CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.5.2. Despre subiectivitatea inerentă a evaluării în artă
Pedagogia artei nu este una teoretică în sensul transmiterii unor cunoştinţe şi apoi verificarea lor, dar nici una de îmbunătăţire a dexterităţii practice, în sensul exersării unor parametri ficşi, precum în sport sau inginerie. Sunt unele arte mai apropiate de acest model, precum e actoria sau muzica, unde învăţarea tehnicilor e un proces definitoriu al creaţiei artistice. Dacă nu ştii tehnica artei actorului atunci nu poţi fi actor. Dacă nu ştii cum funcţionează un instrument, fie el şi digital, nu poţi crea decât o muzică aleatorie, a la John Cage. Asemenea dadaismului, astfel de creaţii merg o singură dată, nu le poţi asculta precum facem cu simfoniile marilor compozitori. Cu artele plastice nu e aşa. Se pot face lucrări remarcabile fără o stăpânire în prealabil a tehnicii de lucru. Picasso spunea, la un moment dat că, dacă cineva i-ar lua materialele de lucru, până la urmă tot ar desena cu frunze şi cărămidă, şi tot s-ar putea exprima prin imagine. Exemplul cel mai concret este cel al desenelor copiilor, care pot fi absolut superbe, în ciuda unor disproporţii uriaşe ale formelor realizate. Probabil că desenul şi pictura sunt singurele arte care, în majoritatea cazurilor, involuează faţă de perioada infantilă.
Evoluţia artei clasice până la impresionism a arătat pe deplin acest neajuns. Principalul criteriu de diferenţiere între aceste curente şi stiluri au fost temele şi gradul de realism al imaginii. Renaşterea s-a putut uşor impune în faţa stilurilor medievale, după ce a readus desenul clasic în prim-plan, cu proporţiile corecte. Barocul s-a impus în faţa Renaşterii, aglomerând suprafaţa şi spaţiul. Neoclasicismul a adus detalii nemaivăzute până atunci în istoria artei. E foarte simplu să vezi că aceste curente sunt superioare celor precedente, în ceea ce priveşte latura jurnalistică , chiar din timpul contemporaneităţii. Din această cauză, toată lumea a făcut conversia de la curentul vechi la cel nou, odată ce primele semne de inovare au apărut.
Însă, după impresionism, arta a luat-o înapoi în materie de dexteritate tehnică şi fidelitate jurnalistică, refuzând detaliile în favoarea simplităţii şi stilizării crescute. Mulţi artişti s-au întors la desenul infantil, tocmai datorită expresivităţii autentice ale imaginilor create de copii. Din când în când au existat anumite pusee realiste în istoria artei moderne şi contemporane, însă, per total, arta modernă a fost o re-naştere literală a artei, cu întoarcerea la origini. Artişti care puteau desena clasic foarte bine, cu linii ferme, exersate timp de mii şi zeci de mii de ore de practică, s-au întors către desene infantile, de parcă au suferit accidente neurologice severe. Rezultatul a fost în mare parte scandalul, însă după o perioadă lucrurile s-au aplanat şi vechile şocuri culturale au devenit manifestări clasice. Arta nu doar că nu este revoluţionată de noile curente, dar ea pare că suferă o involuţie.
Fenomenul este explicabil prin etapa remodării formelor uitate, despre care am detaliat în această secţiune . Abia după un timp, noul curent şi artiştii din spatele lui sunt recunoscuţi ca geniali de o parte din public. O altă parte din el nu le acordă niciodată recunoaşterea. Sunt mulţi care cred că arta s-a terminat pe la impresionism, unii cu studii, alţii fără. Aceasta este o realitate socială care va continua şi în viitor. Apariţia unui nou curent în zilele noastre poate aduce un număr extrem de mic de adepţi, în aşa fel încât să fie catalogat drept irelevant. Nicio pedagogie a atei nu va putea evalua un artist care propune o revoluţie prea radicală. Toţi profesorii şi criticii de orice fel pălesc în faţa inovaţiei, şi numai disponibilitatea publicului de a forma o comunitate în jurul artistului e principalul criteriu de evaluare în artă. Coeziunea nu se face după reguli, ci după evaluare subiectivă.
Din păcate, marii artişti au dat deseori semne de mari gafe pedagogice. Ei înşişi s-au evaluat greşit unii pe alţii. Cel mai clar exemplu este cel al impresioniştilor, care l-au tratat pe Van Gogh la fel cum manieriştii i-au tratat pe ei înşişi cu câţiva ani înainte. Apoi, artiştii consacraţi au fost evaluaţi diferit de public, în funcţie de modele evoluţiei culturii. El Greco a fost achiziţionat la muzeul de artă al României într-un moment în care cota lui era foarte joasă. Etapele modei se aplică şi artei, chiar dacă la un nivel mai greu sesizabil, pe termen mai lung. Uneori timpul poate fi la fel de scurt ca şi cel al obiectelor de design, faţă de care se aplică această regulă Cel mai clar exemplu este cel al lui Andy Warhol, a cărui cotă a variat radical în câteva decenii. Desigur, în aceste variaţii radicale de preţuri au fost implicate şi ingineriile financiare ale galeriilor, dar şi acestea fac parte din instituţia generală a artei.
În România exemplul cel mai concludent este cel al artistului Andrei Cădere, care în ţară a fost model la facultatea de arte plastice, în special pentru clasa lui Corneliu Baba. La aproape o jumătate de secol de acel moment, artişti precum Vlad Nancă (la Bucureşti) sau Ciprian Mureşan (la Cluj) au fost renunţat la studii (primul fiind exmatriculat), în felul acesta boicotând însăşi instituţia evaluării, şi implicit a învăţământului de artă. Eşecul şcolii de educaţie artistică în general repetă această anomalie de evaluare care se întâmplă concret în piaţa artei. Artiştii inovatori nu doar că au fost incorect evaluaţi, dar nici măcar recunoscuţi ca artişti, iar cei mediocri au fost evaluaţi la superlativ.
Apoi unele curente sau filierele unei anumite arte sunt incompatibile, aşa cum este cazul direcţiei clasice (apolinice) şi celei expresioniste (dionisiace) din artele vizuale. Dacă un artist aparţine afectiv uneia dintre cele două direcţii, atunci e clar că nu va putea fi un bun evaluator pentru cealaltă. Să presupunem că avem două desene clasice, impecabile sub aspectul celor 3 cerinţe, paginaţie, construcţie şi valoraţie, doar că unul e mai fad iar altul mai contrastant. Un pedagog care are formaţiune apolinică îl va aprecia mai mult pe cel fad, iar cel cu formaţiune dionisiacă îl va aprecia mai mult pe cel contrastant. Asemenea dialecticii raţiunii pure de care vorbea Kant, nici în acest caz nu vom avea vreodată argumentul total al unuia sau al altuia dintre cei doi pedagogi. După cum dialectica a devenit apoi o ramură în sine a filosofiei, în acelaşi fel şi pedagogia artei trebuie să accepte că există o dialectică subiectivă a evaluării, unde ambele evaluări pot coexista, deşi sunt contradictorii.
Prin urmare, o evaluare obiectivă, din partea unui pedagog al artei, a unei lucrări făcută de un elev/student este imposibilă, pentru că însăşi arta a fost şi încă este evaluată subiectiv, relativ la evenimente şi grupurile sociale care se raportează la ea. Pedagogului artei i se poate însă cere să se păstreze în zona căii mijlocii despre care am descris în secţiunea precedentă, evitând atât o critică prea dură, care duce la descumpănire, cât şi o laudă prea mare, care duce la blazare.
0 comentarii:
Post a Comment