CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.5.3.5. Probleme ale Departamentului/Facultăţii de Arte Decorative şi Design
În cele 4 secţiuni de până acum doar am lăudat Departamentul/Facultatea de Arte Decorative şi Design din învăţământul superior de artă românesc. Însă şi aici sunt probleme, doar că ele sunt mai mici decât la artele boeme. Am justificat în secţiunea anterioară faptul că procentul mic al designerilor cu experienţă de piaţă, care predau diferite forme de design în cadrul centrelor universitare de artă din ţară, nu este o problemă la fel de mare precum la artele boeme. Problemele de la D/FDD se referă la modul deformat sau greşit în care unii profesori de formaţie artistică văd designul, precum şi unii termeni pe care designerii îi folosesc impropriu pentru un mediu de învăţământ universitar centrat pe artă.
Există două extreme greşite ale perceperii artei şi designului în societate, pe care teoria imaginii trebuie să le clarifice, iar pedagogia artei trebuie să le comunice nespecialiştilor. Prima este credinţa total eronată a designerilor că ar fi linia I a artei contemporane, comparându-se cu titanii Renaşterii. Cealaltă este închistarea prea ermetică a unor artişti, mai buni sau mai slabi, în propria artă, şi incapacitatea de a înţelege ce e designul. Pentru primul caz sunt bune exerciţiile de clasificare a imaginii şi obiectului după exemplele pe care le-am oferit în această secţiune . Pentru cel de-al doilea caz cred că ar trebui un curs de istoria designului, în special a celui grafic, măcar pentru un semestru. Din păcate, unii artişti au primit sarcina de a preda diferite forme de design, au învăţat câte o comandă sau alta de printr-un soft de editare foto-video, şi cu asta cred că deja fac design. Învăţarea unui soft de editare foto-video este doar 5 % din activitatea de grafic designer.
O primă problemă privind această situaţie este dată de denumirile uneori ciudate ale disciplinelor precum „Computer 2D” sau „Prelucrarea imaginii pe calculator”, aşa cum le-am văzut în mai toate centrele universitare. Am menţionat anterior o situaţie similară la artele boeme, care au discipline precum „Bazele culorii” sau „Bazele desenului”, care lasă bănuiala că studenţii ar fi nişte elevi de ciclu primar, unde se pun bazele picturii. Denumirile de mai sus par nişte expresii din anii 1990, când computerul nu era la fel de folosit precum astăzi. Aceste discipline trebuie să se numească ceva în genul „grafică 2D” (2D fiind altceva decât bidimensional ) sau „Procesarea imaginii computerizate 2D”. „Computer 2D” poate însemna şi reprezentarea unui computer în grafica 2D.
Cosmetizarea CV-ului printre profesori
Uitându-mă pe la profesorii care predau design-ul, am observat destui de mulţi care şi-au „cosmetizat” CV-ul, special pentru a se potrivi pentru disciplinele predate. Repet că nu consider o problemă în faptul că majoritatea profesorilor de design nu au experienţă de piaţă. Însă e o mare problemă atunci când, deşi ştii că nu ai această experienţă şi că nu ai lucrat concret cu piaţa, totuşi începi să te crezi mare designer doar pentru că ai diplomă. Unii au recurs la aşa ceva din reflex publicitarist, alţii din incapacitatea de a înţelege efectiv ce este piaţa. Cunosc această strategie a începătorului (spre avansat) de a-şi umfla CV-ul, pentru că şi eu am trecut pe acolo în cariera de designer, şi am făcut la fel cu CV-ul, la început. Dar atunci o făceam pentru a ajunge la companii mai mari faţă de cele la care lucram în intenţia de a evolua; ca să-ţi cosmetizezi CV-ul pentru a ajunge la Universitate, într-o instituţie finanţată de la bugetul de stat, fără contact cu piaţa…e cam sub orice standard. Asta mă duce cu gândul la o situaţie aflată polul opus, aceea de a-mi ascunde experienţa în CV, din nevoie temporară de bani, şi interes de a lucra pentru câteva luni orice, după criza de după 2009. Multe din firmele de design grafic au intrat în faliment în urma acestei crize, şi oferta de forţă de muncă era foarte mare. Desigur, salariile au scăzut considerabil ca urmare a acestui fenomen al pieţei, plus că multe firme preferă să lucreze cu începători pe care să-i plătească cu mai puţin*. Angajatorii ştiu că un om cu experienţă nu va sta prea mult într-o firmă mai mică, şi nu-i angajează. Aşa că mulţi graficieni cu experienţă am recurs la această stratagemă de a ne ascunde CV-ul, pentru a câştiga nişte bani o perioadă.
În primii mei ani de grafician existau multe anunţuri care solicitau, pe lângă cunoaşterea numitor softuri de gen Adobe, Corel, Maya/Max, şi altele specifice limbajului de programare , precum HTML, CSS, Javascript, PHP. Am avut colegi de facultate care au învăţat bine programare pentru web-design. Unii dintre ei ajunseseră să facă exclusiv programare, pentru că e mai bine plătită. Dar astfel de cerinţe erau de obicei semnele unei firme mai mici, care nu avea proiecte exclusiv pe grafică, ci şi pe scriere de coduri. Astfel de firme ar fi preferat un fel de „om în casă”, care să le facă pe toate, şi astfel costurile cu asigurările cu asigurările sociale scădeau, pentru că în loc de 3 angajaţi, se plătea doar unul. Alteori, cerinţele SF puse în anunţuri, era o strategie pentru a nu oferi aplicanţilor salariul stipulat în ele, pe motiv că nu pot îndeplini acele cerinţe. Rare au fost firmele unde era într-adevăr nevoie de aşa ceva, de obicei o firmă se centra pe 3 sau 4 softuri.
Dar, la un moment dat, am întâlnit şi surpriza cu „lupul”. Fiind începători, ne umflam un pic în pene şi puneam astfel de cunoştinţe de programare, mai ales că fostul Macromedia Flash mai avea câteva astfel de coduri de grădiniţă, cu care fiecare dintre noi se mai jucase. Dar programarea e mult mai mult decât atât, şi asta am aflat când m-am trezit la un moment dat pus în faţa unui astfel de fişier text plin de acolade, virgule, egaluri şi alte semne grafice de acest gen pe care trebuia să-l rezolv, conform cu cele scrise în CV. După aceea, nu numai că nu mai puneam în orb aceste „aptitudini” în CV, dar le ceream expres angajatorilor că nu vreau să fac programare, pentru că nu mai vreau să mai intru şi prin asta, după ce am intrat prin atâtea, şi ca teoretician, şi ca artist, dar şi ca designer grafic.
Când am ajuns ceva mai experimentat, mi-a fost uşor să identific la oamenii lipsiţi de experienţă modul în care înşiră programele cunoscute, de parcă ar face un inventar al lor. Ei bine, ceva de genul ăsta am văzut la Dumitru Penteliuc -Cotoşman, Conferenţiar Universitar la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara. CV-ul său de 21 de pagini, încărcat chiar în 2021 aproape că m-a ameţit. Vedem în el cunoştinţe ale programelor FireWorks şi FreeHand, care au fost absorbite de Photoshop şi Illustrator din 2005, când Adobe a cumpărat Macromedia. A spune la 16 ani după acel eveniment că mai lucrezi în acele programe e cam hilar. Aşa ceva arată că acest CV n-a mai mers de mult pe la frizerie… Mai mult decât atât, iată-l pe Dumitru Penteliuc –Cotoşman etalându-şi cunoştinţele de programare în HTML, CSS, Javascript, PHP.
Dar, dacă ne uităm în medul online nu vedem nici un site în care să-şi pună în practică skill-urile de programator. Nimic despre el în mediul online, deşi aşa ceva e primul lucru e care trebuie să-l facă un designer în general, şi un web- designer în special. N-a vrut să-şi plătească un domeniu în web? Dar se poate face un site gratis în platforma blogger sau wordpress sau câteva domenii de free-hosting care au mai rămas. Am intrat pe câteva linkuri de lucrări puse în acel CV şi niciunul nu merge. Din vreo 10 încercate am găsit dar un singur link activ, către un web-site ce se ocupă cu mai multe forme de design , al cărui unic designer şi administrator este o persoană cu numele … Mihai Popescu.
Un alt caz este Remus Rotaru, prodecan la aceeaşi Facultate de Arte şi Design din Timişoara, care spune că face grafică publicitară , dar nici măcar pe contul său de Facebook nu are aşa ceva. In CV-ul său vedem că ar avea o firmă Remark Design, Graphic Concept, care nu au web-site şi nu există în registrul comerţului.
în Timişoara au existat două firme cu numele „Remark”, respectiv SC REMARK SRL, care s-a închis în 2018, specializată pe „Comert cu ridicata al imbracamintei si incaltamintei”
Şi alta a fost SC GM REMARK SRL, care s-a închis în 2016, şi era specializată în „Comert cu ridicata al materialului lemnos si al materialelor de construcţii şi echipamentelor sanitare”. Niciuna dintre acestea nu făcea design grafic.
În CV-ul său nu există linkuri către proiectele de design grafic la care a lucrat. Plus că vedem foarte multe referinţe la proiecte pentru companii de stat, instituţii şi evenimente culturale, unde concurenţa de piaţă nu prea există.
Desigur, în aproape 20 de ani de activitate didactică ei trebuie să fi învăţat ceva design grafic; studenţii n-or fi ei lipsiţi de naivitatea specifică vârstei, însă nu sunt nici copii să nu-şi de a seama, dacă profesorii lor nu s-ar pricepe cât de cât. Şi, într-un fel n-ar fi nevoie de mai mult, cine vrea să urmeze această cale poate să înveţe măcar startul de la acest prodecan, şi apoi se poate specializa la locul de muncă.
Un caz cu totul special este Costică de la Universitatea Națională de Arte Bucureşti, de la care cred că studenţii ar trebui să nu înveţe prea multe…. Chitea Costică.
Deşi în mediul online e mai puţin popular decât Costică din filmele cu Costică şi mistreţul, vedem în CV-ul lui că ar fi organizat în 2007, nu mai puţin decât lansarea SONY VAIO …– unde, unde? – la Muzeul Naţional de Artă , Sala Oglinzilor – . Măi să fie! De obicei o astfel de lansare are loc în Moll-uri sau zone intens circulate, pentru impact maxim. Dacă ne uităm pe site-ul Sony, nu vedem nicio referinţă la acest posibil eveniment, după cum nici Google nu ştie nimic, şi nici Costică nu a păstrat vreo fotografie de atunci.
Şi e normal ca Sony să nu ştie nimic de aşa ceva pentru că, conform registrului Comerţului, Sony România s-a înfiinţat doi ani mai târziu, în anul 2009 . Pare destul de improbabil ca lead-board-ul lui Sony să fi decis în mod subit să-l sune pe Costică Chitea pentru a le face o prezentare pentru Vayo, într-un moment de cumpănă privind extinderea pieţei, şi cu care să oficializeze astfel intrarea pe piaţa românească… O altă legendă din CV-ul lui nea’ Costică e aceea cum că ar fi lansat inclusiv Puma în România, tot într-o încăpere secretă, dar de data asta în Sala de Atletism din Complexul Sportiv Lia Manoliu. Nu m-am mai uitat pe restul de performanţe… Se cam vede că legenda asta miroase rău a mit, şi devine curată mitomanie, pentru că nici acest eveniment nu a lăsat vreo urmă în mediul online. O fi făcut el Costică nişte standuri sau nişte rafturi pentru nişte showrooms, la comanda unui responsabil de campanie de marketing ale acestor firme. Dar asta nu înseamnă deloc PR sau creare de eveniment, aşa cum se citeşte în CV-ul său.
Cam 80 % din profesorii de design au CV-uri mai mult sau mai puţin cosmetizate, nu chiar la nivelul lui Costică Chitea, dar unele se apropie bine. Nu cred că e nicio tentativă de fraudă, pur şi simplu unii artişti nu înţeleg ce este designul.
Erori de apreciere a genurilor artei contemporane făcute de cadrele didactice din învăţământul universitar de artă românesc
Încă de la liceele de artă există probleme cu identificarea şi definirea anumitor genuri. Eu personal am avut câteva meciuri pe această temă cu anumiţi colegi, în general mai în vârstă, cu studii făcute pe timpul Realismului Socialist şi în centre universitare mai modeste. Dar atunci când aşa ceva se întâmplă astăzi la facultate, e o mare problemă. Cred că înainte de a fi angajaţi, unii dintre profesorii din învăţământul universitar de artă ar trebui să studieze un dicţionar de artă contemporană, pentru că uneori ajung să încurce termenii si să-i predea greşit/inoportun la studenţi. În primul rând există o confuzie inerentă între arta conceptuală din arta contemporană şi „concept art” din designul grafic . Cred că aici designerii trebuie să renunţe la această formulă „concept art”, pentru că le scoate în evidenţă atât incultura în materie de artă, confundând grosolan cele două domenii , cât şi incultura filosofică, acolo unde termenul „concept” este cu predilecţie folosit. Cei mai mulţi dintre ei cred că termenul „concept” ar însemna „conceput”, adică momentul naşterii unei imagini, a unui automobil, sau a unui personaj de jocuri video sau filme. Nu. În privinţa asta am avut meciuri şi cu designerii. Conceptul este o noţiune ceva mai generală. Pornind de la această înţelegere mot-a-mot a noţiunii de „concept”, unii designeri l-au aplicat metaforic, la propria activitate, ca un proiect nefinalizat, ciornă sau schiţă. Întrebarea mea firească pe care le-am pus-o şi lor este de ce nu folosesc aceste cuvinte, care sunt mult mai clare, şi au preferat introducerea acestei formule de „concept art”. N-am primit un răspuns clar, dar poate că dacă introducem în grosul societăţi prin şcoală diferenţa mai clară între design şi artă, se vor conforma şi ei şi vor renunţa la această formulă.
Dacă designul a folosit abuziv termenul „concept”, pe de altă parte cred că şi arta a folosit cumva abuziv formula „Performance art” . Există şi alte situaţii, precum e cazul dansului sau actoriei, despre care se spune care fi performare. Acestea au existat înaintea acestui gen din arta contemporană, iar o astfel de denumire poate crea confuzie unui public nefamiliarizat. Eu am propus ca genul să se cheme „acţionism”, în lucrarea mea teoretică „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” . Dar el poate fi numit şi „happening spontan”, şi ar urma distincţia pe care eu am făcut-o în secţiunea linkată la începutul paragrafului, prin diferenţierea de „happening elaborat” , care, în felul acesta îşi poate păstra titulatura de „happening" de astăzi. Avantajul acestei terminologii ar fi faptul că cele două genuri ar fi recunoscute ca având aceleaşi rădăcini.
Dar, până când ne hotărâm ce facem cu terminologia, aici în cadrul învăţământului universitar de artă trebuie păstrată semantica aceasta. Sunt câţiva artişti, care vin din alte zone decât cele ale artelor boeme, ce pot aduce confuzie pentru studenţi, chiar dacă ei predau la „Facultatea/Departamentul de arte decorative şi design”. Ei trebuie în mod special instruiţi să folosească acest înţeles, şi numai acesta, pentru formula „Performance art” sau performare, în general, în acord cu terminologia acceptată în artele boeme.
Dacă ar fi fost fiul ilustrului conceptualist, nu aş fi avut vreo problemă văzând Gabriel Kosuth face „Performance art”. Dar, văzând că el este cameraman, am intrat puţin la suspiciuni. Ce-i drept odraslele unor figuri emblematice nu şi-au depăşit tot timpul părintele, dar parcă ceva le-a mai rămas în reflex, şi poate că deschiderea spre experiment s-a păstrat. Mai ales că, asemenea dadaismului, nici conceptualismul nu are bătaie lungă , cel puţin din punctul de vedere al câştigurilor materiale .
Dar, staţi aşa, că pe site-ul UNA-i alta şi alta-i una! Kosuth e de fapt Koshut. Iar sus în bară e chiar Kochut…
În fine … , exagerez şi eu cu acest defect profesional al exactităţii, rămas din perioada de designer. Aici suntem la artă, eroarea poate fi creativă. Poate că web-designerul/administratorul site-ului face şi munca de monitorizare a datelor, poate că vreun secretar sau vreun model a făcut şi treaba asta*. Sau poate că lui Gabriel îi place mielul de paşte, şi a atras eroarea de dactilografiere precum masochistul atrage belelele. Problema însă e că el cam are o viziune… nepotrivită pentru „Performance art” în ograda UNA. M-am uitat în canalul său de YouTube şi n-am văzut nimic de acest gen. Merită respect pentru ce a făcut în filmul artistic ca operator , dar asta nu înseamnă că ar fi Performance art. Aşa ceva mă duce cu gândul la subtilizarea termenului de „conceptualism”, aşa cum a făcut-o Alexandru Chira şi, după el câţiva critici dar şi profesorul de grafică Adorian Vică Tilă, de la „Facultatea de Arte şi Design” din Timişoara , despre care am vorbit aici . Aşa că, mai bine ar numi actorie ce face el, iar „Performance art”, măcar pentru moment această formulă, să rămână pentru experimentele din jurul lui Beuys, Fluxus, Maina Abamovic, Yoko Ono, etc. Da, am recunoscut că denumirea „Performance art” are şi ea problemele ei, însă pe moment trebuie păstrată fidelitatea faţă de acel grup de artişti, până când ne decidem ce formulă mai exactă folosim pentru această artă.
* apropos, dacă cineva de la administrare web-site citeşte asta, trebuie corectat şi numele Cristina Woinarovschi cu Cristina Woinaroschi.
0 comentarii:
Post a Comment