CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.2. Riscurile abandonului (refuzului) învăţământul superior de artă
În aceste condiţii apare inerentă întrebarea la ce bun absolvirea unei facultăţi de artă, din moment ce şansele de a îndeplini obiectivele sale majore sunt atât de reduse. În acest articol am descris riscurile autodidacticismului din postura de amator , care vrea să se iniţieze în tainele artei. Mai departe o să descriu riscurile autodidacticismului pentru cei deja iniţiaţi, atunci când nu mai au răbdare să continue cu etapele tipice de formare din instituţiile de învăţământ superior.
În primul rând. continuarea şi finalizarea studiilor de artă confirmă aspectul administrativ al şcolii, intrarea în breasla instituţiei artei. Ea este în măsură să te răsplătească, dacă şi tu la rândul tău eşti dispus să-i recunoşti şi să-i duci mai departe moştenirea. Un Marcel Duchamp, probabil cel mai radical artist, în ceea ce priveşte raportarea la curentele anterioare, a fost în cele din urmă încorporat şi adoptat de instituţia artei. Duchamp a declarat nu doar moartea artei, dar şi războiul împotriva oricărui semn de renaştere a ei. Din cauza asta, mulţi încă îi contestă valoarea ca artist, la mai bine de un secol de la primele experimente readymade. Dar, asemenea sistemului electoral, care reuşeşte să absoarbă furia populară faţă de conducători, şi să construiască din ea sprijinul pentru următorii conductori din opoziţie , instituţia artei a reuşit să facă astfel şi cu anti-arta lui Duchamp, adoptând-o la muzeu ca pe o farsă trecătoare dar inspiraţională pentru următoarele curente.
Cochetarea cu spargerea canoanelor instituţiei artei a continuat şi după Duchamp, şi asta îi conferă valoare. Land art este probabil cel mai radical curent după readymade. Dar până şi aceşti artişti s-au întors în sălile de expoziţie cu un set de fotografii sau filme despre evenimentele făcute în spaţiile sălbatice, neatinse de civilizaţie. Fără cadrul instituţional, evenimentul a fost ignorat de vieţuitoarele naturii, iar pentru băştinaşi a fost unul oarecare, precum o procesiune religioasă din cutare an, sau nunta unui membru al comunităţii. Nativii nu fac diferenţa între campionatul de fotbal şi artă. Oricât de nemulţumiţi am fi de instituţia artei, parcă nu ne pică bine să ne întoarcem într-un model social arhaic pe termen lung. Renunţarea la civilizaţie e seducătoare, dar întoarcerea efectivă într-o cultură clasică sau preclasică e doar o experienţă trecătoare. Duchamp n-a mai creat şi n-a mai expus după o perioadă, dar pasivitatea sa cratoare, sau jocul de şah ca artă, au fost văzute ulterior ca performance-art-uri care de fapt simulau (artistic) moartea artei.
Dar până la aceste extravaganţe, Duchamp a pictat fovist şi futurist, aşa că şi-a făcut ucenicia în breasla artei. Şcoala reface exact acest drum personal al lui Duchamp, dar îl şi continuă prin experimentele, foarte multe la număr, care au continuat totuşi după el, prin alţi artişti. La fel cum Dumnezeu l-a ucis în mod ironic pe Nietzsche ca să-şi arate mai clar persistenţa în lume, la fel şi arta l-a ucis pe Duchamp şi a permis existenţa altor artişti. Ar fi fost foarte convenabil pentru el să fie ultimul artist, după cum şi pentru Hegel să fi fost ultimul filosof, acesta fiind şi el un Duchamp al secolului al IX-lea ( declarând, chiar şi cu un glas mai firav, sfârşitul filosofiei şi istoriei). Nici unul şi nici celălalt nu au bănuit că arta şi filosofia parcă mai curând s-au născut după ei, decât să fi murit aşa, cum au crezut fiecare.
Remarcăm totuşi că şi Hegel şi Nietzsche şi Duchamp au deschis drumuri în filosofie şi artă mai curând decât să închidă total aceste domenii, aşa cum au vrut în mod ambivalent. Din păcate, blazarea timpurie poate duce la imitarea prea seacă, neprolifică, a mesajului anti-artă al lui Marcel Duchamp. Pe undeva, dincolo de jumătatea anilor 1990, la Universitatea de arte din Bucureşti s-a întâmplat un eveniment care a răbufnit şi în presa de mainstream. Nişte studenţi, care tocmai luaseră contactul cu arta contemporană, au tăiat lucrările clasice ale celorlalţi, într-un performance radical. A ieşit un scandal uriaş, cu ecouri inclusiv în presă, şi dezbateri la TV. Din păcate, pentru ei, acela a fost şi printre primele dar şi printre ultimele acţiuni, pe care le-au făcut, înainte de a abandona literal arta. Au rămas în istoria facultăţii ca grupul „cuter”, şi cam atât. Iată o înţelegere superficială, autodidacticistă, a unui curent! Acest eveniment a aruncat într-o lumină proastă cursul de „tendinţe în arta contemporană”, însă manierismul studiului clasic a făcut exact acelaşi lucru, tăind aripile artei post clasice. Poate că dacă ar fi aflat mai devreme de experimentele lui Duchamp, ar fi putut digera altfel anti-arta sa.
Apoi, studiile superioare îţi confirmă siguranţa faptului că eşti îndârjit să-ţi găseşti locul în istoria artei. Odată cu popularizarea artei în învăţământul general, cei mai mulţi oameni vor şi ei să fie artişti. Din păcate, societatea actuală nu-i poate susţine pe toţi, iar şcoala avansată este modelul de triere. Nu sunt destule spaţii de expunere în public, în special datorită inflaţiei mesajelor comerciale , care definesc capitalismul. Tocmai de aceea există şcoală, un gir pe care alţi artişti, ceva mai experimentaţi, ţi-l oferă ca tânăr ce doreşte să urmeze această carieră. În secolele trecute, primii ani de artist constau în curăţător al atelierului sau preparator de vopsele. Astăzi, există aspiratoare şi maşini care amestecă industrial pigmenţii, aşa că ucenicia se face la şcoală.
Şcoala înseamnă o prezentare în lumea artistică, o scrisoare de recomandare. Ea atestă unui potenţial cumpărător că tu eşti decis să mergi pe drumul artei până la final, că nu te vei retrage, şi astfel cota lucrărilor tale nu va rămâne undeva jos, ca la început. Un colecţionar investeşte în tine, cumpărându-ţi o lucrare; dar el nu o face ca pe un act caritabil. El speră ca, la un moment dat, valoarea de piaţă a lucrării tale să crească, şi astfel să scoată profit din activitatea sa. Asta este realitatea capitalistă a instituţiei artei. Da, ea este criticabilă, desigur, dar în comparaţie cu ce a fost până acum, ea e parcă un pic mai bună. Aşa că, în loc să se retragă în autodidacticism, tânărul mai bine ar urma încă un ciclu de şcoală, respectiv cel al învăţământului superior pentru a susţine „breasla” şi a fi susţinut de ea.
Un artist poate face o artă bună şi ca autodidact. Problema constă în recunoaşterea sa de către comunitatea artistică. Dacă expui doar în propria casă, şi nu comunici comunităţii ce ai făcut, atunci nu ai cumpărători şi nu poţi supravieţui ca artist. Prin urmare va trebui să-ţi foloseşti timpul dedicat artei în activităţile tipice de supravieţuire. Alternativa înseamnă abandonarea artei sau imposibilitatea de supravieţuire. Cel mai concludent exemplu este cel al lui Van Gogh. Lipsa lui de răbdare în a învăţa tehnicile clasice s-a repercutat în însuşi destinul său. E celebră întâmplarea cu aruncarea mulajului în coşul de gunoi din atelierul profesorului. O astfel de întâmplare i-a definit arta dar şi viaţa. Dacă ar fi fost îndeajuns de docil pentru a învăţa câţiva ani desenul clasic, probabil că ar fi fost un impresionist decent; însă nu ar mai fi fost o bornă în istoria artei, inspirând atâtea generaţii de artişti. Însă faptul că a făcut desene stângace, neajungând la stăpânirea desenului clasic, i-a adus, în mod paradoxal, o şi mai mare recunoaştere pe la jumătatea secolului al 20-lea, când artiştii înşişi au subscris la programul de întoarcere pe scara evoluţiei artei, către desene infantile. Dar dacă desenul din portretele lui Van Gogh ar fi fost perfect proporţionat, conform cu standardele clasice, atunci ar fi avut o şansă să fie recunoscut de impresionişti, să vândă, şi să continue şi în secolul 20 să picteze. Poate că ar fi ajuns la aceleaşi rezultate 20 sau 40 de ani mai târziu decât a făcut-o. Iată că uneori arta şi viaţa merg în sens invers.
Şi, nu în ultimul rând, absorbţia informaţiilor necuantificabile pe care un profesor ţi le dă, îţi oferă un avantaj net, un fel de boosting în carieră. Până şi un profesor cu care nu ai chimie de gust îţi oferă şansa de a te defini făcând altceva decât sfaturile lui. Voi insista pe acest subiect în următoarea secţiune.
Din păcate, în România a s-a dezvoltat un foarte îngrijorător fenomen de demolare a educaţiei, în special a învăţământului superior de stat, prin … privatizarea lui, deşi articolul 32 din constituţia României aliniatul 4 spune că:
„Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii”
Şi, din păcate, atunci când citim privatizare, pentru a înţelege ce s-a întâmplat va trebui să folosim termenul „distrugere”, pentru că asta a însemnat privatizarea în România. Se pare că mai mult de jumătate dintre studenţii de la arte plătesc studiile superioare, de parcă ar studia la universităţi particulare. Această anomalie a apărut în urmă cu 20 de ani şi s-a accentuat odată cu intrarea României în UE. Am înţeles că, la un moment dat, procentul era de 10% gratuit, şi restul de 90% cu taxă. Faptul că nu există informaţii pe site-ul universităţii despre acest procent mă face să cred că acest zvon ar putea fi îngrijorător de adevărat.
Libertatea de circulaţie câştigată în aceşti 32 de ani a adus pierderea libertăţii de educaţie. Tinerii talentaţi, dar lipsiţi de resurse financiare, aleg să emigreze în loc să devină studenţi. Mulţi dintre cei care absolvă facultatea nu vor să lucreze în învăţământ, şi ori emigrează, ori se angajează în sectorul privat. Rezultatul general este acela că populaţia de profesori e din ce în ce mai îmbătrânită. Prăduitorii acestei ţări angajează pensionari în locul tinerilor migranţi, pentru a-i ţine ocupaţi şi a-i face să uite de spre degradarea societăţii româneşti din ultimii 32 de ani. Pe lângă de acest aspect de sugrumare a pedagogiei noi, acel student care ar putea fi artist mare, e manipulat să emigreze, din lipsă de resurse materiale pentru plasta studiilor. În felul acesta el e condamnat la stagnare, sub beneficiile autodidacticismului. Însă timpul în care ei au fost distraşi de la harul lor, este irecuperabil. Acest furt al vieţii spirituale e similar cu uciderea acestor oameni înainte de a-şi termina misiunea pe acest pământ.
Uniunea Europeană a tras în asemenea fel sforile în spatele cortinei încât Constituţia (care asigură învăţământul gratuit) a ajuns un fel de hârtie igienică. E remarcabil modul în care educaţia e pusă sistematic la pământ în spatele limbajului de lemn din documentele oficiale. Şi, într-adevăr, tinerii fără posibilităţi materiale, nu mai merg să urmeze studii superioare şi se angajează direct în diferite poziţii mercantile. După ce foloseşte doctori şi ingineri români în posturi de tâmplari, constructori, căpşunari şi chiar gunoieri, mişto-ul suprem constă în folosirea şi a potenţialilor artişti în aceste posturi, care merg direct după astfel de munci, în lipsa unor locuri decente de muncă în ţară. Unii se vor întoarce după câteva decenii, sau se vor lansa în zonele în care au fost manipulaţi să emigreze, şi vor face artă. Experimentul pe care Occidentul îl face în această ţară din păcate este un atentat la adresa patrimoniului naţional.
0 comentarii:
Post a Comment