea interpretării imaginii, ceea ce implică disponibilitatea de proiecţie a conţinuturilor psihice în ea, la crearea ei;
3. încurajarea temelor de rezonanţă comunitară;
Observăm că din cele două obiective specifice ale tehnologiei (obiectiv general) a rămas doar unul, respectiv cunoaşterea materialelor de bază, precum pixul, creionul pensula şi vopselele sau tabletele pentru acuarelă. Pe măsură ce elevul trece în clasele următoare, el poate învăţa şi alte materiale şi instrumente, precum markerele în clasa a II-a, creioanele colorate şi cele cerate în clasa a III-a, peniţa în clasa a-IV-a. Dacă profesorul doreşte, poate să introducă şi alte instrumente şi materiale precum, pastelul, eboşoarul, trafaletul etc. Acestea se pot introduce şi mai târziu, la V-VIII.
Pe lângă acestea trebuie să menţionăm încă trei obiective facultative (care, observăm, sunt variante ale restului de obiective specifice), respectiv:
4. încurajarea desenului cât mai realist;
5. asimilarea terminologiei de specialitate de teorie a imaginii;
6. asimilarea unor noţiuni de istorie a artei;
Acestea se fac tangenţial de către profesor însă nu trebuie să se regăsească în teme teoretice sau predări sistematice. De exemplu, unui copil i se poate spune că e indicat să picteze fructe roşii în copacul verde deoarece roşul şi verdele sunt culori complementare. Dacă el cere informaţii în plus, putem să i le dăm, dacă nu, atunci este suficientă asociaţie mnezică între perechea de culori şi denumirea lor. Mai târziu, în clasa a V-a, când va studia sistematic culorile complementare, elevul îşi va aminti de această asociere şi va memora mai uşor. La fel se poate face şi cu alţi termeni specifici teoriei imaginii sau cu anumiţi pictori pe care îi putem da ca exemplu şi care vor fi studiaţi sistematic tot la şcoala generală, sau la şcolile vocaţionale, dacă elevul va urma această cale.
Cei mai mulţi învăţători pun aceste principii în practică la ora de Educaţie Plastică şi o fac foarte bine odată cu experienţa. Faptul că au învăţat şi ei tangenţial să deseneze, li nu o fac perfect e chiar ideal, îndeajuns să se apropie de stilul proporţiilor afective ale copiilor, şa că exemplul pe tablă despre care vorbeam mai sus poate fi folosit cu succes uneori. Tot ce ne mai trebuie de făcut este să ajustăm teoria după această practică ce se consolidează natural odată cu experienţa didactică. Pentru că, spre deosebire de învăţător, care poate preda şi zece ani, rotirea cadrelor prin minister poate face ca elaboratorii de programe să se schimbe odată la câţiva ani, odată cu şefii demagogi pe linie de partid, care câştigă alegerile (sau sunt câştigaţi de cei ce numără voturile). Aşadar, în următoarea secţiune voi confrunta aceste programe şcolare pentru învăţământul primar.
0 comentarii:
Post a Comment