CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.4. Probleme pedagogice ale învăţământului universitar de artă
Am să scriu acest articol din perspectiva mea, respectiv ce aş fi vrut eu să primesc ca student de la Universitatea de Arte, şi cred că mi-ar fi putut oferi dacă era mai bine organizată. În ceea ce mă priveşte, Universitatea de Arte a fost doar continuare liceului de artă, fără oferte educaţionale diverse. Studiul clasic mi-a plăcut în timpul liceului şi l-am practicat intens, însă m-a plictisit enorm în primii ani de facultate. În anul 1 şi 2 ai studenţiei am tot desenat la oase şi muşchi la seminarul de anatomie, iar primele teme la specialitate din anul întâi au fost tot de natură statică. Nu-i de mirare că mulţi au prins lehamite pe subiectul ăsta.
Consider că acesta ar trebuie făcut doar pentru cei care nu au trecut prin liceul de artă, sau vor să se perfecţioneze în aceste tehnici, dintr-un motiv sau altul. Un astfel de student trebuie să facă 2 sau 3 studii de craniu, 2 de femur, două de humerus şi poate încă unul sau două de torace. Da, studiul anatomiei e important. Eu ştiam încă din liceu ce e un femur, o claviculă un radius şi cubitus, datorită reperelor acestor oase în formele părţilor anatomice ale personajelor. E normal ca orice student să deseneze măcar o dată aceste oase. Însă a repeta aceste desene de 10 ori în timpul seminarului mi s-a părut o prostie. Pentru cei care nu au făcut liceul de artă aşa ceva poate ajuta la exerciţii de observaţie a proporţiilor, pe care, în mod inerent, ei nu le au. Acest pat al lui Procust al studiului clasic este o mare problemă pe care am criticat-o la pedagogia artei din învăţământul superior.
Însă această inflaţie de studiu clasic poate fi foarte frustrantă pentru ceilalţi. Iar mărturiile diverse împotriva sa, despre care am amintit în această secţiune , sunt îndreptăţite. Eu unul le-am simţit pe pielea mea. La un moment dat chiar am simţit că nu evoluez suficient. De prin anul 2 până la final am simţit că pierd timpul, că nu progresez aşa cum ar fi trebuit la nivelul învăţământului superior de artă. M-am simţit foarte frustrat. Am simţit că facultatea aia trebuia să fie mai mult.
Pentru facultate am simţit că acestea nu mai sunt suficiente. Între timp mulţi artişti făcuseră drumul invers, refuzând dexteritatea tehnică specifică Renaşterii în favoarea întoarcerii al infantil şi brut. Muţi am fost realmente tulburaţi. Pentru ce să mai înveţi regulile şi deprinderile artei clasice dacă succesul pare mai mare pentru cei care se întorc la „arta needucată”?
Ca mulţi alţii, am simţit o nevoie lăuntrică foarte pronunţată de a revoluţiona arta, specifică oricărui tânăr care a ales acest domeniu. Dar când am văzut că, din artele plastice s-au extras în secolul al XX-lea aproape toate posibilităţile de expresie, m-am descumpănit. Am înţeles şi eu, la fel ca mulţi alţii că originalitatea la tinereţe e un lucru foarte rar, şi că de obicei ea vine spre bătrâneţe.
Desigur, în această frustrare era conţinut un prea mare entuziasm, aşteptările nerealiste despre care am vorbit în această secţiune . Aici şcoala trebuie să-şi asume mai clar rolul de descriere realistă a vieţii de artist şi la aşteptările care se pot trage de aici. Dar, dincolo de asta, instituţia a eşuat în a mă pune în contact cu mentorul, de care am vorbit în secţiunea anterioară. Din cauza asta un Mircea Cantor la Cluj sau Vlad Nancă la Bucureşti au renunţat la studii. Şi eu am avut acest gând la un moment dat. Nu încurajez aşa ceva, şi chiar voi veni cu argumente detaliate în sprijinul acestei idei într-o secţiune ulterioară . Însă aşa ceva înseamnă în primul rând eşecul învăţământului superior de artă, chiar dacă acestea sunt cazuri mai rare. Dar dacă aceşti tineri vor ajunge ulterior artişti mari atunci administratorii acestor instituţii de învăţământ superior vor avea o mare problemă de justificare.
Personal, am avut o astfel de aliniere astrală pentru un semestru chiar cu profesorul meu, Ion Sălişteanu. Am avut norocul să mă conectez spiritual cu majoritatea profesorilor pe care i-am avut, am avut şi lipsă de comunicare cu alţii. În ciuda amintirilor dragi faţă de ceilalţi, cred că am pierdut o bună parte din acel timp de studenţie, complăcându-mă în aceeaşi manieră de lucru. Instituţia putea să facă mai mult spre a mă conecta şi cu alţii de la care să învăţ. Şi asta m-a făcut să scriu câteva texte critice la adresa instituţiei de-a lungul timpului. Au mai fost şi alte voci critice, fapt ce a dus la o schimbare importantă, cel puţin la secţia pictură, după cum voi arăta într-o secţiune ulterioară.
În ceea ce priveşte specialitatea, în loc să preseze studentul să deseneze oase iun an de zile, cred că învăţământul superior de artă mai bine ar fi să îl preseze să schimbe profesorul şi să asimileze cât mai multe de la fiecare. Da, într-adevăr, uneori între un student şi un profesor nu se stabileşte continuitate. Dar şi o prea mare conexiune cu un singur profesor seamănă cu un complex matern prea puternic, şi imposibilitatea de separare de mamă. Erau unii profesori la facultate care cereau cam aceleaşi lucruri de la studenţii lor. Aşa că ei lucrau în ultimul an la fel ca în prima lună din primul an. Indiferent de cât har ar avea un profesor, şcoala trebuie să aibă mai mulţi şi studentul trebuie să ia şi la ceilalţi. Riscul de a nu lua nimic de la un profesor faţă de care nu se stabileşte conexiune spirituală este mult mai mic decât oportunitatea de a absorbi şi altceva de la alt profesor. Oricât de mult har al avea un profesor, arta contemporană nu se reduce doar la el.
Pe lângă harul mentoral, profesorul trebuie să aibă şi tactul pedagogic de a întâmpina această zonă de descumpănire a elevului sau studentului spre a-i deschide orizonturile vizuale încă neexplorate. Dezamăgirea duce invariabil la pierderea interesului şi plafonare, ceea ce înseamnă eşecul învăţământului în general, şi al celui superior de artă, în special. Da, nu toţi studenţii de la arte sau copiii talentaţi vor ajunge artişti. Mulţi se vor reconverti profesional. Dar acest timp în care ei sunt în şcoală, nu trebuie pierdut. Profesorul trebuie să reîmprospăteze tehnicile studentului, să-l facă să lucreze şi în altă manieră şi cu alte subiecte, chiar dacă acestea nu i se potrivesc. Poate acolo studentul dezamăgit şi dezorientat îşi va găsi rădăcinile viitorului său drum. Poate va produce o artă eclectică. Oricum amintirea faptului că timpul lui din acea vârstă e unic, şi evitarea riscului pierderii lui merită efort, poate fi suficient pentru readucerea studentului înapoi pe linia de plutire.
O temă inspirată poate remotiva un astfel de student descumpănit. Nu există reţetă, ea depinde de configuraţia spirituală a studentului şi de flerul profesorului. În general criteriile încadrării în temă mai mult taie aripile evoluţiei personale decât s-o încurajeze. Tema trebuie să fie precum teoria la şcolile non-vocaţionale; dacă elevii nu au motivaţie să lucreze, atunci vor fi învăţaţi teorie! Dacă au dispoziţie să lucreze, atunci această predispoziţie nu trebuie spulberată deloc cu teorie. În acelaşi fel, dacă studentul nu-şi caută nişa lui, şi dă dovadă de descumpănire şi lipsă de motivaţie, tema e bună pentru a fi reatras în acest joc al creativităţii şi de a-i salva timpul lui inestimabil la această vârstă..
Ca student la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, eu am decis să mă trag singur de mânecă în faţa dezamăgirii şi mi-am fixat un plan de asimilare şi a altor curente ale istoriei artei moderne. M-a ajutat faptul că am avut aceste idei despre pedagogia artei încă de când eram elev sau student, şi încă de atunci le-am pus în practică. Timp de o perioadă am lucrat în maniera Picasso (din perioada 1930-1960), Miro sau Klimt, încercând să îmi însuşesc valorile lor individuale, în speranţa că voi continua de unde au lăsat ei, şi alţii, să-mi fac propriul meu drum în artă.
Însă instituţia avea resurse mult mai mari pentru a-mi stimula şi mai mult acest apetit de progres. La începutul anilor 1990 a funcţionat o programă foarte inspirată pentru anul primar din Universitatea Naţională de arte (pe atunci numită „Institutul de Arte Nicolae Grigorescu” şi ulterior „Academia de Artă”). Călin Dan a făcut la Universitatea Naţională de Arte un foarte bun curs de tendinţe în arta contemporană, la începutul anilor 1990. Ea consta într-un curs de istoria artei moderne şi contemporane. Din păcate, când am ajuns eu student acel curs se făcea în anii terminali. Până atunci am luat-o de la 0 cu istoria artei, trecând în al treilea ciclu, cel din şcoala generală şi cel din liceu. Iată un alt exemplu de plafonare, deşi istoria artei se studia la un nivel superior de detaliu faţă de ciclurile şcolare anterioare!
Acest curs a rămas controversat. Sunt unii care cred că el a venit prea devreme şi că plasarea lui în ultimul an ar fi cea mai bună soluţie. Experimentele lui Duchamp sau acţiunile lui Beuys, precum şi principalele curente pe care le-am descris în cele 4 articole începând de la secţiunea „3.4. Arta Video şi VJ” , a grăbit acel val de dezamăgire personală pentru studenţi, despre care am vorbit mai sus, mulţi intrând în depresie şi renunţând să mai lucreze. Cursul a fost suspendat ulterior, şi reprogramat pentru anii terminali. Părerea mea este că acest curs din anul întâi este calea pentru diversificarea căutărilor. Nu e în regulă ca Renaşterea, de exemplu, să fie studiată în şcoala generală, apoi la liceu şi apoi încă odată în facultate, iar tendinţele în arta contemporană să nu fie studiate deloc. Păi trăim în Renaştere sau în contemporaneitate?
Descumpănirea adusă de cursul de arta contemporană celor specializaţi în studiul clasic este doar o stimulare a avalanşei pentru a împiedica acumularea de mai multă zăpadă şi evitarea unei avalanşe şi mai mari, ulterior. Şi chiar aşa s-a întâmplat, mulţi dintre noi intrând într-o fază de negativism maxim faţă de profesori şi chiar conflict. Da, contactul cu reperele artei contemporane, după câţiva ani de studiu clasic acumulat în liceul de artă, poate fi şocant. Însă a pierde timpul cu reinventarea artei contemporane poate fi mult mai inoportun. Un an de dezamăgire poate duce la o efervescenţă în următorii ani, şi folosirea „expertizei” profesorului în găsirea mai rapidă a propriului drum. Coroborat cu pregătirea încă din anii terminali ai liceului privind viaţa de artist, un astfel de curs poate într-adevăr grăbi evoluţia personală a viitorilor artişti, chiar dacă, în acelaşi timp poate duce şi la grăbirea abandonului drumuii de către restul studenţilor. Şcoala trebuie să fie onestă a doua oară, pe lângă avertizarea timpurie asupra frustrărilor vieţii de artist, şi să le spună tinerilor naivi că nimeni n-o să-i vadă vreodată ca pe al doilea Leonardo sau Michelangelo. Aceştia au trăit acum o jumătate de mileniu.
Cel mai bun remediu pentru aşa ceva este aducerea unui artist să susţină prelegeri. Din fericire eu am experimentat două astfel de exemple pozitive chiar în cadrul Universităţii de Arte. Primul este un curs de artă contemporană susţinut de nişte profesori americani, altul pe fiecare an. Am fost la toate. Pe lângă posibilitatea de exersare a limbii engleze, aceştia oameni făceau un fel de curatoriat în formă de curs, prezentându-ne câte un artist sau o temă cu rezonanţă în acel moment. Al doilea caz este ciclul de prelegeri susţinut de Teodor Graur, la care am fost şi eu sporadic*.
Astfel de prelegeri susţinute de artişti consacraţi poate rezolva o bună parte din acest impas. Însă alegerea artiştilor care le susţin, pe lângă faptul ca implică o doză de subiectivitate, poate implica şi probleme de ordin administrativ. Există două extreme pe care pedagogia universitară a artei trebuie să le evite. Prima se referă la aducerea în câmpul pedagogic al artiştilor geniali, dar cu un stil de viaţă prea dezordonat sau cu concentrare exclusivă pe un singur stil sau mod de viaţă. Ei sunt, de fapt, cei mai buni profesori, pentru că pot vorbi la prima mână despre arta curentă. Însă, a le da pe mână catalogul şi deciziile privind viitorul studenţilor, este riscant. Un exemplu este Marian Zidaru, artist genial, însă care nu a putut rezona cu acei studenţi ce aveau preocupări mai „lumeşti”. Arta s-a desprins de mult din dogmele Bisericii. Dacă au un oarecare grad de decenţă în comportament şi limbaj pot fi însă ademeniţi cu un spaţiu din cadrul universităţii, unde să lucreze sau să ţină prelegeri. Studenţii pot învăţa din aşa ceva.
O altă problemă printre astfel de artişti este hărţuirea sexuală a studentelor pe care unii artişti o pot face atunci când au funcţie de pedagogi. Când eram eu student, era un profesor faimos printre studente pentru aşa ceva** (dar mediocru ca artist), şi atitudinea lui se încadrează exact la tipul de hărţuire sexuală pe care l-am descris ca „hărţuire sexuală intra-instituţională” în studiul meu teoretic „Să desadizăm lumea!” , şi este prevăzut chiar de codul penal românesc.
Cealaltă extremă este cea a lipsei calităţii artistice, lipsa de preocupare şi de activitate artistică din partea profesorilor. Din păcate, mult prea mulţi profesori din facultăţile de arte din ţară, nu au har mentoral, în sensul că nu au activitate artistică, şi „compensează” această carenţă cu obositul … studiu clasic. Ei se bazează doar pe câteva expresii retorice ale limbajului de lemn al filosofiei structuraliste din pedagogia teoretică. Liceele de artă au şi ei câteva astfel de cazuri, dar pentru acest nivel situaţia nu e încă critică. Problema apare la nivelul studiilor superioare. Studentului îi trebuie arătate orizonturi noi de expresie. Dacă tu ca pedagog universitar nu ai acest background artistic personal, atunci nu oferi nimic şi îi iroseşti timpul.
Faptul că nu oferă suficientă diversitate stilistică şi tematică pentru disciplinele pictură şi sculptură, în acord măcar cu peisajul autohton, dacă nu şi cu cel internaţional, este o mare problemă a fiecărei astfel de şcoli de învăţământ superior. Prea mulţi profesori universitari care predau aceste discipline au stiluri asemănătoare. În ţara asta se pot găsi tendinţe în pictură sau sculptură iar vârfurile lor se pot aduce ca profesori în învăţământului superior de artă. Prea mulţi profesori universitari se aseamănă în lipsa de activitate artistică de vreun fel. Meseria de profesor universitar de artă nu e ca o coroană regală care să se moştenească din tată în fiu…
Am găsit apropiere umană faţă de profesori precum Ion Săllişteanu, Liviu Lăzărescu, regretatul Constantin Iova. De la alţii am învăţat lucruri importante fără să rezonăm sufleteşte. Dar, din păcate nu am găsit profesor de conceptualism (în artă ) . Impostura pseudo-conceptualistă a lui Alexandru Chira încă mă bântuie şi astăzi, când omul a trecut între cei drepţi, şi conform zicalei „despre morţi numai de bine”. Şi până la urmă nu a fost vina lui că s-a considerat conceptualist; în fond artiştii spun deseori lucruri trăsnite… Problema e faptul că instituţia nu a putut să absoarbă un conceptualist în corpul profesoral în aşa fel încât acest curent să fie şi el reprezentat pe lângă celelalte. Profesorul de „Tendinţe în arta contemporană” ar fi putut să-i ia locul, dacă acest curs s-ar fi făcut în anul I…
La 32 de ani de la aşa-numita ieşire din dictatura comunistă, Universitatea Națională de Arte în particular şi învăţământul superior de artă în general, încă are probleme în a asimila zona experimentală a artei contemporane, devenite deja ramură cristalizată în istoria artei. După cum unii profesori rutinaţi de limba română de pe la liceele tehnologice sau chiar mai sus, dezavuează dadaismul, în acelaşi fel se întâmplă cu învăţământul superior de artă în privinţa genurilor descrise de mine începând de la secţiunea 3.4. Arta Video şi VJ . Asemenea primitivilor care odată la câţiva ani îşi schimbă zeii, ştergând total din memoria comunităţii zeii vechi, învăţământul vocaţional românesc de artă în general, şi cel superior în special, are fobie de arta contemporană. Deşi, ca urmare a criticilor venite de-a lungul anilor din spaţiul public (inclusiv ale mele), unii artişti au fost cooptaţi în instituţie, totuşi există o problemă în a accepta aceste genuri ca atare şi de a le face catedre speciale, conform cu statutul lor în istoria artei. De exemplu, Cosmin Paulescu, unul dintre cei mai buni artişti de performance art, happening şi instalaţie din România, şi-a început cariera universitară la… artă murală. Chiar şi acum, când a urcat în ierarhie, predă, printre altele, „Arta în spaţiul public”, o disciplină ce pare o eufemizare a unor manifestări non-grata.
Parcă arta nu vrea să iasă din dictatură. Ce-i drept, comunismul a tratat mai bine artiştii decât o face capitalismul, cel puţin în România. Însă închistarea în nişte stiluri de pictură obosite şi prăfuite, a dus la rutinare şi lipsă de progres de gen „Cântarea României”, după cum scriam acum 17 ani într-un text publicat ulterior şi în acest spaţiu . Pentru cultura de masă un fenomen precum „Cântarea României” e unul decent, însă nu pentru studiul profesionist al artei. Land - instalaţia e şi ea „acoperită eufemistic” de disciplina design ambiental predată de arhitectul Adrian Kunst, dar rămasă totuşi fără reprezentare, deoarece arhitectura urbanistică şi ambientală în general e cu totul altceva decât Land art. O să revin la acest subiect în detaliu în secţiunile următoare.
Şi există şi alte exemple cu stiluri foarte importante, dar nereprezentate în catedra de pictură sau sculptură, deşi există artişti pedagogi care le practică. De exemplu, desenul politic practicat de Dan Perjovschi e nereprezentat. Suprarealismul şi-a pierdut mult din forţă după aproape un secol, reprezentanţii săi autohtoni nu sunt excepţionali; însă decât 2 profesori plini de doctorate şi medalii dar cu acelaşi stil abstracţionist geometric sau expresionist, mai bine se păstra unul singur şi se aducea şi un suprarealist. În felul acesta se şi împăca puţin studiul clasic cu arta contemporană. Tinerii Alexandru Rădvan şi Andrei Tudoran de la secţia de pictură cochetează într-o oarecare măsură cu suprarealismul, poate că atunci când vor avea clasa lor, sau chiar mai devreme, să insufle studenţilor şi lecţia suprarealistă.
Din lipsă de statut de mentor, unii profesori din învăţământul universitar, compensează cu orgoliu mult prea umflat. Ei au impresia că au fost puşi acolo în orb pe post de maeştri, iar studenţii trebuie să se închine la ei ca discipoli, în loc să furnizeze exemple personale de artă pe care trebuie s-o stimuleze la viitorii artişti. Acest mentorat e doar mimat în condiţiile în care tu ca profesor nu trăieşti pentru artă şi nu creezi măcar ceva remarcabil, dacă nu original, aşa cum ar trebui să fie. Mai mult decât atât, studenţii sau chiar artiştii înşişi se pot poziţiona pe un alt palier, ceea ce implică alegerea unui alt mentor. Eu am întâlnit astfel de cazuri ca student. De exemplu, profesorul Nistor Coita mi-a spus sec faţă de seria mea de lucrări în manieră cubistă: „Noi nu facem aici Picasso”. Ei na? Facem Coita, sau cum? Uite că eu am chef să fac Picasso, o perioadă, experienţă care a dus apoi la alt ciclu de lucrări .
Un profesor care nici nu-ţi oferă o temă sau o direcţie care să te facă să asimilezi curente contemporane în artă, şi care nici nu are preocupări artistice e un infiltrat în instituţia universitară fie de factorul demagogic, fie de agenţiile de informaţii, pentru planuri mult mai întunecate. În urmă cu mai bine de 2 ani am publicat acest documentar despre infiltrarea diversioniştilor între protestatarii de stradă împotriva apucăturilor criminale ale celor ce au puterea. Putem bănui că în instituţiile de rang înalt precum universităţile s-a făcut acelaşi lucru, prin cei cu grade mai înalte decât cei descrişi în acest documentar… În acest dans fantasmatic al discipolului cu maestrul deseori şi-au băgat coada informatorii vechii dar şi noii securităţi, pârghii discrete de control asupra ceea ce artiştii simt şi creează. Pe lângă aceştia, au mai fost angajaţi şi câte un Agamiţă Dandanache, pentru că e rudă cu cineva care are/a avut o funcţie undeva...
În următorul articol voi face o radiografie asupra corpului didactic din învăţământul superior din marile centre universitare din ţară, şi veţi vedea că cei care trăiesc pentru artă în aceste instituţii sunt minoritari faţă de restul. În trecut situaţia era şi mai proastă. Între timp au mai fost aduşi oameni valoroşi însă incompetenţa încă bate tare la ochi.
Înainte de a încheia această secţiune, propun administraţiilor instituţiilor de învăţământ superior de artă să fie ceva mai flexibile în relaxarea mutării temporare a studenţilor de la o secţie la alta. Eu aş fi vrut să studiez şi tehnicile sticlei şi a metalului, alături de cele ale imprimeurilor textile. Am fost foarte aproape să mă transfer la un moment dat, însă birocraţia actelor m-a descurajat. O experienţă în plus în anii de facultate e foarte benefică la această vârstă şi nu există nici un motiv onest pentru care n-ar fi chiar încurajată studenţilor, pentru a-i împiedica să cadă în plafonare.
*Din păcate exact în aceeaşi perioadă eram ocupat cu scrierea lucrării mele „Dinamica Psihologiei Abisale”, aşa că în mare parte l-am ratat. Ulterior m-am întors către el ca artist şi am colaborat în realizarea expoziţiei mele „Iradierea sexuală a frumuseţii” („Frumosul sexualitatea şi arta”) de la fosta sa galerie, HT003.
** Nu-i dau numele pentru că omul e în stare de orice şi, nu că mi-ar fi frică de moarte, dar mai am nişte proiecte de făcut. Instituţia trebuie să se interpună între astfel de tendinţe satrapice şi pedagogia artei specifică învăţământului superior.
0 comentarii:
Post a Comment