Excesul de matematică poate produce dezamăgiri unor elevi. Dar lipsa de consistenţă logică în afirmaţii poate uneori produce confuzie, deşi contradicţia este deseori savoarea comunicării în artă. Pentru un artist în devenire o astfel de contradicţie poate fi productivă. Însă pentru un elev care vrea să urmeze altă carieră decât cea artistică ea conduce inerent la confuzie şi lipsă de motivaţie pentru a avansa în înţelegerea domeniului. Ideile contradictorii avute despre un subiect sau altul sunt foarte creative la nivel artistic, dar total neproductive în administrarea domeniilor la care se referă. Pedagogia poate fi unul dintre ele. Atunci când riscăm să le aplicăm în învăţarea copiilor rezultatul poate fi cu adevărat dezastruos. Pedagogii de artă din învăţământul nevocaţional de artă trebuie să-şi sistematizeze inforaţiile cât mai coerent! Un astfel de demers trebuie să înceapă cu manualele!
La pagina 10 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, (autoare Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore) citim că „Artele plastice sunt în relaţie strânsă cu celelalte arte”, apoi vedem o schemă cu ramurile artelor plastice respectiv pictura, arhitectura, artele decorative, sculptura şi grafica. Parcă lipseşte ceva… Unde-s „celelalte arte”? Celelalte arte, pe lângă artele plastice, sunt literatura, dansul, teatrul, filmul, etc. Unde sunt ele în figura de mai jos şi unde e „relaţia strânsă” cu artele plastice? Personal sunt foarte interesat de subiectul acesta, dar aici nu le văd. Se vede clar că artele din figură aparţin doar artelor plastice nefiind… celelalte.
Figura ne arată doar că artele plastice „sunt în relaţie strânsă” cu … artele plastice, pentru că acestea sunt nominalizate în ea. Poate doar arhitectura ar putea să fie trecută la „celelalte”. Aşa cum am precizat în
această secţiune , după ce milenii întregi a fost considerată ca parte a artelor plastice, odată cu apariţia şi consolidarea designului, ne-am dat seama că ea e de fapt design şi nu artă. Dar în acest caz formularea trebuia să precizeze că e vorba de relaţia strânsă cu designul, nu cu „celelalte arte”. Dacă o acceptăm ca design, atunci în nici un caz ea nu poate intra pe uşa din dos a artei îl spaţiul altei arte…
Apoi, da, teoria imaginii are o mare problemă terminologică cu ceea ce se cheamă „compoziţie plastică” în raport cu „compoziţia decorativă”, după cum am arătat în
această secţiune şi mai departe; există o compoziţie plastică şi alta decorativă, prima folosind tenta vibrată, iar cea de-a doua tenta plată împreună cu cele 3 principii, respectiv repetiţia, simetria şi alternanţa. Însă în ceea ce priveşte încadrarea într-o categorie (de generalitate maximă), arta decorativă intră tot la artele plastice. Ne aflăm în situaţia de a accepta pe de o parte că imaginea plastică se află în relaţie corlativă de contradicţie ci cea decorativă, dar, pe de altă parte artele decorative fac parte tot din domeniul mai larg al artelor plastice. Aşa ceva nu are sens. Problema vine de la formula „compoziţie plastică”, ce va trebui în viitor schimbată în ceea ce priveşte al doilea termen, altfel nu putem ieşi dintr-o serie de contradicţii fără sfârşit. Eu am propus în secţiunea linkată mai sus termenii „nedecorativă”, „vibrată”, sau „picturală”, însă nu sunt chiar mulţumit de ei, aşa că în cele din urmă am folosit tot vechiul termen „plastică”, în speranţa găsirii unui termen mai fericit cu ajutorul comunităţii de teoreticieni ai imaginii. După schimbarea sa, pedagogia artei va putea afirma fără nicio problemă că artele plastice conţin şi pe cele decorative. Dar ciudăţenia cu schema de mai sus tot nu se rezolvă cu un astfel de termen…
În acelaşi manual, dar la pagina 70 putem citi:
„Artă a liniei, a desenului, grafica este ramura cea mai veche prin care s-a exprimat omul. Picturile rupestre sunt exemplul cel mai elocvent.”
Mărturisesc că o astfel de frază mă duce cu gândul la gluma despre copilul care îşi cere, văzând nişte roşii necoapte îşi întreabă mama:
„– Ce sunt astea, mami?
– Sunt roşii.
– Dar de ce sunt galbene?
– Pentru că sunt încă verzi, dragule…”
Desenul este un punct comun atât pentru grafică cât şi pentru pictură. Dar dacă o lucrare este încadrabilă în grafică, ea nu mai poate fi şi pictură. Am arătat
în acest articol faptul că există o mică zonă de confluenţă între pictură şi desen unde e imposibil să decidem apartenenţa unei imagini. Această confluenţă se continuă şi în ceea ce priveşte diferenţa dintre pictură şi grafică. Pictura e policromă şi se face cu materiale lichide sau păstoase, în general pe suporturi preparate cu grund. Grafica foloseşte în mare parte hârtia, fiind mai aproape de desen. Însă ea poate folosi şi policromia (chiar dacă în cea mai mare parte rămâne monocromă), ceea ce o apropie de pictură. De asemenea, ea foloseşte în mod constant cernelurile, ceea ce o apropie de pictură mai mult decât e desenul, folosind şi ea materiale lichide.
Numai că picturile rupestre nu s-au făcut cu cernelurile tipice ale graficii pentru că atunci nu existau. Zemurile colorate extrase de primitivi din anumite plante nu au calitatea cernelurilor din grafică. S-au făcut picturi rupestre cu astfel de zemuri, însă nu s-au păstrat. Imaginile rupestre pe care avem astăzi au fost realizate unor pigmenţi amestecaţi cu uleiuri (vegetale), răşini şi grăsimi animale. Acestea au pătruns în straturile superficiale ale rocii exact după modelul tipic al picturii, şi s-a păstrat şi datorită protecţiei peşterilor faţă de schimbările de temperatură şi de atacurile microparticulelor purtate de vânt şi izbite de stratul de vopsea. Chiar autoarele descriu mai jos un procedeu de tehnologie specific picturilor rupestre, prin „măcinarea unor roci mai moi (…) aplicate pe pereţii peşterilor cu ajutorul unor bucăţi de blană de animal”. Aşa ceva nu este niciodată o tehnică de grafică, ci de pictură. Sunt convins că grafica e mai veche decât pictura, pentru simplul fapt că e mai uşor de desenat cu un instrument uscat pe o suprafaţă decât a face o combinaţie complexă de pigment şi liant. Însă ea nu avea cum să se păstreze din acele timpuri dacă nu a fost făcută astfel. Prin urmare acele desene de grafică (sic!) din peşteri sunt de fapt în marea lor majoritate pictură.
În aceeaşi lucrare la pagina 93 se prezintă un fel de schiţă a istoriei artei, începând de la Mesopotamia şi până la arta contemporană. Am crezut că cele două pagini albe de la final, 97 şi 98 trebuiau umplute cu descrierea măcar a unei dintre epocile prezentate, deşi în 5 pagini putea fi descrisă şi Mesopotamia şi Egiptul pentru clasa a V-a. Mărturisesc că am avut o strângere de inimă citind aceste pagini. Parcă mi-am văzut viaţa pe fast-forward în faţa unui accident de avion. Un noian de termeni noi, nedefiniţi aruncaţi acolo la grămadă, într-o grabă faţă de iminenţa unui potenţial cataclism. Şi, odată cu graba vin şi greşelile majore… Inclusiv de la începutul secţiunii, Arta antică e stabilită între 3500 î.e.n. şi 500 î.e.n. Dar, surpriză mare, Grecia antică durează între secolul al XII-lea î.e.n. şi secolul I, î.e.n. La drept vorbind sunt controverse cu privire la sfârşitul antichităţii, unii cred că e chiar 0, cei mai mulţi cred că prin jurul anului 500, e.n. Probabil că autoarele nu s-au pus de acord în privinţa asta (sic!), câte-o perioadă a fost dată altei autoare, şi astfel sfârşitul antichităţii a ieşit odată 500 î.e.n. şi altădată secolul I, î.e.n. …
În manualul de Educaţie plastică clasa a V-a, Editura Litera Internațional Chișinău 2016, la pagina 6, autoarea Zinaida Ursu confundă reproducerea cu copia sau replica. Mai mult decât atât, imaginea dată ca exemplu este o interpretare în colaj (din ce se vede) a celebrei picturi „Gioconda”, nu copie. Copia este imitarea cât mai fidelă a unei lucrări de artă originale. Reproducerea este fotografierea/scanarea unei lucrări originale şi ulterior printarea/turnarea ei pe/într-un alt material. Replica este repetarea temei într-un stil sau manieră apropiată de original, cu elemente mai mult sau mai puţin asemănătoare faţă de cele ale originalului. În sfârşit, interpretarea este repetarea temei sau imaginii într-un stil sau manieră diferită faţă de original.
În „Ghid metodic de educaţie plastică (pentru clasele I-IV)”, Editura Petrion 1997, la pagina 20 găsim următoarea formulare:
„1. Contrastul culorii în sine este cel mai simplu contrast cromatic şi se obţine prin juxtapunerea tentelor de culori pure (culori primare şi culori binare). „
Mai întâi, dacă cuvântul „culoare” este folosit la singular, atunci noţiunea acoperită de el nu poate să se juxtapună faţă de altceva pentru că juxtapunere presupune alăturare de cel puţin 2 elemente. Prin urmare denumirea contrastului trebuie să rămână „Contrastul culorilor în sine”. Apoi, fiind culori pure, ele nu au cum să mai fie şi binare… Autorii acestui text, Marina Cristea, Dan Panait, Virginia Niţescu şi Elena Surdu Stănescu au încurcat în acest caz terminologia originală a lui Itten („Contrastul culorilor pure”) cu definiţia acestui contrast, rezultatul fiind o astfel de contradicţie involuntară în termeni. În cazul de faţă se adevereşte că trebuie schimbată terminologia.
Am găsit în manualul de Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, Editura Ars Libri 2019, o formulare care frizează perlele hilare care ne fac deliciul după examenele de bacalaureat. Referindu-se la gradele de duritate şi negru ale creioanelor, Elena Stoica, Adina Serbănoiu şi Adina Grigore folosesc la pagina 57 expresia … „tărie moale”. Ele au încercat să traducă în limba română simbolurile H („hard” – eng. dur) şi B („black” – eng. negru) în clasificarea „tărie dură” , „tărie medie” şi „tărie moale” (H, HB şi B) , numai că ultima sună a … curat murdar. Cred că se putea elimina cuvântul tărie din această formulă, în acord cu cuvintele naturale prin care românii au clasificat creioanele H ca dure, iar pe cele de B ca moi. Pentru precizie se putea folosi chiar traducerea literală a simbolurilor din limba engleză, respectiv creioane cu grafit tare şi creioane cu grafit negru. Nu ştiu care e motivul pentru care expresia „tare negru” a fost evitată, însă cea a „tăriei moale” nu a rezolvat deloc problema…
În cursul „Didactica educaţiei vizuale” prezentat în format digital ( pdf) Vasile Cioca pare că se citează pe sine la persoana a III-a într-o paranteză care sună astfel:
„(probabil în cazul educaţiei plastice ceea ce Vasile Cioca numeşte în lucrarea „Jocul de-a arta” paradigme formice, spaţiale, compoziţionale)”
Vedem că citarea are şi un aspect nesigur, ceea ce mă duce cu gândul la celebra glumă cu Hegel şi studentul; la întrebarea acestuia ce a vrut să zică într-un anumit paragraf, celebrul filosof i-ar fi răspuns ceva de genul: „tinere, când am scris cartea asta numai eu şi Dumnezeu am înţeles-o. Acum numai El mai ştie ce am vrut să zic”. Vedem în secolul 21 gluma reluată pe bune cu Vasile Cioca în rolul lui Hegel, deşi textul e posibil să fie redactat de altcineva * …
Pe lângă forma în care anumite idei sunt spuse, în manualele existente există şi câteva erori. La pagina 9 din manual Educaţie plastică pentru clasa a VII-a,editat de Grup Media Litera în 2019, autoarele Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu scriu următoarele:
„Culorile de ulei nu se dizolvă în apă. Folosirea lor necesită dizolvanţi speciali. Timpul necesar pentru uscare este mai lung.”
Într-adevăr, uleiul nu se dizolvă literal în apă. Dar ştim că există emulsia, care cu ajutorul unui clei (în artă el este gălbenuşul de ou) apa şi uleiul sunt cumva legate unitar unul de altul. Sub aspectul strict tehnic procesul nu este chiar o dizolvare, dar sub aspectul practic cam asta arată a fi. Dincolo de asta, există uleiurile contemporane, făcute din răşini chimice (artificiale) care chiar se dizolvă în apă şi pot fi foarte bine amestecate cu vopselele de ulei de in. Poate că această tehnică n-ar trebui numită pictură în ulei. Dar până atunci firmele producătoare le numesc altfel iar pictorii le preferă pentru că, asemenea acrilicelor, nici acestea nu îngălbenesc în timp precum cele făcute cu ulei de in, şi nici nu craclează. Prin urmare e foarte probabil ca în câţiva ani uleiul de in să dispară total din tehnologia vopselelor pentru pictură în favoarea acestora, iar informaţia nedizolvării cu apă să fie total perimată, pretabilă doar pentru tehnologia clasică. Dincolo de asta, ştim că sicativii sunt substanţe ceva mai vechi, care au scurtat chiar şi la o zi perioada de „uscare” a vopselelor de ulei. Şi, deşi trecem din una în alta, trebuie menţionat că termenul corect pentru fixarea vopselelor de ulei nu este tocmai cel de „uscare”, ci cel de întărire. Uscarea este un proces de evaporarea a apei dintr-un material. Şi procesul de întărire a vopselelor de ulei se manifestă tot prin evaporare, dar nu a apei. Desigur, în cazul uleiurilor chimice de care tocmai am amintit, cred că putem vorbi şi de o uscare, dacă amestecăm cu apă vopseaua.
În finalul acestei secţiuni postez o eroare de istoria artei, pe care am găsit-o la pagina 55 din manualul Educaţie plastică pentru clasa a VI-a, editat în 2019 de către Grup Media Litera, autoare Oana-Mari Solomon, Cristina Rizea şi Daniela Stoicescu. Citim aici că edificiile romanice ar fi fost „înălţate în afara oraşului”. Opoziţia cu arhitectura gotică, protejată de zidurile de apărare ale oraşelor, e bună. Dar asta nu înseamnă că cea romanică a fost tot timpul realizată în afara comunităţilor. Bazilica romană a fost modelul construcţiilor romanice, şi ea a apărut exact în interiorul cetăţii. Da, au fost multe castele, conace sau alte clădiri private construite pe coline, dealuri, stânci sau alte puncte strategice. Dar stilul romanic nu a fost specific doar arhitecturii private, ci a fost cooptat şi în arhitectura cetăţii. Însele turnurile de apărare plasate de-a lungul zidurilor de apărare ale cetăţii sunt parte din arhitectura romanică. Sunt numeroase oraşe în care construcţii pot fi văzute. Unele au fost înconjurate ulterior de construcţii , altele au fost de la început construite chiar în interiorul comunităţii, când zidurile de apărare nu erau sau erau mai slabe decât în perioada gotică. Cred că rolul zidurilor de apărare a cetăţilor medievale e un pic exagerat în diferenţierea stilurilor romanice şi gotice. Cum majoritatea construcţiilor romanice erau biserici, eventualii asediatori erau tot creştini aşa că ei ezitau să le atace din motive de credinţă. Cred că asta a fost principalul motiv pentru care ele s-au înălţat şi au avut ziduri mai subţiri. Eu existat clădiri gotice construite în afara comunităţii în Marea Britane, iar ruinele lor arată acest lucru.
O altă problemă se regăseşte la pagina 67 din acest manual şi repetă o reţetă de exprimare folosită până la saturaţie de amatori sau chiar şi profesionişti în istoria artei moderne: „Constantin Brâncuşi este considerat a fi părintele sculpturii moderne”. Eu zic să uităm această propoziţie. Brâncuşi nu este părintele sculpturii moderne, este chiar un sculptor modern; el nu poate fi şi una şi alta. Dacă e să căutăm „părinţi” ai sculpturii moderne, în acest rol intră mai bine un Michelangelo sau Rodin. Naţionalismul şi respectul pe care noi românii îl merităm de la alte popoare, la fel cum şi noi îl oferim altora e bine-venit, în special în această perioadă în care Europa ne-a tratat ca pe nişte cârpe, furnizatori de mână de lucru ieftină, resurse naturale şi fete pentru dezaxaţii sexual occidentali care vin aici în turism sexual precum în lumea a 3-a. Totuşi e important de menţionat că Brâncuşi nu este singurul sculptor modern şi nu există criterii pentru a fi recunoscut ca fiind cel mai mare dintre sculptorii moderni.
*
Îmi cer scuze dacă mă înşel, nu-l cunosc personal, nu ştiu dacă chiar a făcut asemenea gafă. Dar nu o exclud; am întâlnit câţiva profesori care ar fi fost „capabili” de aşa ceva. Ce-i drept, e posibil ca acest pdf să fie făcut de vreun student sau vreun tehnoredactor care a venit şi cu această posibilă notă. În cazul de faţă probabil că studentul nu a aflat că orice astfel de precizare, care nu aparţine autorului, trebuie menţionată ca notă a editorului sau îngrijitorului de manuscris. Dar e posibil să fie chiar redactat de Vasile Cioca pentru că în această lucrare există numeroase scheme, copii de lucrări şi diagrame originale, la care în mod normal un student nu are acces. De asemenea, coerenţa textului e mult mai mare decât în cazul exprimării libere. Aşadar rămâne şi posibilitatea ca acesta să fie gafa autorului dar şi o notă a vreunui tehnoredactor. Dar chiar şi aşa, Vasile Cioca are responsabilitatea de a nu verifica textul înainte.
Acest text se continuă aici
