CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.5.3. Despre perturbările evaluării în pedagogia artei venite dinspre factorul politic
Profesorul de artă trebuie să aibă autonomie în evaluare la fel cum judecătorul ar trebui să aibă în judecata cazurilor. Din păcate, atât în cazul evaluării pedagogice cât şi în actul judecătoreşti sunt implicate forţe exterioare mai puternice, care le influenţează pe ambele. Evaluarea în pedagogia artei poate fi perturbat fie de interferenţa factorilor superiori de decizie, fie de intrarea în conflict a profesorului cu elevii /studenţii. În acest caz viziunea noastră subiectivă piere în favoarea răzbunării pe beneficiarul educaţiei printr-o notă proastă. O evaluare haotică, cu note mici puse la întâmplare sau din răzbunare, reprezintă una dintre cele două variante ale extremei opuse evaluării ultrapozitive. Aşa ceva însă este mult mai inoportun pentru educaţie decât cea a celei din urmă. Atunci când notele unui profesor conduc şi la excluderea din sistemul educaţional al unui student deja admis.
Acesta este cazul lui Vlad Nancă, exmatriculat din Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, după ce nu a promovat examenul de la disciplina „Perspectivă şi desen proiectiv” . Profesorii de specialitate l-au evaluat pe Nancă ca un potenţial de artist, conform disciplinelor de examen, şi apoi un profesor ce preda o singură disciplină, şi aia neesenţială, l-a dat afară. Rezultatul este eşecul sistemului de învăţământ. Deşi România se află constant pe primele locuri la olimpiadele internaţionale, ceva e foarte putred în modul în care acesta funcţionează. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple în general în învăţământ în general, nu doar în cel de artă în special. Avem o datorie o datorie morală ca pedagogi să nu repetăm pe cât posibil acele erori.
Un astfel de viciu procedural repetă în sens invers la nivel microsocial viciul „democraţiei” prin care preşedintele e instalat în funcţie cu un procent de 50%, sau cu votul majorităţii dintre cei ce se prezintă la vot, dar poate fi demis cu un procent de 51% din numărul total de persoane cu drept de vot. Pe lângă asta, acest număr mai este şi mistificat prin datele institutelor naţionale de statistică. Deşi i se dă aparenţă de instalare democratică, în urma votului popular, de fapt preşedintele este instalat ca un dictator temporar, timp de 4 ani, în care poporul nu-l mai poate da jos (STS şi DGPI are grijă de asta). Şi, iată că în acelaşi fel, structurarea sistemului de învăţământ actual permite unui singur profesor, şi acela dintr-o disciplină neesenţială, să decidă peste un grup de profesori ce predau discipline de specialitate, excluderea unui tânăr din sistemul de învăţământ. Aşa ceva s-ar putea rezolva foarte uşor prin sistemul de discipline opţionale, neobligatorii. Studentului i se spune că trebuie să obţină un număr de credite din disciplinele alternative; nu reuşeşte la Perspectivă, poate le scoate la Biologie, sau Sociologie.
Da, poate că Perspectiva poate fi de mai mare ajutor, în special dacă adopţi cariera de profesor de artă în învăţământul preuniversitar, unde sunt câteva lecţii cu această temă. Dar a condiţiona acordarea de informaţii de artă contemporană de studiul perspectivei, e cam absurd. Nu trăim în Renaştere, unde această disciplină ar fi fost decisivă. Dacă tu ca profesor nu ştii să atragi elevii/studenţii spre disciplina ta şi s-o faci atractivă, nu trebuie în nici un caz să-i excluzi din studiul altor discipline. Mulţi artişti sunt atehnici, sau chiar impermeabili la informaţii teoretice. E absurd ca profesorii altor discipline să aibă drept de veto asupra devenirii lor. Deşi sunt morţi acum, şi furia mea pe ei s-a potolit odată cu maturitatea, totuşi personal nu pot uita frustrarea şi stresul venite din partea profesorilor de fizică şi chimie pe care i-am avut la liceu. Dar nici măcar profesorul de specialitate nu trebuie să aibă acest drept de veto de a elimina un student din sistemul de învăţământ; am arătat în secţiunea anterioară erorile şi relativitatea de evaluare a artei însăşi, care atinge în mod inerent şi pedagogia artei. Profesorul nu trebuie să fie un stăvilar în calea evoluţiei unui elev/student, ci un ajutător al său spre evoluţie personală. Da, uneori actul acesta e anevoios şi frustrant. Dar nu trebuie să atingă limita extremă încât să provoace descumpănire şi chiar exmatriculare.
Problema se poate regăsi şi în juriile din festivaluri, care pot crea controverse prin deciziile lor de a premia o producţie artistică în detrimentul alteia. Subiectivitatea evaluării, dar cu păstrarea căii mijlocii pe care am descris-o detaliat în secţiunea aceasta e mult mai pedagogică decât o falsă exactitate în evaluare, pe care a propus-o UE din ce în ce mai agasant în ultimii ani. Da, un pedagog poate crede că o lucrare e mai bună şi alta mai slabă, altul poate avea păreri diferite. Faptul că o notă poate oscila de la un evaluator la altul nu trebuie să fie subiect de dezbatere, deoarece publicul însuşi face asta. Aşa ceva se întâlneşte şi în cazul culturii de masă. Juriile din festivaluri pot crea controverse prin deciziile lor de a premia o producţie artistică în detrimentul alteia. Problema pedagogiei artei este atunci când, prin diferite mecanisme, înlătură sau nu-i permite artistului să beneficieze de suficientă educaţie artistică.
Învăţământul superior de artă tinde să devină din ce în ce mai exclusivistă, dedicată claselor supra-privilegiate. Există un fenomen, dovedit statistic, relativ la predispoziţia copiilor de a studia arta, direct proporţional cu gradul de presiune şi represiune al societăţii în care ei cresc şi se dezvoltă. La nivel psihodinamic explicaţia constă în satisfacerea la nivel simbolic a frustrărilor reieşite din presiunea instituţiilor represive concentrată pe restul membrilor societăţii spre a-i dirija către o ierarhie de comandă, specifică sclavagismului capitalist . Refugiul în artă este soluţia individuală de ocolire fantasmatică a acestor presiuni sociale. De aici putem deduce şi numărul mare de licee de artă din România, în acord cu dorinţa tinerelor generaţii de a studia arta.
Sistemul represiv a creat această bază educaţională pentru convingerea tinerelor generaţii să se ducă şcoală, şi apoi rămână în ea. Apoi, când aceste studii trebuie cumva finalizate, observăm că intră în decor un mecanism de convingere a tinerilor să emigreze mai curând decât să studieze. Aşa ceva se întâmplă şi pentru că, de la o vreme se practică privatizarea pe şest a învăţământului superior în general, şi cel de artă în particular, prin aşanumitele „locuri cu taxă” din universităţile româneşti. Procentul locurilor plătite au crescut constant în ultimii 10-15 ani, ajungând astăzi până pe la 90%, din câte se aude. Şi, din faptul că datele, privind acest procent, nu sunt publice, putem deduce că această bănuială e destul de aproape de situaţia reală. Privatizarea învăţământului superior de stat încalcă articolul 32, aliniatul 4 din Constituţia României, despre care am detaliat în această secţiune .
Modul în care evaluarea din partea profesorilor e distorsionată, spre a îndeplini acest deziderat, este realmente hidos. Am arătat în această secţiune faptul că majoritatea profesorilor din învăţământul superior de artă sunt fie infiltraţi SRI, fie „pile” ale unor politruci sau diverse personaje gata să cotizeze cu ceva în sfera de influenţă a primilor. Aceşti aşazişi profesori universitari sunt foarte uşor de manevrat, pe principiul reciprocităţii în favoruri, sau chiar ierarhiei de comandă. Pe lângă ei, cei cu har, şi eventual verticali din punct de vedere moral, sunt minoritari, şi, prin urmare, uşor de manipulat într-un mod foarte pervers să participe şi să susţină acest dezastru educaţional. Probabil că, datorită subfinanţării învăţământului în general, ei primesc bonusuri la salariu dacă promovează admit la examenul de admitere pe cei cu „potenţial financiar”, ca într-un SRL. Putem deduce din această stare de lucruri faptul că ei vor evalua nu conform liberului lor arbitru, ci din raţiuni de colectare a taxei, care ulterior se regăseşte în diferite beneficii în favoarea lor. Cine nu se supune acestui mecanism e marginalizat sau eliminat din sistem. Rezultatul este falimentul moral al instituţiei de învăţământ superior.
Vedem aici un interes parşiv al capitalismului sălbatic instaurat în România de a recunoaşte doar artiştii ce provin din familii înstărite şi pot să-şi plătească studiile, în timp ce ceilalţi sunt dirijaţi spre emigrare economică. Ce se întâmplă la nivel general cu copiii ademeniţi în sistemul educaţional, şi apoi vânduţi ca mână de lucru ieftină în Occident de instituţiile represive în frunte cu SRI, despre care am detaliat în această secţiune , se întâmplă la nivel particular cu absolvenţii de liceu de artă. Capitalismul sălbatic din această ţară foloseşte învăţământul vocaţional de artă pentru a atrage tinerele generaţii în şcoală, doar pe post de pistă falsă; prin faptul că accesul la învăţământul superior de artă este drastic limitat, aceste studii tind să nu fie recunoscute de facto. Sistemul joacă un fel de alba-neagra de lux cu emoţiile şi idealurile copiilor talentaţi.
Ciudăţenia extremă este că mulţi dintre studenţii care sunt admişi la „taxă” se află la a doua specializare, în reconversie profesională, după răzgândiri personale privind cariera. Or fi printre ei şi vreun Cezanne sau Matisse, nu exclud asta. Însă cei mai mulţi vor merge mai departe cu răzgândirea, studiul artei fiind doar o etapă pasageră. În loc să-i primească pe cei mai puţin înstăriţi, care au o anumită continuitate, prin studiile liceele de artă, învăţământul superior de artă se iroseşte pe aceşti nehotărâţi, dornici de reconversie profesională. Ei încă nu ştiu mare lucru despre artă şi sistemul e dispus să-i înveţe, contra cost. Am precizat în secţiunea linkată mai sus faptul că majoritatea profesorilor din secţiile boeme au nivel de liceu de artă, nu de facultate; prin urmare toate universităţile de la noi riscă să devină nişte licee de artă 2, după ce răzgândacii din alte discipline îşi manifestă regretul de a nu fi ales liceul de artă în clasa a VIII-a.
Pe termen lung acest lucru echivalează cu un număr din ce în ce mai redus de tineri absolvenţi de învăţământ superior de artă, care se reîntorc în sistemul de învăţământ ca profesori de artă. Şi exact acesta e scopul acestei mascarade. Ministerul Educaţiei „face economie” astfel, lucrând cu pensionari obosiţi şi rutinaţi în regim de „plata cu ora”. Observăm cum se întâlnesc interesele parşive ale învăţământului superior de artă de a lucra cu conversaţi profesional, care plătesc studiile, şi al ministerului de a cheltui mai puţin cu salariile, prin lucrul cu pensionari rechemaţi la catedră. Peste aceste interese meschine tronează interesul noilor stăpâni de a provoca lehamite în noile generaţii în a studia arta la nivel mai avansat, şi transformarea naţiunii române în căpşunari, constructori, gunoieri şi îngrijitori de bătrâni în Occident, ca să numesc doar ocupaţiile decente. În miştocăreala lor sadică, ei au această ambiţie de a vedea artiştii că fac astfel de joburi.
În loc să promoveze orice fel de absorbţie a tinerelor talente şi ajutarea lor spre a evolua cât mai mult în activitatea pe care ei şi-au ales-o de mici, privatizarea învăţământul superior de artă conduce la ce a fost în cea mai mare parte privatizarea în România: falimentul şi disoluţia socială. Profesorii sunt chemaţi pentru a justifica respingerea tinerilor proveniţi din familii sărace în aceste studii superioare, şi convingerea lor de a face altceva decât artă. Retorica criteriilor de evaluare, într-o disciplină pe care am dovedit-o că este subiectivă, este instrumentul acestei escrocherii sociale. Dacă Andrei Cădere şi alţii sunt expresii ale eşecului învăţământului de artă de pe timpul dictaturii comuniste, sunt convins că dintre actualii căpşunari, constructori, gunoieri şi îngrijitori de bătrâni vor ieşi artişti puternici care vor relata despre experimentele unei societăţi draconice pe care o trăim astăzi. Ce n-au reuşit temniţele bolşevice, iată că reuşeşte Uniunea Europeană cu succes. Probabil că următorul stadiu e şi titlul de doctor pentru aceste „joburi”, într-o miştocăreală maximă asupra României şi românilor. După o astfel de experienţă, a lucra ca designer grafic pare o mană cerească, o portiţă de scăpare.
Ei bine, în acest context practic noi profesorii preuniversitari suntem transformaţi în nişte clowni cu catalog, prin această inginerie a politicii privatizării pe şest al învăţământului de stat. Notele noastre de 9 şi 10 sunt şterse cu buretele de către alţi evaluatori, care au alte „criterii de evaluare”. Am arătat în această secţiune deja linkată mai sus despre cum majoritatea profesorilor din artele boeme sunt incompetenţi. Şi totuşi, factorul politic sau dezinformaţional (în frunte cu SRI) vrea să ne prostească în faţă şi să decidă ei contrariul, doar pentru că li se potriveşte planului lor de a vinde ţara asta cu totul la fier vechi, precum şi tinerele generaţii la deportare economică.
Ei bine, această fraudă meta-socială, compusă din minciuni gogonate şi bazată pe crime în masă , ţine cu tot dinadinsul ca noi profesorii de arte să-i servim criterii pentru o evaluare sigură a artei, cu care ei să-şi acopere acest plan odios. Continuând intenţia politrucilor din ministerul educaţiei de a reduce învăţământul de artă la o simplă transmitere de informaţii sau exersare a dexterităţii tehnice, pe care am criticat-o în acest subcapitol , aceştia au supraplusat cu pretenţia ca noi, pedagogii artei, să „sărim la interval” cu criterii de evaluare ale lucrărilor elevilor şi studenţilor, cu care ei să îşi justifice cât mai credibil această inginerie dizgraţioasă.
Suntem chemaţi să acoperim cu „criterii de evaluare” şi alte forme de limbaj de lemn această măsură draconică luată de uneltitorii din culise ai politicii româneşti de deportare economică a poporului. Profesorii sunt folosiţi drept scut ideologic pentru acest sabotaj educaţional orchestrat de la niveluri înalte de decizie, deşi arta însăşi nu a fost evaluată unitar de-a lungul istoriei, şi nu este evaluată unitar de la spectator la spectator, după cum am arătat ceva mai detaliat în secţiunea anterioară. Despre absurditatea criteriilor de evaluare în pedagogia artei voi detalia în următoarea secţiune.
0 comentarii:
Post a Comment