CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.5.3. Corpul profesoral din artele tehnologice şi alternative (FDD)
Disciplinele de la „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” sunt în general mai tehnice, profesorii îşi cunosc meseria şi şi-o fac onorabil. Inclusiv aici ar exista loc de mai bine, în sensul că ar fi bine ca ar trebui selectaţi să predea acei artişti care au şi activitate artistică. Tehnicile evoluează, iar dacă nu există astfel de preocupare practică, ele nu pot fi predate studenţilor. Dar, la acest departament nu trebuie să căutăm în mod special originalitatea artiştilor specifici artelor boeme, deoarece aici principalul criteriu al competenţei pedagogice trebuie să fie cunoaşterea şi stăpânirea tehnologiilor, pe lângă un spirit ceva mai organizat pe care atât profesorul cât şi studenţii trebuie să îl aibă. Atunci când lucrezi cu sticla topită sau metalul topit îţi trebuie atenţie, organizare şi spirit ingineresc, pe care boemii în general nu le au. Un accident ar putea avea consecinţe tragice, aşa că originalitatea artistică a profesorilor poate fi sacrificată în favoarea stăpânirii tehnologiilor şi a siguranţei lucrului. Singura problemă la această facultate/acest departament este încorporarea disciplinelor de design, ca artă aplicată în obiectele comerciale, în cadrul studiului pentru învăţământul superior de artă.
4.4.10.5.3.1. Cum se poate împăca arta şi designul în învăţământul superior de artă
Am arătat în această secţiune faptul că teoria artei a avut şi încă are o mare problemă în definirea şi distincţia între artă şi design. Deşi arhitectura şi arta se studiază în instituţii diferite de învăţământ universitar de artă, totuşi până recent în istoria culturii ele au fost văzute ca surori. Abia recent umanitatea a înţeles că una aparţine artei, şi alta designului. Sunt destui specialişti care nu acceptă această separare, şi, chiar dacă nu sunt de acord cu ei, recunosc faptul că au argumente să creadă astfel. Suntem câţiva teoreticieni care am încercat o cât mai clară distincţie între cele două domenii, însă undele zone au rămas ambigue, unde cele două domenii se suprapun şi care încă provoacă confuzie. Exemplul cel mai clar este cel al curentului Pop Art, care s-a metamorfozat din designul grafic către artă.
Ei bine, dacă la nivel de specialişti lucrurile nu sunt clare, în ceea ce priveşte percepţia omului simplu, lucrurile stau mult mai rău. Omul simplu este cvasi-total incapabil să facă diferenţa între cele două domenii, chiar şi după educaţia artistică ce s-a făcut în grosul societăţii de peste jumătate de secol în lumea civilizată. O maşină de lux e pusă în aceeaşi categorie cu o pictură celebră, pe baza simplului criteriu al preţului celor două obiecte. Criteriul financiar poate aduce confuzie şi între profesioniştii artei. Pe cât de incapabil e omul simplu în a separa arta de design, pe atât de incapabili sunt unii artişti în a separa designul de artă. E candid felul în care unii dintre ei se cred uneori designeri, din spirit boem, doar pentru faptul că repară nişte mobilă, modifică o clădire sau nişte haine. Cumva lor li se pare ce pot face la un moment dat e design, în sensul producerii de obiecte funcţionale. Însă formarea lor în zona artei le dă acel aspect boem, ce pare uneori rupt de spiritul concret al pieţei.
De exemplu, în „Manual Educaţie plastică pentru clasa a VIII-a”, Editura Ars Libri 2020, pagina 75, autoarele Elena Stoica Adina Grigore, Imets Laszlo, Patricia Stoche descriu un mod „artizanal” de a face un afiş, care denotă faptul că n-au lucrat cu piaţa, fapt uşor de intuit din meseria lor de profesoare şi autoare de manuale. Primul aliniat al punctului „C” denotă o mentalitate predigitală asupra designului grafic, care îi va face pe mulţi designeri care lucrează concret cu piaţa să zâmbească, deşi la aşa ceva chiar s-a ajuns dar într-o succesiune post-digitală, prin Carla Duschka şi Ciprian Isac în cadrul proiectului lor intitulat „Grafică fără computer”.
Din aproximativ 3 ani de experienţă în DTP, pot spune că n-am văzut pe nimeni care să înceapă lucrul la un afiş printr-o schiţă. Aşa ceva este reflexul unui artist, care creează nepresat de timp. La nivelul companiilor mici timpul pentru un afiş rareori e mai mare de 8 ore. Cel mai comun timp e cam 4 ore. În acest timp documentarea ţine cam o oră şi constă în căutarea într-o bază de date (precum website-ul adsoftheworld sau alte colecţii de imagini) a unor imagini similare cu stilul companiei pentru care se face afişul. Succesul produsului final stă în hazardul întâlnirii de a găsi ceva similar în noianul de imagini găsite, şi copierea lor mot-a-mot. Companiile mici –au timp de preţiozităţi şi ambiţii de geialitate.
Pentru firmele mari, succesul de piaţă nu însemnă „genialitatea” designerului, care ar reuşi să vândă produsul doar datorită formei. Dacă artistul trebuie să fie cât mai original şi neobişnuit pentru a explora zone noi de expresie, dimpotrivă, designerul trebuie să fie un om al publicului ţintă, un membru al comunităţii căreia produsul îi este adresat. Forma sa este determinată de studii de piaţă care sondează opinia publicului ţintă. Rezultatul final este o formă mai degrabă comună decât genială în sensul inovaţiei artistice, dar pe care omul simplu o apreciază mai mult; produsul vândut în masă aduce mai mul profit decât un obiect de artă original, chiar dacă acesta este mult mai scump decât un exemplar din seria obiectului utilitar.
Mulţi artişti percep designul ca pe o formă de kitsch, după cum am arătat şi combătut în această secţiune . Unii dintre ei au atitudini anti-design, în sensul că se îmbracă cât mai prost posibil, fapt ce îi face uneori imposibil de diferenţiat de cerşetori. Inclusiv artişti mari au avut această cutumă, precum Picasso sau Gaudi. Cazul lui Gaudi e chiar strigător la cer, acesta găsindu-şi moartea în urma unui accident de tramvai, din care ar fi putut fi salvat dacă ar fi fost recunoscut. Ambiţia lor şi a altora, de a face lucruri măreţe în artă, nu se împacă bine cu interesul designului de a surprinde elementul de popularizare specific modei . Într-adevăr, nu există genialitate în design, formele sale sunt popularizarea unor elemente de avangardă manifestate întâi în artă, şi care şi-au consumat în mare parte etapele modei la nivelul publicului cunoscător de artă. De exemplu, cliparturile, din care se fac sigle sau imagini ale produselor, au fost iniţial făcute de Henri Matisse prin celebrele sale colaje de la sfârşitul vieţii. Celebrul „Scaun Roșu Albastru” al lui Gerrit Rietveld a venit din intenţia artiştilor de a simplifica formele utilitare şi de a le elibera de sub tirania barocului. Dar asta nu înseamnă că acest scaun e chiar design. Criteriul confortului este net sacrificat din nevoia de originalitate formală, ceea ce e nespecific designului.
Când Gerrit Rietveld a conceput acest scaun, avangarda artistică şi utilitarismul designului mergeau mână în mână, după cum am arătat în această secţiune . Dar, după aceea, cele două manifestări nu doar că s-au separat, dar au devenit radical opuse. Din cauza asta, unele forme de succes ale designului sunt dezavuate de unii artişti, care le-au consumat deja, şi care se raportează la ele din poziţia etapei demodării. Însă reapropierea între cele două domenii se realizează în mod inerent, după cum am văzut că s-a întâmplat cu artiştii Pop. Această metamorfoză a artei în obiectele utilitare s-a făcut în toată istoria civilizaţiei şi va continua şi de aici încolo. O mulţime de filme sau reclame reiau forme consacrate în istoria artei.
Arta s-a desprins de utilitar abia recent în istorie, odată cu Renaşterea; manifestările artistice din trecut erau văzute ca unele utilitare, în acord cu însele procesiunile şi credinţele religioase, cărora arta le era canal de comunicare, care erau văzute astfel ce omul pre-renascentist. Diferenţa faţă de lumea zilelor noastre este aceea că în trecut niciodată designul nu a avut pretenţia de a fi artă, cu toate că nu se făcea diferenţă între cele două. Un mare pictor sau sculptor renascentist putea face arhitectură, uimindu-şi şi mai mult contemporanii, însă un arhitect rămânea un simplu arhitect, fără şanse să devină un titan al artei, dacă nu făcea şi pictură sau sculptură. Mobilierul de interior, costumul, formele instrumentelor muzicale şi a mijloacelor de transport erau recunoscute ca frumoase, dar niciodată nu au avut valoare de operă de artă în istorie, decât parţial după ce au ajuns în muzee. În aceeaşi notă, pentru decorarea Partenonului fost chemat Fidias, în ideea că un arhitect, atent la tehnica de realizare a construcţiei, nu ar fi putut doar prin el însuşi să ducă acest templu la desăvârşire.
În trecut orice om putea face această diferenţă în mod clar. Spre deosebire de acele vremuri, astăzi publicul nu mai are acces în aceeaşi măsură la artă. Atenţia omului contemporan este atrasă către comercial şi divertisment , din care reţinem umorul, interesul de a fi plasat într-o poziţie cât mai înaltă într-o ierarhie de comandă, şi sexualitatea, într-un grad mai mare sau mai mic de agresivitate, aşa cum le-am descris în lucrarea mea teoretică „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” . În cea mai mare parte, omul simplu nu poate percepe arta video ca artă , în noianul de genuri ale imaginii filmate. Singurele genuri către care publicul larg are cât de ct acces este filmul artistic, muzica şi parţial literatura, dar pe care o preferă în variantă de film. Dar şi acestea au în cea mai mare parte aspect de divertisment. Doar câteva dintre ele pot fi catalogate drept artă. În lucrarea teoretică sus linkată, am descris criteriile artei tradiţionale (figurativ-concentrice) , cele ale artei abstracte sau a celei contemporane (numită acolo de mine, discentrică)
Pe fondul acestei metamorfoze culturale, există unii designeri care nu au ajuns nici măcar la distincţia artă-design, atât cât s-a putut face în istoria culturii până acum. La fel ca şi cei fără studii asupra fenomenului, mulţi designeri au impresia că ar fi de facto urmaşii lui Lonardo, Michelangelo sau Ingres . Pentru faptul că urmăreşte interesul comercial în primul rând, şi foloseşte minciuna minoră în realizarea acestui interes, designul va rămâne mereu o „artă” neautentică, deşi, repet, asta nu înseamnă automat kitsch. În ciuda unor exemple de designeri care au făcut pasul către artă autentică, majoritatea lor sunt mediocri în creativitate şi inautentici ca stil de viaţă.
În cei 7 ani de lucru intens ca grafic designer, cam 2 ani i-am lucrat în publicitate ( 4 în jocuri video, şi unul în vizualizare avansată 3D) , destul pentru a înţelege ce este capitalismul şi publicitatea, după cum am şi scris ulterior acest articol . Reclamele mint despre calitatea produselor lor, în contradicţie flagrantă cu textul de lege din Codul Civil (ART. 1019, 1672, 1707, 1709) sau Codul Consumului (ART. 27, b.) din România, şi prevederi legale similare pentru restul ţărilor. De la minciună la crimă mai e un pas. Capitalismul a făcut, în cei peste 200 de ani de control asupra lumii, crime mult mai oribile decât comunismul , cu dictaturile sale. De fapt, însuşi comunismul a fost o reacţie a victimelor capitalismului care, ca orice victimă, a devenit călău atunci când i s-a dat puterea. Însă capitalismul a avut acest mecanism de PR, prin care crimele sale au fost puse pe seama naţionaliştilor, antisemiţilor, comuniştilor, teroriştilor, şi, mai nou, celor care nu vor să se vaccineze. Designul este acea formă „frumoasă” în care aceste minciuni sunt ambalate.
Şi arta minte, în sensul că creează o realitate inexistentă. Dar prin ea transpar emoţiile umane naturale, autentice. Designul însă, este un stimulator de emoţii artificiale, care minte în scop comercial, creând astfel aşteptări înalte despre un produs sau o campanie oarecare. Obiectivul design-ului în general este un entuziasm infantil în câmpul emoţional al adultului, adică schema cea mai fidelă a imbecilităţii. Şi atunci apare întrebarea în ce mod se poate studia aşa ceva la nivel de învăţământ superior de artă? La această întrebare voi răspunde în următoarele secţiuni.
0 comentarii:
Post a Comment