CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.5.2. Cei mai importanţi artişti din secţiile artelor boeme din învăţământul universitar de artă românesc
Pornind de la distincţia pictural/decorativ făcută la această secţiune , am argumentat în secţiunea anterioară faptul că separarea curentă arte plastice/arte decorative e inoportună terminologic, şi că cea mai bună separaţie ar fi cea de „arte boeme” în loc de „„Facultatea/departamentul de Arte Plastice”, şi „arte tehnologice” în loc de „Facultatea/departamentul de Arte Decorative şi Design”. Acum vedem că această separare e inoportună şi practic, deoarece pe la secţia textile (ce ţine de facultatea/ departamentul de arte decorative) există nişte cadre didactice artişti şi studenţi cu apetit spre performance art şi happening, care sunt parte din artele boeme, deşi au fost abia recent recunoscute ca artă, (fiind chiar încă contestate). De exemplu, Cosmin Paulescu este un foarte bun artist de performance art, sculptură şi instalaţie, dar care predă în cadrul Facultăţii de Arte Decorative şi Design de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. El ar fi mai bun pentru studenţii boemi de la … „arte plastice”. În aceeaşi situaţie este şi Dan Acostioaei , şi Andrei Timofte care predau la „Departamentul 6: Artă Murală Conservare şi Restaurare, Istoria şi Teoria Artei” de la „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi. După cum am menţionat în secţiunea anterioară, ideal ar fi ca studenţii să circule ceva mai liberi între secţii, în funcţie de starea lor creatoare de moment. Problema asta ar dispărea dacă separaţia între facultăţi nu ar fi atât de rigid făcută.
Am tot arătat, de-a lungul acestor secţiuni anterioare, multele părţi negative din facultăţile de artă, în special din cadrul catedrelor de pictură şi sculptură, în plus faţă criticile pe care sporadic le-am adresat UNA Bucureşti, alături de alte voci. De data asta am să descriu în special părţile lor bune, deşi am făcut acest lucru în mare parte şi când am criticat. Dar, dincolo de echilibrul dintre laudă şi critică, ca reflex pedagogic, o astfel de opţiune scurtează textul din această secţiune. El s-ar lungi prea mult dacă ar fi să descriu toate cadrele didactice (cu lectori, asistenţi, conferenţiari şi profesori) în general, care nu au har pentru această categorie de arte. Sunt mult mai mulţi artişti slabi sau mediocri care predau la aceste instituţii decât cei buni. Dacă ar fi să îi prezint pe toţi cei care nu merită să predea la acest nivel, cred că aş umple câteva zeci de pagini. E mult mai uşor să prezint acea minoritate din corpul profesoral care au activitate artistică consistentă şi un sâmbure pedagogic pentru a transmite ceva studenţilor. Restul de profesori din catedra de Arte Plastice fie fac o artă insignifiantă, fie nu fac artă deloc, fiind unşi pe viaţă cu posturi de profesori rutinaţi. La acest nivel, acest lucru este o problemă atâta timp cât există artişti mai buni ca ei, inclusiv pe la liceele de artă, în special în centrele mari precum Cluj şi Bucureşti.
Grafica
Există câteva discipline unde fie învăţământul românesc de artă s-a prezentat bine tot timpul, precum grafica, fie se centrează în principal pe tehnologie, aşa cum sunt cele din cadrul facultăţii/departamentului de genuri alternative, precum ceramica, sticla sau metalul. În acest din urmă caz profesorul nu e necesar să fie un mare artist, ci să cunoască secretele tehnologiei de prelucrare a acestor materiale. Stăpânirea tehnologiei de fabricare a acestor arte, în general nu te face mare artist. Cei mai cunoscuţi artişti de metal sau ceramică sunt tot boemii (sculptori, pictori, land-artişti, performance artişti) . Rar auzim de câte un mare artist care a făcut exclusiv metal, sticlă sau ceramică. Aşadar precizia inginerească a tehnologiei de fabricaţie vine şi cu aceste limitări de creativitate. Fiecare decide pentru sine în ce zonă vrea să ajungă.
Între aceste două direcţii grafica se află undeva la mijloc. Sunt atât de mulţi graficieni buni în ţară încât s-ar putea şi desfiinţa secţia vreo două decenii, fără să se resimtă lipsa de absolvenţi. Ea ar putea fi reînfiinţată oricând, iar întreruperea nu s-ar simţi deloc în pregătirea absolvenţilor. Şcoala românească de grafică e renumită în toată Europa şi chiar în toată lumea. Eforturile profesorilor de la liceele de artă de a preda studiul clasic are reversul său negativ la unii artişti, după cum am arătat aici . Însă în acest caz, el aduce şi părţi pozitive, precum această competitivitate ridicată specifică a absolvenţilor şcolii româneşti de grafică.
Cu toate astea, dacă tot nu s-a desfiinţat secţia, ar fi bine ca măcar absolvenţii de grafică să rămână ca preparatori, asistenţi, lectori, şi ulterior profesori, şi nu de la alte secţii, decât dacă ei chiar dau dovadă de dexteritate în grafică. Un exemplu negativ în acest sens este Anca Anghel Coller, absolventă a secţiei de pictură la , UNA Bucureşti şi care a ajuns lector la grafică. Şi, dacă ne uităm pe pictura ei , sau alte manifestări , observăm că nu există nicio legătură cu grafica. Desigur, nu poate fi acceptată nici situaţia cu multi-jobingul practicat, despre care am amintit în secţiunea anterioară.
Problema e că uneori grafica se confundă cu pictura, şi atunci lucrurile nu stau bine, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Asta se întâmplă dintr-un nejustificat complex de inferioritate pe care grafica îl are faţă de pictură. Ce-i drept, în secolele trecute marii graficieni nu au fost recunoscuţi ca mari artişti, precum au fost pictorii şi sculptorii. Un pictor, care a făcut şi grafică sau gravură, a devenit cu atât mai interesant cu cât şi-a extins aria înspre aceste genuri. Pe de altă parte, un grafician nu a devenit un artist mai respectat, doar pentru că a încercat să facă pictură sau sculptură. Şi, cu toate astea, mulţi graficieni au încercat aşa ceva.
Aşa se face că, până la începutul anilor 2000, în România grafica era văzută cam ca o cenuşăreasă a artelor plastice, iar graficienii nişte desenatori buni, dar mai puţin creativi. Din cauza asta mulţi graficieni au tins să facă o grafică picturală, care de fapt e o pictură în toată regula. Tânjind spre a deveni pictori, şi a picta un abstracţionism savant la modă în acel moment, mulţi dintre ei au pierdut calităţile austerităţii cromatice şi pontonul figurativ specifice graficii. Din păcate, absolut toţi graficienii care s-au îndreptat spre abstract, şi au pus mai mult de două culori în imagine, şi-au abandonat specializarea şi au ajuns în zone de griuri obosite, specifice majorităţii picturii academico-abstracţioniste de dinainte de 1989. Mai există şi problema confundării graficii cu designul grafic, care este cu totul altceva, şi despre care am să detaliez într-o secţiune următoare.
Însă o astfel de realitate nu mai e specifică artei contemporane. Unii artişti pop au fost realmente graficieni designeri înainte să facă metamorfoza către artă contemporană autentică. Celebrul grafician Giger nici măcar nu şi-a propus vreodată să facă artă, dar a făcut în mod inerţial, ducând grafica într-o zonă în care arta nu mai fusese până atunci. Iată că în zilele noastre nu mai sunt motive pentru astfel de complexe de inferioritate faţă de pictură. Tocmai de aceea, după anii 2000, secţiile de grafică au fost luate cu asalt de studenţi din toate centrele din ţară, în detrimentul picturii şi sculpturii. Tot ce le-aş sugera profesorilor de grafică, ce încă mai au acel reflex pedagogic, este să se întoarcă la ceea ce au fost ei şi atât, şi să uite de acel fals complex de inferioritate.
Imaginea abstractă nu şi-a epuizat forţa în istoria culturii. Însă, în acest moment cred că ar fi bine ca graficienii să guste mai mult zona occidentală decât cea tradiţională de imagine abstractă, sau să includă şi câteva elemente figurative în producţiile lor artistice. Muţi graficieni care au făcut asta ajung să treacă în pictură, şi să ia cu mult faţa unor pictori, după cum e cazul cu Claudiu Cândea de la Univeritatea de Arta si Design Cluj-Napoca. Un alt grafician interesant de la această secţie este Radu Solovăstru , care şi el iese din albia tradiţională a graficii şi face sculptură, pictură, happening .
Din punctul meu de vedere, cel mai bun grafician dintre toţi profesorii învăţământului universitar de artă din România este Dragoş Pătraşcu de la Facultatea de Arte Vizuale şi Design Iaşi, care combină foarte interesant formele industriale cu cele organice. Pe lângă grafică, el este şi un sculptor foarte bun, care cochetează şi cu instalaţia.Pe lângă acesta, Iaşi-ul mai are un grafician fabulos de tehnică clasică, la „Departamentul 7: Design, Modă-Design vestimentar, Arte textile-Design textil, Pedagogia artelor plastice și decorative”, probabil pentru că face şi design grafic, dar ca autodidact, în care nu excelează, din câte am văzut. Numele său este Ilie Krasovschi , stilul său se apropie ca temă de cel al lui Dragoş Pătraşcu, dar are o abordare diferită atât cromatic cât şi ca formă.
La fel ca şi secţia foto-video, cea de grafică de la Iaşi are artişti foarte buni, cu stiluri diverse şi cu largă deschidere către genurile alternative. De aceea, cred că Iaşul are cea mai bună secţie de grafică din ţară. Cu acelaşi nume, la Iaşi predă un alt grafician bun, care sparge graniţele către arta contemporană, respectiv Tudor Pătraşcu (a nu se confunda cu game-designerul cu aceeaşi nume de la o companie de jocuri video din Bucureşti). Acesta face readymade, instalaţie, pictură, minimalism şi conceptualism . Nu ştiu dacă între cei doi există grade de rudenie, dar cred că în cazul lor s-ar putea trece cu vederea posibilul nepotism, pentru că ambii sunt artişti foarte buni de la care studenţii de la multe secţii pot învăţa. Un alt grafician foarte bun la Iaşi este Ana Sabina Drînceanu.
La departamentul de Arte Plastice şi Decorative de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, un foarte bun grafician este Razvan Dragoş , care face o grafică de factură suprarealistă, şi el tot din elemente mecanice industriale, ce conferă imaginii un aspect de retro-SF. Deşi acest stil a fost folosit şi răs-folosit prin filmele genului „Fantasy”, sau parcurile de distracţie pentru copii, totuşi zona aceasta are numeroase izvoare de creativitate, aşa că el reuşeşte să îi redea o nuanţă personală. Un bun grafician şi gravor în aceeaşi secţie este şi Răzvan Caratănase şi Florin Stoiciu , fost cadru didactic la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Secţia de grafică de la UNA Bucureşti de l-a adus ca profesor asociat pe Mihail Mănescu (n. 1943, a nu se confunda cu graficianul designer Mihai Mănescu, n.1986 )
Pictura
Universitatea Naţională de Arte Bucureşti a răspuns criticilor şi a cooptat tineri în corpul didactic, care au schimbat radical faţa secţiei de pictură din perioada în care eram eu student. Astăzi ea este cea mai puternică dintre toate centrele de învăţământ universitar de artă din ţară, deşi au mai rămas în ea „dinozauri”. Păcat că, asemenea fotbalului românesc, care are stadioane dar nu mai are jucători, la fel şi învăţământul universitar de artă nu mai sunt studenţi, aceştia fiind deportaţi economic în urma politicilor de dezmembrare a acestei ţări. Cel mai bun artist din secţie mi se pare Alexandru Rădvan, un foarte bun colorist şi în acelaşi timp concentrator de simboluri religioase şi sexuale şocante cu reverberaţii suprarealiste în lirismul temei. Interesant ca artist este şi Andrei Tudoran , deşi pare un amestec ceva mai stângaci de Florin Ciulache, Adrian Ghenie şi câteva elemente suprarealiste. Cred că aici era mai bine dacă chiar originalul ar fi fost cooptat. Dar şi acesta promite în viitor să facă lucruri importante în pictură, când va ajunge profesor de clasă, şi astfel va putea ajuta pedagogic studenţii cu har. Totuşi mi se pare anormal ca el să predea „Studiul culorii pentru pictură”, deoarece nu excelează în acorduri cromatice. Alt artist interesant de la această secţie este Traian Boldea, care de asemenea, ar putea ajunge un artist important în viitor, şi să dea direcţii constructive studenţilor.
Pe lângă secţia propriuzisă există pictori foarte buni la alte secţii precum Valeriu Mladin de la Foto Video, care cred că ar fi fost mai bun ca profesor la pictură, deşi e bun şi în acest domeniu. La fel şi Mihai Zgondoiu , un artist care abordează genuri diverse, de la pictură, la obiect, instalaţie, desen, performance art sau design grafic. Temele şi abordările sale sunt la fel de diverse, fiind ideal pentru un profesor care se poate mula pe personalităţile diverse ale studenţilor. Faptul că a fost cooptat şi la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara este pe deplin justificat, după cum am arătat şi în secţiunea anterioară, deşi administraţia poate găsi şi pe plan local nişte tineri destul de interesanţi care să fie aduşi să predea acolo.
La secţia de la Oradea un pictor foarte bun este Teofil Ioan Știop , care combină tehnici grafice diverse , şi pasionat de teme ecologice . Deşi predă arte decorative Mihaela Tătulescu face o pictură foarte consistentă, jonglând între tapiserie, obiect, land art şi happening.
Cea mai slabă secţie de pictură mi se pare cea de la Iaşi, unde nu există nici originalitate şi nici reprezentare la artiştii ce predau disciplina. Însă graficienii sus menţionaţi pot suplini şi pictura, cel puţin în privinţa tematicii. Pe lângă ei, la „Departamentul 7: Design, Modă-Design vestimentar, Arte textile-Design textil, Pedagogia artelor plastice și decorative”, predă Sorin Otînjac , un pictor cu simţ cromatic destul de rafinat, însă temele alese sunt cam obosite. La secţia propriuzisă de pictură, promite tânărul lector Ioan Pricop, deschis spre genuri alternative, precum performance art, dar la care n-am văzut decât două lucrări de pictură, în mediul online. Am găsit ceva mai multe lucrări ale asistentului Adrian Crîşmaru . Poate că restul se joacă de-a v-aţi ascunselea cu publicul; eu unul abia dacă am găsit câte o lucrare de-a profesorilor de acolo.
Secţia de pictură de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca mi se pare irosită. Talent există, la fel şi alternative clare. Însă cred că centrul a fost educat prost şi selectat endogamic în aceleaşi limite, generaţie după generaţie. Cel mai vibrant dintre artiştii din secţie mi se pare Ioan Aurel Mureşan, deşi cred că e cam puţin pentru un profesor de pictură de învăţământ superior de artă. Mai interesant este Radu Pulbere , care însă predă la Facultatea de Arte Decorative şi Design. M-am străduit pe cât posibil în acest text să fie obiectiv, însă nu mi-am putut stăpâni alunecarea spre critică de artă, în sensul chiar popular al termenului, văzând catedra de la Cluj. Clujenii sunt în general oameni decenţi, dar parcă au vrut să arate asta şi în corpul profesoral al secţiei de pictură. Prea multă decenţă şi prea puţină „trăire”, ca exprimare de sine în arta profesorilor de pictură. Asta trebuie să facă arta în general, altfel ar deveni o simplă colecţie de îndemnuri educative şi propagandă. Catedra de pictură de la Cluj parcă e aceeaşi mână care a trecut printr-o perioadă de baroc, fovism temperat (!!!), expresionism abstract, realism sau impresionism. Parcă te întorci în timp *. La modul în care lucrări de-ale lor nu se găsesc în mediul online, te aştepţi să nu fi ajuns internetul pe acolo, deşi ca standard de viaţă zona este peste oricare alta din România.
Sculptura
Cel mai bun artist profesor de sculptură din toate centrele din ţară mi se pare Bogdan Raţă , unul dintre cei mai buni artişti români, ce predă la Facultatea de Arte şi Design, UV Timişoara. Omul cochetează şi cu Land art şi instalaţia, cred că linkul de mai sus e edificator. La aceeaşi secţie, un foarte bun tânăr sculptor este şi Dan Vişovan , care compune suprafeţe create din bare de metal , un pic mai groase decât sârma, sudate între ele**. O tânără sculptoriţă care promite este lector tot la UV Timişoara, şi se cheamă Anamaria Şerban . Însă atenţie la sculptura sedusă pentru că ar fi păcat să ajungă şi abandonată!
Pe lângă aceştia, mai există sculptori foarte buni la departamentul de Design şi Arte Aplicate, precum Matei Gaspar care lucrează şi cu ceramica, readymade, instalaţie şi pictură de obiect.
Iată un centru de pedagogi sculptori foarte buni din care UNA Bucureşti ar trebui să aducă unul pentru secţia de sculptură! Exceptând 2 artişti autentici, respectiv Aurel Vlad sau Vasile Gorduz, primul un sculptor tragic, celălalt „comic”, ca să mă exprim cumva simetric) , secţia de sculptură de aici a fost şi încă a rămas una dintre cele mai slabe din ţară. Din păcate văd că niciunul dintre ei nu mai apare în lista profesorilor din web-site-ul facultăţii, probabil că s-au pensionat. Astăzi, la sculptură de la UNA Bucureşti parcă doar Elena Dumitrescu , mai face câte ceva cât de cât original.
Secţia de sculptură de la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca îl are pe lectorul nativ Vlad Berte , unul dintre cei mai buni artişti români, plus importatul Aurel Cucu , (născut în Galaţi şi absolvent la Bucureşti), deşi şi el are cam puţine lucrări , şi nu şi le pune pe contul de Facebook ....
Foto-Video
O altă secţie care are profesori cu har la Iaşi este cea de Foto-Video. La ea predă unul dintre cei mai buni artişti din ţară, Matei Bejenaru, specializat în artă video şi foto-instalaţie, a cărui activitate este cunoscută în comunitatea artistică autohtonă şi internaţională, şi uşor de regăsit în mediul online. Un alt artist foarte bun la această secţie este Bogdan Teodorescu , care propune o foarte amuzantă reinterpretare cu tehniclie contemporane ale unor teme din istoria artei.
Nu m-am putut decide dacă secţia Foto-Video de la Iaşi sau cea de la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti este mai bună. Foarte mulţi dintre cei de la Foto-Video Bucureşti sunt artişti autentici, care pot îndeplini funcţia de mentor pentru studenţi. Dacă la înfiinţarea secţiei am avut experienţa neplăcută cu profesorul absent, care se fofila în a-mi arăta câte ceva prin programele computerizate , între timp lucrurile s-au schimbat mult. Alexandru Patatics este un artist foarte bun în zona video; foarte probabil că mi-ar fi spus câte ceva despre softurile de editare foto-video, dacă ar fi fost angajat în secţie când eram eu student. Iosif Kiraly şi Călin Dan sunt foarte buni în artă video şi fotografie, împreună au fondat grupul subREAL, cu activitate intensă în anii 1990 şi 2000. Pe lângă ei sunt şi alţii care se ridică la înălţimea acestora.
Două lucruri am să reproşez secţiei, în contextul general al problemelor din învăţământul superior de artă în general, şi cele ale Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, în particular. Prima este că în secţie sunt şi câţiva „nepoţei” care au avut „un start fulminant” de carieră, dar care nu mai au activitate, sau nu mai fac nimic notabil de cam mult timp, asemenea celor deja menţionaţi în secţiunea anterioară. Pur şi simplu ei nu îndeplinesc criteriul artistului, care trebuie să fie decisiv pentru profesorul din învăţământul superior de artă de la genurile tradiţionale. O altă problemă este faptul că sunt pe la secţia de arte decorative şi design nişte oameni foarte buni pe tehnică foto-video, a căror expertiză ar trebui cumva valorificată şi la această secţie. Ei sunt orientaţi spre zona comercială ( design, film artistic sau televiziune) după cum o să arăt în următoarea secţiune, însă destui studenţi de la foto-video care vor urma această cale, şi care ar putea beneficia de cunoştinţele lor.
La secţia Foto-Video de la UV Timişoara Sorin Vreme este un artist foarte bun. Dan Raţiu , are experienţă în televiziune şi documentar, deci clar poate ajuta la partea tehnică.
Mai slabe mi se par secţiile Foto-Video de la Facultatea de Arte Vizuale din cadrul Universităţii Oradea, cea de la Facultatea de Arte din Universitatea Ovidius, Constanţa şi cea de la Universitatea de Artă si Design Cluj-Napoca. Imagine digitală cât de cât decentă la Oradea face Diana Bohnstedt Gavrilaş, oarecum în spiritul picturii (abstract-geometrice) în care e licenţiată. Restul de cadre didactice nu au activitate în social-media. Pe acolo este şi secţia Foto-Video Cluj, unde doar Alexandru Rădulescu se ridică la cerinţele unei asemenea secţii, şi parţial Irina Dumitraşcu . Cred totuşi că secţiile nu reflectă destul de clar potenţialul artiştilor oraşelor Oradea şi Cluj-Napoca, Constanţa şi Timişoara, aşa că administraţiile acestor instituţii trebuie să facă mai mult pentru a atrage artişti mai valoroşi în aceste secţii.
*Adrian Ghenie a făcut senzaţie, pentru că pare un fel de Benjamin Batten (pe lângă nevoia de inedit a galeriei Tate). Pare că e un ditamai artistul, dar nu are cum să fie decât un al doilea Francis Bacon. Şi, în ritmul acesta, nu are ce să iasă din ce face el în acest moment. Se vinde acum, în special la necunoscători şi copii de bani gata, care s-au trezit cu moşteniri imense şi vor să recupereze repede aspectul de clasă de lux. Însă în viitor acest stil nu are cum să rămână notabil în istoria artei, ci o întoarcere provizorie a modei. Clujul are nevoie de un pic de sânge proaspăt, pentru a inova pictura, nu pentru a o şterge de praf pe cea veche. Comunitatea pictorilor din catedra de la UAD pare o succesiune de generaţii endogamice care s-au tot încrucişat între ele timp de sute de ani, şi riscă degenerescenţe în ADN. Chemaţi un „nebun” acolo , cu asimilare a metodelor pedagogice şi ieşiţi din roboţeala asta! Sunt destui pictori de liceu de artă care pot aduce o ţâră de culoare în griul dvs. Facem şi un pic de transhumanţă naţională şi mai aerisim puţin peisajul.
** Am simţit o conexiune personală cu el prin prisma sulului de sârmă înghimpată ce compune logo-ul meu „Jesus Earth”
0 comentarii:
Post a Comment