CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.5. Evaluarea
Evaluarea finalizarea şi cea mai importantă etapă a pedagogiei în general, dar mai puţin importantă faţă de principiile pedagogiei artei, despre care am detaliat aici . Pedagogia artei are efect întârziat, rezultatele putând apărea cu mult după finalizarea studiilor. Acest defect natural, specific pedagogiei artei s-a multiplicat prin interferenţele unor forţe exterioare mediului academic şi educaţional, în general. Scandalul doctoratelor plagiate, care durează de mai bine de 10 ani, cred că este oglinda modului în care pedagogia românească în general, şi evaluarea în particular, se prezintă în România. Datorită mecanismelor greu cuantificabile de transmitere a informaţiilor în pedagogia artei, în corpul profesoral din învăţământul superior de artă s-au infiltrat personaje mult sub potenţialul comunităţii artistice locale, după cum am arătat în această secţiune . Aceste interferenţe afectează grad evaluarea, după cum voi detalia mai departe.
4.5.1. Calea mijlocie a evaluării în pedagogia artei
Există două extreme negative ale pedagogiei artei, şi pedagogiei în general; prima este o evaluare prea indulgentă, cealaltă este una prea severă, în dezacord cu potenţialul celui evaluat. În primul caz, elevul riscă să creadă că e suficient de bun încât a atins perfecţiunea. În celălalt caz, el poate fi descumpănit şi intimidat în a continua să se dezvolte.
Atenţie la critica prea dură!
Un poet francez din secolul 19 (probabil Baudelaire) a zis ca e mai bine să declari ca toate poeziile sunt proaste, deoarece, în felul acesta rişti să greşeşti cel mai puţin în estimare. Din punct de vedere statistic, el avea dreptate. Dar e mult mai puţin gravă eroarea de a declara bune poeziile proaste decât de a declara proaste poeziile bune. Dacă aplicăm acest principiu în pedagogie, atunci rezultatul este catastrofal. O astfel de exigenţă poate fi benefică pentru obiectivele artistului din persoana pedagogului atei, însă poate duce la descumpănire pentru artiştii în devenire. Şi acesta este un punct în care profesia de artist şi cea de pedagog se despart.
Evaluarea este un act de dragoste, identic cu publicul care achiziţionează o lucrare a unui artist şi îl ajută atât material dar şi emoţional să continue. Evaluarea negativă poate distruge visurile cuiva. Îmi vine în minte cazul tânărului Picasso, care, de supărare că n-a putut vinde o lucrare la preţul dorit de el, a distrus-o şi a aruncat-o, păstrând din ea doar rama şi şasiul. Probabil că nu era vreun reper al evoluţiei sale. Însă câţi dintre noi nu am oferi suma înzecită şi salva acea lucrare, totuşi. În acelaşi fel poate face şi profesorul printr-o critică prea dură, care dezmembrează visele elevului sau studentului. Şi, din păcate, multe vaiete am auzit de-a lungul timpului din partea absolvenţilor ai instituţiilor de studii superioare de artă. Iar rezultatul a răbufnit în alte zone, apăsând ulterior greu pe umerii noştri, pedagogii contemporani de artă, care trebuie să îndreptăm erorile pedagogice ale predecesorilor noştri. Dacă nu o facem, atunci însăşi instituţia artei va avea de suferit, pentru că o pedagogie slabă a artei va avea mai puţin impact asupra publicului nespecialist, iar influenţa artei în societate va fi mai redusă.
Evaluarea negativă rezonabilă are rolul e de motivare. Dar aşa ceva se poate face cu un elev sau maxim 2, care există în fiecare clasă şi nu în limitele descumpănirii, ci motivării. În momentul în care întreaga clasă, aşa cum se mai practică pe la instituţiile de învăţământ vocaţional din România, aşa ceva e clar o problemă de anti-pedagogie. Consecinţa directă este închiderea instituţiei şi trimiterea elevilor/studenţilor acasă. O critică exclusiv negativă este antipedagogică. Din păcate acest aspect se regăseşte şi la unii dintre pedagogii artei înşişi, după cum am arătat în subcapitolul anterior. Aceştia, după ce încropesc sute de pagini de maculatură în doctoratele lor despre „pedagogia deschisă” şi alte formule de limbaj de lemn preluate din filosofia structuralistă, au atitudini de pedagogi tirani jignind elevii/studenţii şi dându-le note excesiv de mici.
Aşa ceva, din păcate, a rămas consemnat într-un text oficial, în mare respectabil şi decent, precum cel scris de Ion Pîrnog în lucrarea „Ghid metodic de educaţie plastică” , Editura Compania 2007. Dar când vine vorba de evaluare, începând de pe la pagina 170, autorul dă dovadă de adevărat amatorism pedagogic. De exemplu, la pagina 191 critică pe parcursul a 2 pagini o lucrare a unei eleve de clasa a IX-a, de parcă ar fi un pamflet politic. Putem citi aici expresii de genul „…au fost desenate elemente faciale, dar la colorare au fost astupate şi e firesc să ne întrebăm de ce au mai fost desenate.” Dintr-o astfel de exprimare eleva respectivă poate rămâne cu ideea că nu trebuie să mai deseneze niciodată. Autorul nu găseşte absolut nimic pozitiv în lucrarea evaluată, până şi acele „câteva calităţi” sunt decretate ca produsul întâmplării. Aşa ceva nu are legătură cu pedagogia secolului al XXI-lea, ci mai curând cu cea de până la sfârşitul de secol XIX.
Asemenea evaluare mă trimite cu gândul la nefericitul critic de artă din acea vreme, Louis Vauxcelles, care s-a raportat la impresionism, cubism şi fauvism în aceeaşi manieră precum Ion Pîrnog la această lucrare. Ce-i drept, lucrarea nu excelează, are valenţele unui elev sub nivelul unui copil de 14-15 ani. Însă trebuie remarcat măcar faptul că e terminată. Chiar dacă are unele stângăcii compoziţionale inerente vârstei, ea totuşi încă îşi păstrează frumuseţea infantilă, naivă, indubitabilă. Ce vom putea spune dacă peste ani şi ani, după eşecuri în cariere neartistice, precum Henry Matisse sau Paul Cezanne, această adolescentă va evolua către una artistică? Nu poate fi apoi blamat un astfel de pedagog că a sperat-o şi i-a irosit câţiva ani de carieră, îndreptând-o spre alt domeniu? Eu zic că nu are rost să riscăm astfel de afirmaţii categorice faţă de produsul artistic al unui copil, cu atât mai puţin cu cât ele sunt şi negative.
Nu mai trăim în lumea valorilor absolute. Artişti importanţi au avut fluctuaţii în perceperea publică chiar şi postmortem. E normal ca un pedagog să crească mereu ştacheta şi să fie nemulţumit 100% de performanţele elevilor pentru a-i motiva să-şi atingă potenţialul maxim. Dar, atunci când nemulţumirea ajunge 100%, rezultatele pedagogice pot fi 0. O laudă prea mare duce la blazare şi aplatizare, însă o critică prea mare duce şi ea la descurajare şi eşec. Nu trebuie să riscăm asta.
Neajunsurile unei evaluări prea lejere
Extrema opusă a evaluării draconice este cea a evaluării pozitive în alb, chiar dacă are efecte ceva mai puţin negative decât prima. Ea pleacă de la un model pedagogic foarte interesant în învăţământul ţărilor nordic-europene de a exclude notele sau orice fel de calificative pentru clasele mici. Principalul obiectiv al copiilor este acela de a se juca şi a creşte armonios, iar după atingerea vieţii de adult vin şi sarcinile. Aşa ceva înseamnă o evaluare pozitivă în alb, o încredere pe care sistemul social o acordă naturii umane, esenţialmente bune. Acest model este oglinda onestităţii prin care statele acelor ţări se raportează la cetăţean, fapt ce se va regăsi ulterior în încrederea pe care elevul ajuns adult o va acorda înapoi comunităţii în particular, şi statului, în general.
Excelent pentru spiritul comunitar, însă pentru pedagogia artei acest model poate fi un handicap. Trăim într-o lume a inter-evaluărilor. Schimburile economice guvernează relaţiile dintre oameni, iar regulile de schimb presupun evaluarea produselor. Ca adulţi, suntem evaluaţi şi evaluăm la rândul nostru pe alţii. Chiar dacă în timpul vârstelor mici membrii societăţilor ţărilor nordice par a nu fi evaluaţi, la un moment dat ei tot vor fi recompensaţi/pedepsiţi în funcţie de realizările sau defectele activităţii lor. Chiar dacă arta presupune mai mult recompense decât pedepse, totuşi gradul de recompensare se face în urma evaluării.
O evaluare uşor negativă poate fi şi de ajutor viitorului adult dacă e făcută în limite rezonabile. Majoritatea copiilor desenează, însă, în cea mai mare parte a cazurilor, puţini au chemare pentru cariera de artist. Printr-o critică rezonabilă, pedagogul artei îl ajută pe viitorul adult să meargă mai departe să-şi găsească propriul său drum şi cariera care i se potriveşte mai bine. Sunt unii pedagogi ai artei din trecut care nu şi-au făcut suficient de bine treaba de a-i spune unui elev că poate ar fi cazul să urmeze altă carieră. Rezultatul e acela că astăzi vedem o mulţime de artişti clasaţi, care de zeci de ani nu mai fac nimic. Cred că se poate vedea de la vârstele mici faptul că un copil are alte priorităţi decât arta. Nu e cazul ca profesorul să decidă în locul copilului asupra viitorului său. Însă, da, aici o evaluare excesiv de pozitivă poate crea elevului impresii greşite despre sine, care ulterior se poate trezi în situaţia de a avea sentimentul că a ales greşit cariera.
Scăderea standardelor de exigenţă în evaluare poate duce la evoluţie prea lentă şi chiar plafonare. Ştim din experienţa didactică faptul că unii copii sunt blazaţi, nu au tragere de inimă sau preferă jocurile pe smart-phone-uri sau în viaţa reală, sau alte activităţi. Aşa ceva o problemă generală a pedagogiei contemporane, iar evaluarea trebuie să ţină cont de aceste preocupări extraşcolare în timpul orelor. Există voci care susţin conceptul de edistracţie (edutainment), ce îmbină cele două tipuri de activitate. Cred că acest concept are viitor, dar în prezent poate fi aplicat decât parţial, cel puţin în ceea ce priveşte modul în care se defineşte astăzi distracţia. Nu se poate avea parcuri de distracţie sau atmosferă de festival/club în şcoală. În primul rând, nu există bază materială pentru aşa ceva. Dar, gândindu-ne la entuziasmul celor mici în privinţa dinozaurilor din parcurile de distracţie, acest model ar fi ideal pentru învăţare, prin lecţiile similare cu astfel de bază materială.
Şi totuşi, distracţia se practică inclusiv astăzi într-o oarecare măsură în lecţie. Experimentele practice cu rezultate spectaculoase, precum amestecul de substanţe la chimie, pot suplini într-o oarecare măsură spectacolul din parcurile de distracţie. De fapt, pentru disciplinele teoretice, dar şi pentru celelalte într-o oarecare măsură, este recomandat ca după aproximativ 15 minute de activitate dedicată exclusiv domeniului, să fie inserată câte o glumă sau ca registrul să fie schimbat pentru câteva minute. Altfel elevii tind să îşi piardă atenţia, iar profesorul să vorbească degeaba.
În lipsa unei baze materiale similare celor din parcurile de distracţie, distracţia infantilă devină similară cu plafonarea. Copilul tinde să rămână în aceeaşi zonă de confort în care „se specializează”. Elevului/studentul din învăţământul de artă riscă să rămână în aceeaşi manieră şi să nu evolueze către altceva, pentru a îmbogăţi domeniul artei, mai târziu. Dar şi elevul de la orice altă disciplină, care e lăsat să se distreze în loc de a învăţa, riscă să se transforme în abandon şcolar dacă nu e scos din zona sa de confort spre a aprofunda şi altceva. O evaluare pozitivă în alb nu poate oferi recompensă pentru efortul elevului/studentului de a face mai mult şi a-şi atinge potenţialul maxim.
Pe lângă notă, momentele de recompensă prin timp liber pot funcţiona ca motivaţie pentru atingerea unor performanţe. Sunt unii elevi care reuşesc să facă în 20% din timp ce fac alţii în 100% . Pedagogia a tot spus că aceştia nu trebuie să fie „pedepsiţi” prin atribuirea de sarcini noi care să le ocupe timpul rămas, ci chiar daţi ca exemplu celorlalţi pentru a tinde spre ei. Restul vor aprecia exemplul şi îşi vor îmbunătăţi performanţele. Abia după acee pot creşte şi cerinţele. Viceversa e la fel de valabilă, şi implică adaptabilitatea lecţiilor şi evaluării la nivelul clasei: cerinţele pot scădea în exigenţă în condiţiile unor posibilităţi intelectuale şi materiale mai reduse. O critică prea acerbă şi unilaterală poate strica şi mai tare atmosfera din şi aşa subfinanţatele şcoli româneşti, şi apetitul elevilor spre învăţătură şi progres individual. Aşa că, dacă ar fi să aleg între cele două extreme, cred că modelul lejerităţii e ceva mai puţin negativ decât a evaluării draconice. Însă cea mai bună soluţie pentru stimularea evoluţiei unui artist, sau asimilarea cât mai optimă de cunoştinţe din domeniul artei pentru un amator, este calea mijlocie între aceste extreme.
Jonglarea autorităţilor cu principiile evaluării
Scăderea exigenţei în evaluare are sens în cazul unor elevi cu un nivel şcolar scăzut. O astfel de măsură le poate crea sentimentul că sunt respectaţi, după ce sistemul social i-a tratat ca pe nişte gunoaie timp de mai multe generaţii şi le-au inoculat sentimentul de marginalizare. Am avut şi eu experienţa unor şcoli cu rezultate foarte slabe, cu elevi aflaţi la limita infracţionalităţii. Cu ei e cel mai greu de lucrat, pentru că acolo profesorul e altceva decât un antrenor al domeniului predat; el trebuie să fie şi un antrenor pentru modul în care ei îşi planifică viaţa. E foarte greu de asumat acest rol pentru acei elevi care detestă şcoala, şi vin acolo doar pentru „cornul şi laptele”, sau pentru un atestat de 12 clase ce pare că îi va ajuta în viitor la semnarea unui contract de muncă, sau alte facilităţi. Dar orice pedagog trebuie să aibă puterea de a ieşi din limitele domeniului, până la a preda principiile de bază ale convieţuirii în comunitate. Oferirea de exemple ale involuţiei unor elevi din trecut cu comportamente negative, sau a unor personaje populare care au ajuns rău datorită faptelor negative pe care le-au făcut. Da, mass-media, tabloidizată în proporţie de 90%, popularizează aceste personaje, şi pare un adversar imbatabil. Dar şi statistica reuşitei către acel statut sociale la care ei visează e la fel de bună, şi poate fi dată elevilor cu astfel de false idealuri spre a şi le tempera. Ei pot fi aduşi astfel cu picioarele pe pământ, sau măcar poate fi sădit în mintea lor alte repere pentru viitor, când se vor convinge singuri că drumul infracţionalităţii nu duce nicăieri.
Ştiu că e greu de stat între nişte potenţiali hoţi şi violatori. Dar ştiu, în acelaşi timp, că dacă nu facem nimic ca profesori, şi ne gândim doar cum să ieşim mai repede din clasă, contribuie la pierderea coeziunii societăţii româneşti, scoasă la vânzare în Occident de instituţiile represive, în frunte cu SRI. Într-adevăr, profesorii n-au putere de decizie la acest nivel. Însă pot face anumite lucruri, oricât de mărunte, în beneficiul acestor copii la risc, şi al comunităţilor în care ei trăiesc. O atitudine de lehamite trebuie să fie înlocuită de scăderea cerinţelor de evaluare şi comunicarea pe temele lor favorite, chiar dacă aşa ceva înseamnă manele şi jocuri video războinice. Aceşti elevi trebuie încurajaţi şi lăudaţi de fiecare dată când manifestă comportamente pozitive, indiferent cât de mărunte ar fi. Pentru că, oricât de cât de „oaie neagră” ar fi un elev într-o clasă, la un moment dat el tot va arăta o calitate umană, oricare ar fi aceea. Dacă pierdem acel moment şi ne gândim că acea parte pozitivă etalată e un accident, şi că acel copil e doar „un golan”, „o puşlama”, atunci ne-am pierdut menirea de profesori. Chiar dacă acel gest sau gând e singular într-un ocean de exemple negative, poate ar trebui să ne gândim că omul în general nu e doar bun sau doar rău, ci are şi părţi opuse. Părţile bune ale cuiva trebuie şi ele luate în calcul , parafrazând Imperativul Categoric al lui Kant, după care omul trebuie tratat şi ca scop în sine, nu doar ca instrument.
Din păcate, toată munca noastră a profesorilor e aruncată pe apa sâmbetei de strategia instituţiilor represive în frunte cu SRI de a deporta efectiv poporul în Occident pentru muncile nedorite de nativi. Degeaba oferim noi profesorii copiilor aflaţi la risc de infracţionalitate perspectiva beneficiilor civilizaţiei şi a comportamentului decent, împreună cu un set de evaluare adaptat la nivelul lor, dacă la examenul final de bacalaureat „exigenţa” creşte subit, şi 30 % dintre elevi nu îl promovează. Picarea acestui examen este echivalentă cu neterminarea studiilor, adică cu abandonul şcolar. Cei care nu l-au promovat nu se pot angaja cu forme legale, unii emigrând pentru munci de căpşunari, constructori, gunoieri şi îngrijitori de bătrâni, alţii devenind infractori. Sistemul social practică astfel o adevărată eugenie socială postnatală, sacrificând vieţile unei părţi din populaţie; în scopul vânzării celor care urmează prima cale. Din această tranzacţie grotescă vin banii pentru alimentarea economiei naţionale (bazată pe consum), iar de la pedepsirea infractorilor vine satisfacţia sadică a celor care activează în instituţiile represive, de a umili sau lovi, şi chiar răpi, mutila şi ucide, după cum am arătat în documentarul meu „Sadismul în politica internaţională” .
Cam asta a făcut capitalismul sălbatic în România. După ce dictatura comunistă le-a luat pământurile spre a-i manipula să meargă la oraş şi să devină muncitori, iată că cea capitalistă a distrus industria naţională spre a-i transforma în oameni ai străzii. Aşa ceva înseamnă o bătaie de joc la adresa muncii noastre pedagogice. Chiar şi cei care promovează examenul de bacalaureat nu au o soartă mai bună, deoarece oferta de muncă nu oferă un trai decent . În această situaţie se află şi absolvenţii de studii superioare. Dacă ar fi onest, sistemul social i-ar direcţiona măcar pe primii către o viaţă agrară tradiţională, pentru a-i învăţa să supravieţuiască sănătos acolo, nu deportaţi prin manipulare ideologică spre marginalizare socială, pe calea alcoolismului şi abuzului de substanţe stupefiante. Astfel, sistemul social nu-şi mai onorează promisiunea făcută elevului în primii ani de şcoală, respectiv că va avea parte de lucruri bune , ca adult după absolvire. Ca un escroc de lux, sistemul social practic îi rânjeşte în faţă fostului elev, cu o atitudine de gen „Te-am fraierit, fraiere!”
0 comentarii:
Post a Comment