CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.3.2. Sistematizarea logică a capitolelor şi secţiunilor din manuale
Imagologia sau „Educaţia vizuală” este un amestec de tehnici de lucru, cromatologie, teoria artei şi istoria artei. Aceste domenii rareori au legătură între ele. Din această cauză expunerea materiei nu se face asemenea matematicii, unde fiecare capitol se regăseşte apoi în capitolul următor. Dacă un elev nu se concentrează la capitolul înmulţirii şi împărţirii, atunci nu poate înţelege pe cel al radicalilor sau fracţiilor. Sunt unele teme în imagologie care necesită pregătiri anterioare, precum haşura pentru care trebuie studiate anterior liniile. Lecţia despre tipurile de linii predată la gimnaziu sau la clasa a V-a are continuă în cea despre haşură. Dar chiar dacă elevul nu a învăţat anterior despre tipurile de linii, totuşi el le poate asimila pe loc fără probleme. Aşa că lipsa de interes pentru unul dintre aceste domenii dintr-un anumit capitol nu implică automat problema neînţelegerii altuia din alt capitol.
Însă, aranjarea capitolelor într-un manual trebuie să aibă o anumită ordine. Trecerea de la un capitol la altul trebuie să se facă coerent. Se poate face câte un capitol sau două din fiecare domeniu. Ele trebuie puse unul lângă celălalt. Un exemplu negativ aranjare haotică a informaţiilor este dat de manualul de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, Editura Teora, 1999. La pagina 31, în capitolul 3, autorii Ana-Maria Panaitescu şi Florin Voicu fac o descriere sumară a reprezentării spaţiului în istoria artei. Apoi, odată cu capitolul 4, la pagina 43, se trece la descrierea materialelor şi tehnicilor principale din artele plastice. Pentru ca, odată cu capitolul 5, la pagina 61, să revină la istoria artei, printr-un rezumat al acesteia din epoca primitivă până la Renaştere. Capitolul 4 ar fi trebuit scos de acolo şi pus poate la început, în aşa fel încât cele două capitole, care fac referinţă mai mare la istoria artei, să fie puse unul lângă altul.
Alt exemplu negativ de sistematizare este manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017 (scris de Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore) primul capitol (numit „Unitatea 1”) tratează direct despre unităţile de imagine (de limbaj plastic) , apoi în capitolul 2 („Unitatea 2”) sunt descrise amestecurile, pentru ca abia cu capitolul 3 (pagina 69) să fie descrise materialele şi tehnicile. O astfel de sistematizare este inoportună; copiii trebuie să înveţe mai întâi materialele, instrumentele şi tehnicile ca să aibă o premisă despre cum şi cu ce se poate efectiv lucra. Abia după aceea se poate trece la posibilităţile de amestec.
De asemenea, în manualul de Educaţie Plastică pentru clasa a VII-a, Editura Corint 1998 - Rita Bădulescu şi Ecaterina Morar tratează contrastele şi acordurile cromatice într-un capitol de 45 de pagini numit „Compoziţia”. Dacă s-ar fi numit „Cromatologia”, atunci n-ar mai fi fost probleme, exceptând faptul că în interiorul său sunt plasate unele contraste acromatice care nu prea pot fi clasificate într-o ştiinţă a culorilor, precum cromatologia. Contrastele şi acordurile cromatice trebuie să facă parte din subcapitole separate de compoziţie. Compoziţia se referă la întreaga suprafaţă de lucru în care intră toate elementele sale , pe când contrastele şi acordurile se referă doar la părţi din ea. Analiza teoretică trebuie cumva să repete procedeul practic, ca să parafrazăm vechea maximă „ontogeneza repetă filogeneza”. În acelaşi fel, o programă de educaţie plastică pleacă de la părţile simple ale unităţilor de imagine, trece prin elementele avansate ale imaginii precum contrastele, acordurile şi variaţia formelor, şi abia apoi analizează structurile generale ale imaginii, care o descriu precum un tot, adică compoziţia.
Mai departe, secţiunea 5 din acest manual în primul rând are un titlu prea lung ( „Compoziţia plastică cu mai multe centre de interes, statică şi dinamică”). Apoi observăm că în prima subsecţiune, numită „a) Clasificarea compoziţiei”, sunt enumerate doar plastică-decorativă şi cea figurativă-nonfigurativă. Autoarele par să fi uitat de compoziţia statică şi dinamică din însuşi titlul secţiunii. În loc să fie inclusă în această subsecţiune, pentru a satisface şi acest criteriu de clasificare, autoarele au creat o altă subsecţiune ulterioară numită „c). Compoziţia statică şi cea dinamică”, de parcă aceasta n-ar face parte din tipurile de compoziţie. Între punctul a) şi c), care trebuiau reunite în aceeaşi subsecţiune, autoarele au inclus o alta, respectiv „b) Centre de interes”. Astfel că, structurarea acestei secţiuni încalcă toate regulile clasificării din logică.
Absurditatea nu se opreşte aici; tema compoziţiei închisă-deschisă este reluată aproape identic în pagina următoare, la compoziţia corelativă celei plastice, respectiv cea decorativă. Dar, de data asta apare şi „Compoziţia parţial închisă”. În loc să împartă tipurile de compoziţie în cele 5 criterii de clasificare, din care să iasă cele 5 tipuri generale, fiecare cu câte 2 subtipuri, autoarele le-au amestecat într-o salată de noţiuni şi enumerări haotice, după cum am menţionat. Autoarele au răspândit cele 5 tipuri de compoziţie în aceste bizare 2 subsecţiuni (pe lângă „b) Centre de interes”), iar compoziţia închisă şi deschisă este tratată mai întâi în interiorul subsubsecţiunii „Compoziţia plastică”. Prin această clasificare autoarele sugerează astfel mai mult sau mai puţin involuntar că aceste 2 tipuri corelative de compoziţie se reduc doar la ea, şi nu ar implica pe cea figurativă/abstractă şi pe cea statică/dinamică. O astfel de sistematizare ne duce la bănuiala că autoarele au avut un număr limitat de repetiţii în acest capitol şi le-au consumat în acestea două…
Orice text pleacă de la un titlu, care presupune nivelul maxim de generalizare a temei. Apoi, în primele paragrafe se descriu ideile generale ale temei, pentru ca mai departe să se detalieze cu explicaţii şi descrieri diverse. Un capitol cu tema „Compoziţia” trebuie să plece de la o scurtă descriere a tipurilor de compoziţie, apoi trebuie să descrie detaliat tipurile de centre de interes, şi abia apoi să treacă la descrierea detaliată a fiecăruia dintre cele 4 tipuri de compoziţie. Ignorarea totală a unora dintre ele este total inoportună. Ce-i drept, nici eu n-am descris Compoziţia plastică/decorativă, şi nici pe cea aeristiă/aglomerată, aşa cum am făcut-o cu celelalte 3. Dar eu nu mi-am propus să fac un manual în primele două capitole, şi doar să corectez şi să îmbunătăţesc teoria deja existentă. Oricum, de-a lungul textului am tot făcut referinţe la acestea , în aşa fel încât chiar şi un începător în teoria imaginii să le înţeleagă fără probleme.
Da, e bine să se facă un plan introductiv de acţiune prin care elevilor să li se prezinte succint ideile principale, pentru a le avea în vedere atunci când se vor detalia fiecare. Dar trebuie avut grijă la detaliere! Aceasta trebuie să vină după ce se face în prealabil o introducere.
0 comentarii:
Post a Comment