CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4. Contribuţii la organizarea programei învăţământului artistic
Dacă până acum am criticat, şi am supărat colegii autori de manuale (scuze pentru că n-am avut timp să enumerez şi părţile bune, majoritare din acestea!), de data asta voi şi propune şi ceva constructiv, respectiv, . voi continua să descriu neajunsurile pedagogiei specifică învăţământului de artă, liceal şi superior, o temă la care nu am încetat să mă gândesc de când am absolvit facultatea. Dar scopul general este propunerea unei programe mai bune pentru învăţământul tangenţial de artă, dar şi o abordare mai bună pentru învăţământul vocaţional, liceal şi superior. Scopul ei este transmiterea informaţiilor dinspre profesor către elev sau student, în aşa fel încât aceştia să absoarbă maximul de date pe care sistemul de învăţământ îl poate oferi în acest moment. Există profesori buni care au cunoştinţe şi sunt dornici să le împărtăşească cu tinerele generaţii. şi există tineri dornici de a absorbi cât mai multe de la ei. Tot ce trebuie făcut este perfecţionare tehnicii de comunicare în aşa fel încât
4.4.1. Principiile pedagogiei artei
Lucrările copiilor de sub 10-12 ani sunt geniale, unii îşi continuă genialitatea spre adolescenţă, iar alţii, mai rari, pe parcursul întregi vieţi. Acest ultim caz este cel al artiştilor. Cu toate astea, există şi ceva neadevăr în această afirmaţie. Muzeele nu expun lucrări de copii în expoziţii permanente şi istoria artei nu are un capitol dedicat artei copiilor. Există în ea un capitol foarte important artei primitive, care se apropie destul de bine de ea. Există câţiva artişti care fac acelaşi lucru, printre care cei mai cunoscuţi sunt Paul Klee, Juan Miro sau Jean Dubuffet.
Dacă îi analizăm în detaliu, fiecare dintre ei este foarte diferit de ceilalţi, deşi e notoriu faptul că s-au întors la forme infantile în arta lor. Dar dacă analizăm lucrările copiilor, ele seamănă foarte mult între ele. Acestea au cam aceleaşi teme, respectiv casa, mama şi membrii familiei, animalul din casă sau cele din apropierea ei, peisajul din locurile vizitate recent. Spre deosebire de „infantilismul original” artiştilor de genul celor de mai sus, asemănarea lucrărilor copiilor nu au această individualitate. Uneori pot exista diferenţe de materiale folosite, sau de teme, iar cei cu înclinaţie se simt de pe la aceste vârste.
Dar, în general o expoziţie de artă făcută de copii are lucrări similare precum etajele cu artă barocă ale marilor muzee. Privim cu atenţie primele saloane, timp de 20-30 de minute, stând câteva minute la un tablou. Apoi trecem mai repede şi timpul de privire se reduce la câteva secunde pentru un tablou. După vreo 3-4 ore deja nu ne mai uităm la toate, ci doar la unele. Acelaşi lucru s-ar întâmpla şi cu arta copiilor, dacă ar fi expusă în aceeaşi formulă. Noi suntem fascinaţi de ea pentru că e rară, şi avem acces direct la ea doar prin câteva lucrări făcute de copii din proximitatea noastră. În raport cu arta cu care luăm contact, lucrările lor par inedite. Dar, puse împreună, văzute pe timp mai lung sunt la fel de „plictisitoare” precum barocul.
Şi totuşi niciunul dintre stilurile acestea nu sunt în sine plictisitoare, ci muzeele pot fi prea mari. Vizitându-le timp de mai multe zile, noi suntem cei care am făcut abuz de consum de artă. Orice curent şi orice artist, consumat în cantitate mare, duce la asemenea oboseală. Orice lucru bun făcut în exces devine obositor. Faptul că vârsta infantilă durează cam 14 ani, adolescenţa fiind un amestec de infantilism şi maturitate, îi creează artei copilului acel statut de raritate, specific lucrurilor preţioase. Copiii desenează şi pictează în aceşti ani, însă nu fac doar aceste lucruri, aşa că producţia lor este substanţial redusă. Din acest motiv tindem să supraapreciem arta infantilă. Aşadar, unele teorii, care consideră că profesorul nu trebuie să intervină în procesul natural de exprimare a copilului, au un oarecare iz anti-pedagogic. Fiecare putem fi seduşi de alura idilică a unui adult „nealterat” de păcatele civilizaţiei, exprimate prin educaţie. Dar, atâta timp cât am acceptat să facem şcoală, şi atâta timp cât copiii vin la şcoală, trebuie să acceptăm aceste compromisuri invariabile ale civilizaţiei. Iar unul dintre ele este acesta că arta copiilor are ceva genial în ea, dar nu este o genialitate absolută, aşa cum sunt operele marilor creatori de imagine în istoria artei.
Absenteismul tutoreal, lăsarea copilului să facă absolut ce doreşte, cred că este o primă extremă negativă a pedagogiei artei, şi a pedagogiei în general. O astfel de abordare este o lipsă de pedagogie, sau a pedagogiei care se anulează pe sine. Ca multe din anti-curentele anilor 1970, şi anti- pedagogia are cam aceleaşi probleme, respectiv întoarcerea evoluţiei civilizaţiei cu susul în jos. Seducţia sălbăticiei este un moft al civilizaţiei, necunoscătoare faţă de dezavantajele vieţii sălbatice. Dar haideţi să-i dăm copilului însuşi opţiunea de a alege dacă vrea să se bucure de avantajele civilizaţiei sau de libertatea!
Da, avem multe de învăţat de la copii, iar întoarcerea către formele infantile practicată de artiştii citaţi mai sus, este cel mai bun exemplu. În acelaşi timp, copiii înşişi au nevoie să-şi grăbească evoluţia, să repete cât mai repede filogeneza, să treacă prin etapele istoriei umanităţii şi să ajungă adulţi. Asta e ce vor ei, fără a fi forţaţi să facă ceva. Învăţarea reperelor istoriei artei înseamnă pentru pedagogia artei ceea ce înseamnă repetiţia istoriei umanităţii în pedagogia în general. Profesorul de artă trebuie să fie acolo, cu un pas în faţă pentru a-i arăta următoarea bornă ce trebuie atinsă.
Profesorul anti-pedagog e doar un aplaudac precum cei din Marea Adunare Naţională din timpul dictaturii comuniste, supranumită Parlament în aşa-numita democraţie de astăzi. Şi una şi alta e menită să legitimeze în alb nişte decizii luate la nivel dictatorial în ambele societăţi. În acelaşi fel, o atitudine aplaudacă a profesorului în faţa „genialităţii” copilului îl poate transforma pe acesta într-un mic dictator… Plus de asta, pentru mulţi copii, inclusiv de vârste de 7-8 ani, „activitatea de voie” înseamnă îngroparea în reţelele de socializare şi jocuri video. Profesorul trebuie să intervină aici, altfel fundamentele şcolii sunt subminate.
Extrema cealaltă, la fel de nocivă, este controlul prea mare asupra acestei evoluţii. În pedagogia artei această a doua extremă se face prin abuzul de tehnică clasică. Mulţi artişti s-au plâns şi încă se mai plâng de trecutul tiraniei clasice de prin liceele de artă. Abuzul de naturi statice a făcut ca genul în sine să fie recunoscut ca artă rutinată. Pe de altă parte, mulţi desenatori buni au abandonat cu totul arta după absolvirea liceului de artă. Aşa ceva este anormal pentru produsul final al educaţiei de artă; abuzul de tehnică clasică pare mai curând o cale de descurajare a elevilor să continue cu arta decât una de atingere a adevăratului potenţial.
Aşadar, în acest moment pedagogia artei riscă să devină abuzivă în aceste două extreme; tirania realismului obturează exprimarea liberă a copilului în favoarea învăţării plate a regulilor desenului clasic, realist; cealaltă anulează ideea de pedagogie a artei şi conduce la stagnare. Profesorul de artă trebuie să aibă rol dinamic în a preveni copilul să cadă în aceste extreme; asemenea unui agent de vânzări el trebuie să „vândă” şi alte căi elevului, să-l atragă pe explorări de noi modalităţii de expresie, printre care şi asimilarea tehnicii clasice, dar nu îngheţarea într-una sau alta dintre acestea. De obicei o manieră sau alta a fost deja explorată de alţi artişti înainte. O întârziere prea tare într-o astfel de zonă poate însemna platitudine, la fel ca anti-pedagogia, şi să obtureze experimentarea altor orizonturi. Tehnica clasică este cea mai expusă acestui risc.
Există unele cazuri în care părinţii au anumite nostalgii de a nu fi studiat artele. Ei au un oarecare talent şi o cultură artistică de începători. Din această cauză ei judecă arta după criteriile tradiţionale ale realismului, nu după cele ale creativităţii, şi îşi închipuie că ei înşişi ar fi fost artişti mai de succes decât cei ce fac „mâzgăleli” cu care au luat contact superficial. Copiii lor le moştenesc talentul, iar părinţii pun presiune pe ei în a „desena ca Rafael”, deja pe la 10 ani pentru a bate recordul lui Picasso. De obicei ei sunt foarte exigenţi pe la ciclul V-VIII, dar unii pot avea astfel de ambiţii şi la ciclul primar. M-am trezit şi eu la un moment dat cu astfel de părinţi foarte ambiţioşi care m-au angajat pentru a ţine lecţii particulare cu copiii lor de desen clasic. Nu putem face educaţie şi părinţilor, aşa că e bine să vedem dacă şi copilul are asemenea ambiţii. Dacă nu el are, atunci la un moment dat va ieşi din această zonă de presiune, şi părinţii se vor obişnui cu ideea că odrasla lor nu e Picasso. Şi cu asta am împlinit un triplu eşec, al elevului, care nu s-a regăsit în nicio faţetă a istoriei artei, a părinţilor, care nu şi-au îndeplinit visul, şi a noastră ca pedagogi ai artei care nu am reuşit să „vindem” un produs cultural-educaţional.
Uneori discrepanţele sunt prea mari, şi eşecul se conturează din start. Dar, atunci când există un firicel de interes din partea elevului, trebuie să ne exersăm talentul de DJ ai tehnicilor şi stilurilor, pentru a-l ţine cât mai mult pe învăţăcel în această zonă. Dacă el nu are nici un fel de dorinţă de a urma studiu clasic, atunci nu vom reuşi să-l aducem pe această cale, chiar dacă părinţii vor morţiş ca el să fie Picasso la această vârstă. E bine ca aici să se găsească o cale de compromis între ce vrea copilul şi ce vor părinţii pentru a-l face să-i fie într-adevăr drag de artă. Pot fi încercate temele de proximitate familială, care au sigur succes. După aceea, pot fi încercate abordări stilistice diverse pentru a vedea care îi plac şi pe care e dispus să le încerce. Sub acoperirea acestor teme sau stiluri, se poate forţa şi pasiunea pentru studiul clasic într-o doză care trebuie în aşa fel testată în aşa fel încât să nu-i provoace lehamite şi să înceteze să mai lucreze. Desenul realist îi deschide apetitul elevului pentru mult mai multe direcţii, inclusiv întoarcerea către desenul infantil şi perspectivă inversă, aşa cum le-au adoptat şi artiştii enumeraţi mai sus.
Prin urmare, profesorul trebuie să găsească zona de mijloc, alternând studiul clasic cu cel al creativităţii. Acest principiu funcţionează la învăţământul de artă până la sfârşitul liceului. În învăţământul primar profesorul trebuie să îl determine pe elev să deseneze la nivelul de un an mai târziu decât ar face-o dacă nu ar merge la şcoală.
Aceste principii generale ale pedagogiei artelor plastice merg la toate artele, nu doar la artele plastice. Ele trebuie să stea la baza oricărei programe.
0 comentarii:
Post a Comment