CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.3.4. Repetiţia temelor în manuale de ani diferiţi
Repetiţia a fost şi va rămâne „mama învăţăturii”. De multe ori adulţii îşi pierd răbdarea cu novicii (adulţi sau copii), care uită ce au învăţat, şi le reproşează pe un ton agresiv că le-au mai spus anterior. Aşa ceva este o atitudine total nepedagogică pentru situaţia unui om care învaţă. Sunt unii elevi care nu ţin minte nici după 100 de repetări şi, în cazul acesta, trebuie cumva stimulaţi să facă un mai mare efort de fixare a informaţiei. După un ciclu mai lung de repetări se impune reamintirea elevului că a mai fost informat despre anumită temă şi a uitat-o, pentru a-l motiva să se concentreze maxim şi să o ţină până la urmă minte. Însă e absurd ca remarca asta să fie făcută într-un ton de reproş, după un ciclu scurt de recapitulări. Fiecare ar trebui să se pună în postura elevilor şi să vadă de câte ori a repetat acele cunoştinţe, ca profesor la clasă, până când au ajuns să îi fie fixate perfect în memorie! Unii dintre cei care îşi pierd răbdarea uneori uită că au predat timp de mai mulţi ani aceste cunoştinţe, până când au ajuns să le stăpânească. Un designer veteran a folosit de mii ori o anumită comandă cu un program de computer până când o poate face cu ochii închişi. Ei bine, novicii nu au experienţa asta şi nu putem avea pretenţia ca ei să facă lucrurile la fel ca noi. Profesorul sau iniţiatorul asta trebuie să facă: să repete. Acesta e meseria lui.
La imagologie cunoştinţele se pierd mai repede decât la alte discipline, pentru care există continuitate între capitole şi chiar între anii de curs. La istorie, de exemplu, un eveniment din secolul al 20-lea poate fi condiţionat de altul din Evul Mediu. Reamintirea acelor cunoştinţe se face natural. La imagologie poţi foarte uşor învăţa compoziţia şi fără să ştii ce e linia şi sub-clasele în care ea se împarte. Liniile verticale şi orizontale pentru compoziţia statică, sau cele oblice şi curbe pentru cea dinamică, se ştiu în mod natural din experienţa de viaţă, fără studierea lor teoretică. Materia nu evoluează unitar de la un capitol la altul.
Recapitularea e bună dacă o face profesorul în anumite contexte la clasă. În orice disciplină e bine să se mai testeze amintirea lecţiilor din anii trecuţi. Însă nu e în regulă dacă ele se reiau identic, în manuale. Repetiţia recapitulativă trebuie să fie o metodă concretă a profesorului de predare, şi nu un plan de sistematizare în distribuirea materiei pe ani de studiu. Temele mai vechi se pot relua pentru clasele mai mari în condiţiile în care, ori nivelul de detaliu al tratării teoretice este mai amănunţit, ori tema se continuă în alta, netratată în manualul claselor mai mici. Exerciţiile de identificare a contrastelor concret în imagine , după ce în prealabil au fost studiate în şcoala generală, e cel mai bun exemplu în acest sens. Repetiţia identică sau aproape identică a conţinuturilor deja prezentate în anii anteriori constituie cealaltă extremă a anomaliei lipsei de continuităţi în distribuirea materiei, despre care am detaliat în secţiunea precedentă.
În continuare voi prezenta câteva exemple de repetiţie identică a materiei pe ani diferiţi de studiu. Un astfel de prim exemplu este cazul cu „Compoziţia”, studiată în manualul „Desen artistic si educaţie plastică” de clasa a VI-a, editura „ALL Educational”, începând de la pagina 26 şi apoi reluată în cel de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, Editura Teora, 1999, la pagina 11. Dar niciunul dintre cele 2 manuale nu face o clasificare exhaustivă a temei compoziţiei, ci analizează elemente dispersate.
Dar, studiind aceste manuale, am întâlnit această anomalie la aceiaşi autori. Manualele de Educaţie plastică pentru clasa a V-a şi Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, ambele editate de Editura Ars Libri (primul în 2017 şi cel de-al doilea în 2019) tratează mai detaliat tema liniilor în clasa a V-a, decât în clasa a VI-a, pe lângă repetiţia inoportună a acestei teme; în manualul de clasa a V-a ea este tratată pe parcursul a 3 pagini, şi mai general, pe parcursul a 2 pagini, în cel de clasa a VI-a. Întreaga temă a unităţilor de imagine se repetă mai general în manualul de clasa a VI-a. Imaginea de mai jos este obţinută prin alăturarea paginilor 20 şi 14 din cele două manuale.
Ambele manuale sunt scrise de Elena Stoica, Adina Şerbănoiu şi Adina Grigore. Cel mai firesc ar fi fost ca, în clasa a V-a unităţile de imagine (în speţă, linia) să fie tratate mai sumar, iar apoi, în clasa a VI-a, ele să fie tratate mai detaliat, nu invers, aşa cum au făcut cele 3 autoare. O astfel de repetiţie ar fi avut sens dacă în clasa a VI-a ar fi adus detalii în plus faţă de cum e descrisă în clasa a V-a. În clasa a V-a ar fi fost suficientă definiţia liniei, pentru ca apoi în clasa a VI-a să se ofere detalii, printre care şi clasificarea lor. O a doua opţiune ar fi putut fi recapitularea sumară, în câteva propoziţii a acestei teme, urmată de simpla trimitere la consultarea manualului de clasa a V-a pentru detalii. În acest fel, spaţiul din manualul de clasa a VI-a ar fi putut fi folosit mai eficient. Acelaşi lucru se întâmplă şi în privinţa temelor „punctul”, „forma” şi „valoarea”, doar „culoarea” lipsind din această repetare.
Cea mai absurdă situaţie am găsit-o la fraţii noştri din Republica Moldova, în cazul manualelor de Educaţie Plastică clasa a V-a şi clasa a Vi-a, tipărite de Editura Litera Internațional Chișinău în 2016, în acelaşi… volum. Trecând peste ineditul situaţiei, absurditatea constă în reluarea temei materialelor în manualul de clasa a VI-a la pagina 76 de Eliza Puică-Vasilache, după ce tema fusese odată tratată de Zinaida Ursu în cel de clasa a V-a. Dacă tot s-a creat situaţia asta absurdă, în care elevii de clasa a V-a şi a VI-a trebuie să mai care un manual după ei în ghiozdan, poate că era mai indicată o reducere a numărului de pagini şi referinţa la pagina 8 din manualul de clasa a V-a din exact aceeaşi carte. Bine măcar că autoarea recunoaşte absurdul situaţiei şi numeşte primul capitol „1.1. Încă o dată despre materiale”, deşi era şi mai bine dacă trimitea elevii înapoi să citească tema cu 68 de pagini în urmă.
Politica de folosire a suplinitorilor şi eterna „rotire a cadrelor” pare fi o răzbunare atât pe profesori, cât şi pe elevi, a celor care au trecut prin aşa ceva în vechiul regim, şi care au ajuns să dea direcţii învăţământului în regimul cel nou. Astfel că, dacă elevii au ghinionul să dea peste un manual de la o altă editură, în anii următori ei pot să refacă lecţia din anii trecuţi. Iar acest fapt implică îm nod invariabil neparcurgerea altor lecţii, timpul deja fiind irosit cu repetarea.
Dar există un capitol în manualele de Educaţie Plastică de clasa a VIII-a, ce repetă o parte din materia matematicii, respectiv desenul proiectiv, cu proiecţiile punctului dreptei sau unei forme geometrice plane sau spaţiale pe cele trei plane V,H şi L . În manualul de matematică pentru clasa VIII-a , editura Litera 2020, putem vedea la pagina 172 capitolul „Proiecţii ortogonale în spaţiu”, cu toate acestea. Care e sensul unei asemenea repetiţii şi în manualul de Educaţie Plastică? S-au terminat subit temele de teorie a imaginii? Se doreşte oficializarea orelor de matematică la Educaţie Plastică, după modelul de dinainte de 1989?
Am avut surpriza neplăcută să descopăr repetiţia plată, fără aducerea unor detalii, la acelaşi manual, respectiv cel de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005. La pagina 60 din el putem citi în al doilea paragraf următoarea frază:
„(..) permite suprapunerea straturilor de culoare, chiar deschis pe închis, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu pictura în ulei”
În următorul paragraf, câteva fraze mai departe putem citi aceleaşi idei puse aproape în aceleaşi cuvinte.
„(..) care permite suprapunerea straturilor de culoare. Din acest punct de vedere, guaşa şi tempera se aseamănă cu pictura în ulei.”
Cele 2 fraze sunt aproape identice. Într-un text ştiinţific repetiţia de acest fel nu este viabilă. Aici este exclusiv vina autorului care a pus din greşeală această frază de două ori de două ori în text. Lipsa de experienţă a combinaţiei de taste Ctrl+C şi Ctrl + V, sau poate apăsarea greşită pe nişte butoane din interfaţă, ar fi putut duce la aşa ceva. Cert este că o asemenea anomalie nu este vina corectorului, ci a redactorului. Am văzut într-o secţiune anterioară care sunt problemele din editurile româneşti cu aceste posturi… Munca de editare de text e altceva decât cea de corectare. Autorul nu le poate face bine pe ambele decât dacă e specialist în lingvistică.
Uneori materia e greu de organizat şi autorii se pot încurca în date, având şi ore de predat. Problema este că la nivel de minister nu a existat un centralizator care să verifice expunerea metodică şi progresiv-coerentă a temelor în aceste manuale. Cel sau cei care au fost angajaţi e aceste funcţii nu şi-au făcut treaba din moment ce există aceste anomalii. Pentru ei metodica a ajuns un amalgam stufos de fraze spuse în noul limbaj de lemn al Uniunii Europene, compus din cuvinte precum „Itemi”, „Proceduri de operaţionalizare”, „Descriptori integratori”, „Inputuri/outputuri „Centrare pe outcome” etc. Ei sunt maeştrii în mânuirea acestor termeni fără sens, însă nu sunt capabili să observe aceste anomalii, care ţin cu adevărat de metodică, Modul în care aceşti bursieri vorbesc de metodică mai ceva ca în filosofia structuralistă, dar sunt incapabili să observe inconsistenţa logică a unui text sau a unei abordări, este realmente stupefiantă.
Unii angajaţi pe acolo au cartea de muncă mai pe la Ministerul de Interne sau pe lângă Casa Poporului, pentru care slujba de la minister e o simplă rotunjire a veniturilor… Alţii sunt pilele unor profiluri precum acestea, şi nu pot întreţine o astfel de activitate de verificare. Dacă în Ministerul Educaţiei s-ar fi dat putere de decizie specialiştilor şi nu politrucilor, cu interesele lor de a vinde manuale, probabil că ar fi existat o astfel de coerenţă metodologică. Din păcate, în cazul educaţiei artistice în general, parcă învăţământul s-ar fi privatizat iar fiecare editură a primit „o felie” spre a face ce doreşte ea, urmând ca apoi ministrul (capul politrucilor din minister) să aprobe printr-un ordin respectivul manual. Desigur că, în acest caz, editurile mai curând au avut interesul să se ignore reciproc spre a nu face reclamă concurenţei, mai curând decât să citeze un manual pentru o clasă mai, mică unde o anumită temă a fost tratată mai detaliat.
0 comentarii:
Post a Comment