CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10. Probleme şi soluţii pentru învăţământul superior de artă
Încă din timpul studenţiei am fost foarte critic faţă de învăţământul de artă, în special cel din România. Ani de zile i-am urât efectivi pe unii profesori de la Universitatea Naţională de Arte, pe care am absolvit-o. Între timp, unii au şi murit (şi, despre morţi, numai de bine, nu?), plus că unele dintre nereuşitele mele de atunci s-au datorat şi mie însumi, între timp am învăţat să mi le asum. Totuşi, am rămas şi încă sunt critic faţă de învăţământul superior de artă, nu atât faţă de profesorii înşişi, cât mai curând faţă de factorul administrativ care îi scoate în faţă pe cei fără abilităţi de profesor, şi îi ţine departe pe ceilalţi. Din această cauză sunt nevoit să fac din această temă o serie de secţiuni independente, pe care să le reunesc în acest sub-subcapitol.
4.4.10.1. Pregătirea studenţilor pentru limitele învăţământului superior de artă şi sacrificiile vieţii de artist
Cea mai spinoasă problemă a învăţământului superior de artă este dezamăgirea studenţilor faţă de viaţa de artist. Am trăit-o pe pielea mea, împreună cu marea majoritatea colegilor de generaţii. Admiterea la facultate părea un mare pas în viaţa de artist, pe fondul cutumei separării între muncitori şi intelectuali, specifică societăţii comuniste. Capitalismul a venit cu alte reguli, iar vechea selecţie nu a mai contat, cel puţin din punct de vedere financiar. Dezamăgirea vine în mare parte din amăgirile anterioare pe care noi ni le-am construit. Avantajul iniţial al admiterii la facultate a umflat artificial şi speranţa intrării în istoria artei. Problema vine în mare parte de la prea marile aşteptări (amăgiri) de la viaţa de artist, pe care o minte încă crudă şi-o formează.
Un prim val de dezamăgiţi se simte încă din liceu, la cei care nu pot ţine pasul cu ceilalţi. Dar, per total ei au timp încă de atunci să se reorienteze profesional, şi astfel pot ieşi mai avantajaţi. Pentru ceilalţi, gândul că şi-au greşit cariera poate fi tardiv. Aceste aşteptări se clădesc inerţial încă din şcoala generală pentru cine are chemare spre aşa ceva. Atunci când profesorul vine şi desenează ceva pe tablă sau vorbeşte cu prea mare entuziasm despre un artist sau altul, el îşi face foarte bine treaba pe moment. Elevii sunt captivaţi şi seduşi de opera şi renumele marilor artişti, şi vor să fie şi ei ca aceştia. Dar, un prea mare entuziasm poate crea astfel de prea mari aşteptări ulterior. Am descris în acest articol partea negativă a unei atitudini prea pesimistă în clasă. De data asta vreau să arăt partea negativă a unei astfel de atitudini prea optimiste a profesorului.
Desigur, o oră posacă, precum în cazul exemplelor din linkul de mai sus, nu e de dorit. Într-adevăr, pentru artă şi pedagogia artei în general e bine să fie atraşi cât mai mulţi elevi încă de la gimnaziu, printr-un discurs optimist la oră. Însă nici o prea mare entuziasmare, prin cosmetizarea vieţii de artist, nu e de dorit. Copiii debordează de optimism, în general. Aici profesorul cred că trebuie să apese pe frâna motivării. Încă din anii terminali de la liceele vocaţionale elevii trebuie pregătiţi realist şi echilibrat pentru frustrările şi neajunsurile vieţii de artist, pentru a nu avea apoi acel şoc al dezamăgirii inactive, ca student. Între muzicieni, recunoaşterea şi prosperitatea a venit ceva mai devreme. La fel se întâmplă cu actorii şi dansatorii. Artiştii plastici au fost recunoscuţi mai târziu, cei mai mulţi trecând prin ani grei de sărăcie. Cel mai celebru artist modern, Pablo Picasso a avut 10 ani îngrozitori până prin 1908, când notorietatea i-a permis o oarecare stabilitate financiară. Dar cei mai frumoşi ani ai tinereţii au fost pur şi simplu îngropaţi într-o viaţă de mizerie.
Sunt puţini artişti care n-au trecut prin aşa ceva, Până şi în epoca de aur a artei, Renaşterea, artişti precum Leonardo sau Michelangelo nu au cunoscut consacrarea din tinereţe, deşi şi-au „depăşit” încă de atunci maeştrii. Prosperitatea rapidă a lui Jean-Michel Basquiat a venit întâmplător, datorită relaţiei speciale cu Andy Warhol, are l-a introdus în nişte cercuri favorabile, şi astfel a putut ajunge rapid la clienţi dispuşi să cumpere la preţuri mari. Dar acestea sunt cazuri extrem, extrem de rare. Cei mai mulţi nu au aşa noroc. Cine vrea să urmeze acest drum şi ajunge la un liceu vocaţional trebuie avertizat încă de atunci de faptul că este foarte probabil să-şi îngroape cel puţin 10 ani în umilinţe, mizerie şi nerecunoaştere, în special într-o ţară ca România, devastată de colonialismul economic occidental. Iar faptul că un tânăr este admis la o facultate de profil nu are mare relevanţă pentru puterea lui de a crea. Aşa ceva nu se poate forma prin educaţie, aşa cum din păcate majoritatea pedagogilor structuralişti cred. După cum voi arăta în secţiunile următoare, şcoala de artă doar poate cizela acest har.
O astfel de corectă comunicare asupra realităţii pieţei de artă îl poate ajuta pe un adolescent să ia decizia corectă în ceea ce-l priveşte, iar pe un student să nu îşi piardă ani buni în inactivitate sau stagnare seacă în urma acestei dezamăgiri. Adevărul spus de cât mai timpuriu poate ameliora acest şoc al confruntării cu realitatea descrisă mai sus, şi îl poate face să absoarbă mai bine informaţiile profesorului. Faptul că majoritatea facultăţilor de artă din ţară au săli de expoziţie, unde îşi poate expune lucrările încă de atunci, este un mare avantaj pentru el şi trebuie să profite la maxim de acest avantaj. Ca absolvent e mult mai greu să expui.
Valurile de succes la public, urmate de uitare, pot conduce la accentuarea unor stări maniaco-depresive, pe care majoritatea artiştilor le au mai mult sau mai puţin active în fondul lor psihopatologic. Mulţi pleacă pe acest drum în intenţia de a face şi o psihoterapie a exprimării gândurilor ascunse sau reprimate. Dar stilul de viaţă în valuri pare că mai curând acutizează această stare decât s-o amelioreze. Asemenea capitalismului, care atrage marginalii cu minciuna respectului social, şi care mai mult îi marginalizează, şi viaţa de artist poate duce mai curând la accentuarea acestor predispoziţii psihopatologice.
Îmi aduc aminte că profesorul de „tehnici”, Liviu Lăzărescu, ne-a şocat în primul curs cu un fel de tăiere brutală a aripilor. Pentru asta l-am şi urât o perioadă, în ciuda spiritului său umanist, cald. Dar el a încercat să fie onest exact în această privinţă, şi în scurt timp i-am dat dreptate. El a fost printre puţinii care a încercat să ne avertizeze de acest drum, încă de le început, deşi nu cu destul tact, în acel moment. Din câte îmi aduc aminte, cred că dumnealui a greşit abordarea atunci, insistând pe minimalizarea noastră ca artişti, mai curând decât pe cea a mediului, a pieţei de artă. Insuccesul în artă nu vine neapărat din lipsa valorii artistului, după cum nici succesul uriaş nu e o garanţie a genialităţii. Dar e mult mai bine pentru echilibrul personal al studentului să plece de la premisa că nu e genial dar că poate ajunge genial prin perseverenţă, decât să creadă că facultatea ar fi făcută să-i recunoască lui genialitatea.
O abordare mai echilibrată din partea studentului a cestor ani poate să-i aducă mai multe beneficii. O astfel de atitudine poate produce o conexiune mai strânsă cu profesorul, mai curând de la aşteptări mari atât de la acesta cât şi de la sine însuşi. Din păcate la nivelul studiilor superioare de artă, în România şi nu numai, unii profesori practică constant absenteismul pedagogic, după cum voi descrie în secţiunile următoare. Însă, cealaltă extremă este cea a cerinţelor prea mari dinspre profesorul de artă. Dacă cineva îşi închipuie că un profesor de artă are o baghetă magică prin care transformă miraculos studentul la artă în artist, se înşeală. La nivel formal, majoritatea studenţilor ştiu asta foarte bine. Însă având această presiune de a termina cariera încă de la 25 de ani, ei înşişi îşi creează la nivel inconştient o zonă nerealistă de aşteptări din partea profesorului.
Însă învăţământul superior de artă e ca şi dansul în cuplu; dacă unul dintre dansatori nu dansează la nivelul celuilalt, atunci dansul eşuează. Studentul este primul care trebuie să aibă în el harul acestui „dans” pedagogic, pentru ca apoi profesorul să facă invitaţia la dans. Aici se stabileşte adevăratul mentorat la nivel de vocaţie, pe care pedagogia competenţelor l-a trivializat, aplicându-l la sfaturile de carieră (Mentorship), pe care un profesor sau un tutore le dă unui copil, încă nedecis pe ce cale să o apuce. Mentorul nu se adresează începătorilor, ci celor care au trecut acest nivel şi se pregătesc să ajungă profesionişti De aceea profesorii de la disciplinele de specialitate de la nivelul învăţământului superior nu îi pot ajuta pe amatori sau începători. Aceştia pot rămâne cu nimic din discuţiile cu profesorul. Da, din toate acestea, statistic reiese că e mai profitabil să renunţi la artă, decât să o urmezi. Şi totuşi, ca tânăr trebuie să îţi încerci norocul şi să dai totul pentru a-ţi atinge potenţialul maxim. Iar facultatea este mediul ideal pentru asemenea încercare.
Din acest punct de vedere, din punct de vedere numeric, învăţământul superior mai mult eşuează decât să reuşească. Dintre studenţi, foarte puţini vor deveni artişti, iar acesta este principalul ţel al învăţământului de artă. Latura pedagogică a sa e secundară acestui ţel; arta nu e ajutată de faptul că o parte din populaţie ştie despre ea. Exceptând strategiile pedagogice învăţate la cursul de pedagogie, un absolvent de liceu de artă îi poate învăţa suficient pe cei din anii mai mici, atât şi pe cei din ciclurile anterioare. Aşadar nu e nevoie de absolvirea facultăţii pentru ca profesorul să facă o treabă bună la nivelul liceului de artă, însă absolvirea ei implică faptul că acesta poate face o treabă şi mai bună. Arta a fost ajutată de colecţionari, cu putere financiară, care nu au nevoie să o studieze în facultate, pentru a afla ce e valoros şi ce nu; oricum învăţământul superior de artă nu poate face această diferenţă. Pedagogia competenţelor ar desfiinţa aici însăşi facultatea, dacă ar duce principiile sale la consecinţele maxime. Însă dacă un singur student ajunge artist mare dintr-o singură generaţie, atunci învăţământul superior de artă şi-a făcut pe deplin treaba. Pentru învăţământul superior de artă succesul unui singur caz e mult mai important decât eşecul majorităţii. Problema rămâne cum facem ca acest singur caz să acumuleze o cât mai mare cantitate de informaţie de pe „piaţa” pedagogilor de artă, în cât mai scurt timp, astfel ca fermentaţia sa creatoare să conducă la potenţialul său maxim.
0 comentarii:
Post a Comment