4.4.10.5.3.5. Probleme ale Departamentului/Facultăţii de Arte Decorative şi Design

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3.5. Probleme ale Departamentului/Facultăţii de Arte Decorative şi Design



În cele 4 secţiuni de până acum doar am lăudat Departamentul/Facultatea de Arte Decorative şi Design din învăţământul superior de artă românesc. Însă şi aici sunt probleme, doar că ele sunt mai mici decât la artele boeme. Am justificat în secţiunea anterioară faptul că procentul mic al designerilor cu experienţă de piaţă, care predau diferite forme de design în cadrul centrelor universitare de artă din ţară, nu este o problemă la fel de mare precum la artele boeme. Problemele de la D/FDD se referă la modul deformat sau greşit în care unii profesori de formaţie artistică văd designul, precum şi unii termeni pe care designerii îi folosesc impropriu pentru un mediu de învăţământ universitar centrat pe artă.

Există două extreme greşite ale perceperii artei şi designului în societate, pe care teoria imaginii trebuie să le clarifice, iar pedagogia artei trebuie să le comunice nespecialiştilor. Prima este credinţa total eronată a designerilor că ar fi linia I a artei contemporane, comparându-se cu titanii Renaşterii. Cealaltă este închistarea prea ermetică a unor artişti, mai buni sau mai slabi, în propria artă, şi incapacitatea de a înţelege ce e designul. Pentru primul caz sunt bune exerciţiile de clasificare a imaginii şi obiectului după exemplele pe care le-am oferit în această secţiune . Pentru cel de-al doilea caz cred că ar trebui un curs de istoria designului, în special a celui grafic, măcar pentru un semestru. Din păcate, unii artişti au primit sarcina de a preda diferite forme de design, au învăţat câte o comandă sau alta de printr-un soft de editare foto-video, şi cu asta cred că deja fac design. Învăţarea unui soft de editare foto-video este doar 5 % din activitatea de grafic designer.

O primă problemă privind această situaţie este dată de denumirile uneori ciudate ale disciplinelor precum „Computer 2D” sau „Prelucrarea imaginii pe calculator”, aşa cum le-am văzut în mai toate centrele universitare. Am menţionat anterior o situaţie similară la artele boeme, care au discipline precum „Bazele culorii” sau „Bazele desenului”, care lasă bănuiala că studenţii ar fi nişte elevi de ciclu primar, unde se pun bazele picturii. Denumirile de mai sus par nişte expresii din anii 1990, când computerul nu era la fel de folosit precum astăzi. Aceste discipline trebuie să se numească ceva în genul „grafică 2D” (2D fiind altceva decât bidimensional ) sau „Procesarea imaginii computerizate 2D”. „Computer 2D” poate însemna şi reprezentarea unui computer în grafica 2D.


Cosmetizarea CV-ului printre profesori


Uitându-mă pe la profesorii care predau design-ul, am observat destui de mulţi care şi-au „cosmetizat” CV-ul, special pentru a se potrivi pentru disciplinele predate. Repet că nu consider o problemă în faptul că majoritatea profesorilor de design nu au experienţă de piaţă. Însă e o mare problemă atunci când, deşi ştii că nu ai această experienţă şi că nu ai lucrat concret cu piaţa, totuşi începi să te crezi mare designer doar pentru că ai diplomă. Unii au recurs la aşa ceva din reflex publicitarist, alţii din incapacitatea de a înţelege efectiv ce este piaţa. Cunosc această strategie a începătorului (spre avansat) de a-şi umfla CV-ul, pentru că şi eu am trecut pe acolo în cariera de designer, şi am făcut la fel cu CV-ul, la început. Dar atunci o făceam pentru a ajunge la companii mai mari faţă de cele la care lucram în intenţia de a evolua; ca să-ţi cosmetizezi CV-ul pentru a ajunge la Universitate, într-o instituţie finanţată de la bugetul de stat, fără contact cu piaţa…e cam sub orice standard. Asta mă duce cu gândul la o situaţie aflată polul opus, aceea de a-mi ascunde experienţa în CV, din nevoie temporară de bani, şi interes de a lucra pentru câteva luni orice, după criza de după 2009. Multe din firmele de design grafic au intrat în faliment în urma acestei crize, şi oferta de forţă de muncă era foarte mare. Desigur, salariile au scăzut considerabil ca urmare a acestui fenomen al pieţei, plus că multe firme preferă să lucreze cu începători pe care să-i plătească cu mai puţin*. Angajatorii ştiu că un om cu experienţă nu va sta prea mult într-o firmă mai mică, şi nu-i angajează. Aşa că mulţi graficieni cu experienţă am recurs la această stratagemă de a ne ascunde CV-ul, pentru a câştiga nişte bani o perioadă.

În primii mei ani de grafician existau multe anunţuri care solicitau, pe lângă cunoaşterea numitor softuri de gen Adobe, Corel, Maya/Max, şi altele specifice limbajului de programare , precum HTML, CSS, Javascript, PHP. Am avut colegi de facultate care au învăţat bine programare pentru web-design. Unii dintre ei ajunseseră să facă exclusiv programare, pentru că e mai bine plătită. Dar astfel de cerinţe erau de obicei semnele unei firme mai mici, care nu avea proiecte exclusiv pe grafică, ci şi pe scriere de coduri. Astfel de firme ar fi preferat un fel de „om în casă”, care să le facă pe toate, şi astfel costurile cu asigurările cu asigurările sociale scădeau, pentru că în loc de 3 angajaţi, se plătea doar unul. Alteori, cerinţele SF puse în anunţuri, era o strategie pentru a nu oferi aplicanţilor salariul stipulat în ele, pe motiv că nu pot îndeplini acele cerinţe. Rare au fost firmele unde era într-adevăr nevoie de aşa ceva, de obicei o firmă se centra pe 3 sau 4 softuri.

Dar, la un moment dat, am întâlnit şi surpriza cu „lupul”. Fiind începători, ne umflam un pic în pene şi puneam astfel de cunoştinţe de programare, mai ales că fostul Macromedia Flash mai avea câteva astfel de coduri de grădiniţă, cu care fiecare dintre noi se mai jucase. Dar programarea e mult mai mult decât atât, şi asta am aflat când m-am trezit la un moment dat pus în faţa unui astfel de fişier text plin de acolade, virgule, egaluri şi alte semne grafice de acest gen pe care trebuia să-l rezolv, conform cu cele scrise în CV. După aceea, nu numai că nu mai puneam în orb aceste „aptitudini” în CV, dar le ceream expres angajatorilor că nu vreau să fac programare, pentru că nu mai vreau să mai intru şi prin asta, după ce am intrat prin atâtea, şi ca teoretician, şi ca artist, dar şi ca designer grafic.

Când am ajuns ceva mai experimentat, mi-a fost uşor să identific la oamenii lipsiţi de experienţă modul în care înşiră programele cunoscute, de parcă ar face un inventar al lor. Ei bine, ceva de genul ăsta am văzut la Dumitru Penteliuc -Cotoşman, Conferenţiar Universitar la Facultatea de Arte şi Design din Timişoara. CV-ul său de 21 de pagini, încărcat chiar în 2021 aproape că m-a ameţit. Vedem în el cunoştinţe ale programelor FireWorks şi FreeHand, care au fost absorbite de Photoshop şi Illustrator din 2005, când Adobe a cumpărat Macromedia. A spune la 16 ani după acel eveniment că mai lucrezi în acele programe e cam hilar. Aşa ceva arată că acest CV n-a mai mers de mult pe la frizerie… Mai mult decât atât, iată-l pe Dumitru Penteliuc –Cotoşman etalându-şi cunoştinţele de programare în HTML, CSS, Javascript, PHP.



Dar, dacă ne uităm în medul online nu vedem nici un site în care să-şi pună în practică skill-urile de programator. Nimic despre el în mediul online, deşi aşa ceva e primul lucru e care trebuie să-l facă un designer în general, şi un web- designer în special. N-a vrut să-şi plătească un domeniu în web? Dar se poate face un site gratis în platforma blogger sau wordpress sau câteva domenii de free-hosting care au mai rămas. Am intrat pe câteva linkuri de lucrări puse în acel CV şi niciunul nu merge. Din vreo 10 încercate am găsit dar un singur link activ, către un web-site ce se ocupă cu mai multe forme de design , al cărui unic designer şi administrator este o persoană cu numele … Mihai Popescu.

Un alt caz este Remus Rotaru, prodecan la aceeaşi Facultate de Arte şi Design din Timişoara, care spune că face grafică publicitară , dar nici măcar pe contul său de Facebook nu are aşa ceva. In CV-ul său vedem că ar avea o firmă Remark Design, Graphic Concept, care nu au web-site şi nu există în registrul comerţului.



în Timişoara au existat două firme cu numele „Remark”, respectiv SC REMARK SRL, care s-a închis în 2018, specializată pe „Comert cu ridicata al imbracamintei si incaltamintei”



Şi alta a fost SC GM REMARK SRL, care s-a închis în 2016, şi era specializată în „Comert cu ridicata al materialului lemnos si al materialelor de construcţii şi echipamentelor sanitare”. Niciuna dintre acestea nu făcea design grafic.

În CV-ul său nu există linkuri către proiectele de design grafic la care a lucrat. Plus că vedem foarte multe referinţe la proiecte pentru companii de stat, instituţii şi evenimente culturale, unde concurenţa de piaţă nu prea există.

Desigur, în aproape 20 de ani de activitate didactică ei trebuie să fi învăţat ceva design grafic; studenţii n-or fi ei lipsiţi de naivitatea specifică vârstei, însă nu sunt nici copii să nu-şi de a seama, dacă profesorii lor nu s-ar pricepe cât de cât. Şi, într-un fel n-ar fi nevoie de mai mult, cine vrea să urmeze această cale poate să înveţe măcar startul de la acest prodecan, şi apoi se poate specializa la locul de muncă.

Un caz cu totul special este Costică de la Universitatea Națională de Arte Bucureşti, de la care cred că studenţii ar trebui să nu înveţe prea multe…. Chitea Costică.



Deşi în mediul online e mai puţin popular decât Costică din filmele cu Costică şi mistreţul, vedem în CV-ul lui că ar fi organizat în 2007, nu mai puţin decât lansarea SONY VAIO …– unde, unde? – la Muzeul Naţional de Artă , Sala Oglinzilor – . Măi să fie! De obicei o astfel de lansare are loc în Moll-uri sau zone intens circulate, pentru impact maxim. Dacă ne uităm pe site-ul Sony, nu vedem nicio referinţă la acest posibil eveniment, după cum nici Google nu ştie nimic, şi nici Costică nu a păstrat vreo fotografie de atunci.



Şi e normal ca Sony să nu ştie nimic de aşa ceva pentru că, conform registrului Comerţului, Sony România s-a înfiinţat doi ani mai târziu, în anul 2009 . Pare destul de improbabil ca lead-board-ul lui Sony să fi decis în mod subit să-l sune pe Costică Chitea pentru a le face o prezentare pentru Vayo, într-un moment de cumpănă privind extinderea pieţei, şi cu care să oficializeze astfel intrarea pe piaţa românească… O altă legendă din CV-ul lui nea’ Costică e aceea cum că ar fi lansat inclusiv Puma în România, tot într-o încăpere secretă, dar de data asta în Sala de Atletism din Complexul Sportiv Lia Manoliu. Nu m-am mai uitat pe restul de performanţe… Se cam vede că legenda asta miroase rău a mit, şi devine curată mitomanie, pentru că nici acest eveniment nu a lăsat vreo urmă în mediul online. O fi făcut el Costică nişte standuri sau nişte rafturi pentru nişte showrooms, la comanda unui responsabil de campanie de marketing ale acestor firme. Dar asta nu înseamnă deloc PR sau creare de eveniment, aşa cum se citeşte în CV-ul său.

Cam 80 % din profesorii de design au CV-uri mai mult sau mai puţin cosmetizate, nu chiar la nivelul lui Costică Chitea, dar unele se apropie bine. Nu cred că e nicio tentativă de fraudă, pur şi simplu unii artişti nu înţeleg ce este designul.


Erori de apreciere a genurilor artei contemporane făcute de cadrele didactice din învăţământul universitar de artă românesc


Încă de la liceele de artă există probleme cu identificarea şi definirea anumitor genuri. Eu personal am avut câteva meciuri pe această temă cu anumiţi colegi, în general mai în vârstă, cu studii făcute pe timpul Realismului Socialist şi în centre universitare mai modeste. Dar atunci când aşa ceva se întâmplă astăzi la facultate, e o mare problemă. Cred că înainte de a fi angajaţi, unii dintre profesorii din învăţământul universitar de artă ar trebui să studieze un dicţionar de artă contemporană, pentru că uneori ajung să încurce termenii si să-i predea greşit/inoportun la studenţi. În primul rând există o confuzie inerentă între arta conceptuală din arta contemporană şi „concept art” din designul grafic . Cred că aici designerii trebuie să renunţe la această formulă „concept art”, pentru că le scoate în evidenţă atât incultura în materie de artă, confundând grosolan cele două domenii , cât şi incultura filosofică, acolo unde termenul „concept” este cu predilecţie folosit. Cei mai mulţi dintre ei cred că termenul „concept” ar însemna „conceput”, adică momentul naşterii unei imagini, a unui automobil, sau a unui personaj de jocuri video sau filme. Nu. În privinţa asta am avut meciuri şi cu designerii. Conceptul este o noţiune ceva mai generală. Pornind de la această înţelegere mot-a-mot a noţiunii de „concept”, unii designeri l-au aplicat metaforic, la propria activitate, ca un proiect nefinalizat, ciornă sau schiţă. Întrebarea mea firească pe care le-am pus-o şi lor este de ce nu folosesc aceste cuvinte, care sunt mult mai clare, şi au preferat introducerea acestei formule de „concept art”. N-am primit un răspuns clar, dar poate că dacă introducem în grosul societăţi prin şcoală diferenţa mai clară între design şi artă, se vor conforma şi ei şi vor renunţa la această formulă.

Dacă designul a folosit abuziv termenul „concept”, pe de altă parte cred că şi arta a folosit cumva abuziv formula „Performance art” . Există şi alte situaţii, precum e cazul dansului sau actoriei, despre care se spune care fi performare. Acestea au existat înaintea acestui gen din arta contemporană, iar o astfel de denumire poate crea confuzie unui public nefamiliarizat. Eu am propus ca genul să se cheme „acţionism”, în lucrarea mea teoretică „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” . Dar el poate fi numit şi „happening spontan”, şi ar urma distincţia pe care eu am făcut-o în secţiunea linkată la începutul paragrafului, prin diferenţierea de „happening elaborat” , care, în felul acesta îşi poate păstra titulatura de „happening" de astăzi. Avantajul acestei terminologii ar fi faptul că cele două genuri ar fi recunoscute ca având aceleaşi rădăcini.

Dar, până când ne hotărâm ce facem cu terminologia, aici în cadrul învăţământului universitar de artă trebuie păstrată semantica aceasta. Sunt câţiva artişti, care vin din alte zone decât cele ale artelor boeme, ce pot aduce confuzie pentru studenţi, chiar dacă ei predau la „Facultatea/Departamentul de arte decorative şi design”. Ei trebuie în mod special instruiţi să folosească acest înţeles, şi numai acesta, pentru formula „Performance art” sau performare, în general, în acord cu terminologia acceptată în artele boeme.

Dacă ar fi fost fiul ilustrului conceptualist, nu aş fi avut vreo problemă văzând Gabriel Kosuth face „Performance art”. Dar, văzând că el este cameraman, am intrat puţin la suspiciuni. Ce-i drept odraslele unor figuri emblematice nu şi-au depăşit tot timpul părintele, dar parcă ceva le-a mai rămas în reflex, şi poate că deschiderea spre experiment s-a păstrat. Mai ales că, asemenea dadaismului, nici conceptualismul nu are bătaie lungă , cel puţin din punctul de vedere al câştigurilor materiale .



Dar, staţi aşa, că pe site-ul UNA-i alta şi alta-i una! Kosuth e de fapt Koshut. Iar sus în bară e chiar Kochut…



În fine … , exagerez şi eu cu acest defect profesional al exactităţii, rămas din perioada de designer. Aici suntem la artă, eroarea poate fi creativă. Poate că web-designerul/administratorul site-ului face şi munca de monitorizare a datelor, poate că vreun secretar sau vreun model a făcut şi treaba asta*. Sau poate că lui Gabriel îi place mielul de paşte, şi a atras eroarea de dactilografiere precum masochistul atrage belelele. Problema însă e că el cam are o viziune… nepotrivită pentru „Performance art” în ograda UNA. M-am uitat în canalul său de YouTube şi n-am văzut nimic de acest gen. Merită respect pentru ce a făcut în filmul artistic ca operator , dar asta nu înseamnă că ar fi Performance art. Aşa ceva mă duce cu gândul la subtilizarea termenului de „conceptualism”, aşa cum a făcut-o Alexandru Chira şi, după el câţiva critici dar şi profesorul de grafică Adorian Vică Tilă, de la „Facultatea de Arte şi Design” din Timişoara , despre care am vorbit aici . Aşa că, mai bine ar numi actorie ce face el, iar „Performance art”, măcar pentru moment această formulă, să rămână pentru experimentele din jurul lui Beuys, Fluxus, Maina Abamovic, Yoko Ono, etc. Da, am recunoscut că denumirea „Performance art” are şi ea problemele ei, însă pe moment trebuie păstrată fidelitatea faţă de acel grup de artişti, până când ne decidem ce formulă mai exactă folosim pentru această artă.

* apropos, dacă cineva de la administrare web-site citeşte asta, trebuie corectat şi numele Cristina Woinarovschi cu Cristina Woinaroschi.





4.4.10.5.3.4. Motivele pentru care cred că „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” trebuie să rămână în zona artei şi nu a designului

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3.4. Motivele pentru care cred că „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” trebuie să rămână în zona artei şi nu a designului



La fel ca şi în cazul profesorilor de la disciplinele boeme, majoritatea profesorilor din centrele universitare, cu învăţământ vocaţional de artă din România care predau design, au experienţă mică de piaţă. La această facultate/departament în mare parte sunt angajaţi profesori cu vădită înclinaţie spre artă, şi mai puţin spre artele aplicate, iar cel mai clare exemple sunt Cosmin Paulescu, care predă în cadrul Facultăţii de Arte Decorative şi Design de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, sau Dan Acostioaei şi Andrei Timofte care predau la „Departamentul 6: Artă Murală Conservare şi Restaurare, Istoria şi Teoria Artei” de la „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi. Ca student, când ajungeam pe la „secţia de decorative”, mai trăgeam cu ochiul pe la secţiile de ceramică, sticlă sau design, să văd ce fac colegii. Atelierul de design se deosebea de restul doar pentru că studenţii făceau studii de desen după obiecte funcţionale, precum cu aspect de jucării ceva mai detaliate. Când am înţeles modul în care se face designul, acele ateliere mi se păreau ele o jucărie amuzantă. Dar de fapt asta e şi calitatea acestor cursuri. Joaca de-a designul poate fi artă autentică.

Cititorul atent s-ar putea aştepta să deplâng lipsa competenţei în design a restului profesorilor, în afară de cei menţionaţi în secţiunea anterioară, în acord cu deplângerea lipsei calităţii artistice a majorităţii profesorilor artelor boeme, despre care am scris în această secţiune , sau cu experienţa personală faţă de profesorii de la foto-video care s-au fofilat în a-mi arăta câte ceva prin programele de editare computerizată a imaginii . Ei bine, de data asta n-am s-o fac, nu datorită vreunui capriciu, ci datorită faptului că acest departament trebuie să fie orientat spre artă mai curând decât spre design, în ciuda denumirii. Cred că acesta e exact procentul de designeri (cu experienţă de piaţă) de care învăţământul universitar de artă are nevoie, exceptând acele centre unde nu există nici un astfel de designer angajat în corpul profesoral.

În ciuda frustrării mele pe „ermetismul” profesorilor de la secţia foto-video în urma acestei experienţe , în cazul designului, rolul profesorului este mult mai mic, spre inexistent, în formarea unui designer. Această situaţie este inversă faţă de cazul artelor boeme, unde experienţa fiecărui profesor se sintetizează în ani de căutări personale. Spre deosebire de artele boeme, unde procentul mic al profesorilor artişti este o mare problemă pedagogică, aici lipsa de experienţă de piaţă a profesorilor ce predau designul nu este o aşa mare problemă, pentru că acesta chiar nu poate fi perfecţionat în atelier, precum artele boeme.

Indiferent cât de competent ar fi profesorul de design în activitatea concretă de piaţă, acesta nu te poate învăţa în atelier să devii designer. Nici profesorul de arte boeme nu te face artist, dacă nu ai tu sâmbure creator puternic, ca student. Dar poţi deveni un mare artist dacă iei câte ceva din fiecare, indiferent de un potenţial public ţintă. La design, dimpotrivă, profesorul nu poate avea niciodată acest rol precum cel al artelor boeme. El îţi poate da anumite sfaturi în ceea ce priveşte organizarea timpului dedicat lucrului, sau îţi poate spune nişte secrete ale soft-urilor cu care se realizează o imagine, (aşa cum am vrut eu în întâmplarea linkată mai sus, de la secţia foto-video) . Profesorul îţi oferă o introducere în disciplina sa; poţi învăţa nişte comenzi într-un soft de grafică, dar îl vei şti bine abia după ce vei repeta de sute şi mii de ori aceste comenzi, în lucrul concret cu piaţa. Dar faptul că cunoşti bine un soft nu înseamnă deloc că ai fi şi designer. Următorul proiect poate avea cerinţe radical diferite, unde experienţa trecută să nu aibă nicio relevanţă, fapt care foarte rar se întâmplă cu artiştii, care au continuitate în evoluţie.

De aceea, simpla absolvire a şcolii de design, nu te face designer. Doar experienţa concretă cu clientul te poate învăţa ce înseamnă cu adevărat designul. De fapt, din experienţa mea de designer grafic, pot spune că cei mai buni designeri sunt cei care au studii în alte domenii decât artă. De fapt, studiile teoretice nu contează în design, ci doar cele practice, de piaţă, pe care oricine le poate face, dacă are instrumentele specifice de cercetare. Dimpotrivă, formarea înspre originalitate, specifică artelor boeme, poate înfrâna succesul ca designer, care trebuie să se orienteze spre piaţă, adică spre gustul publicului ţintă. Cei care nu au studii de artă, totuşi au acest avantaj al faptului că sunt ei înşişi parte a publicului ţintă, aşa că nu mai trebuie să facă studii de piaţă, ci doar să se uite la ei înşişi. Acest avantaj al identificării cu piaţa este cheia explicaţiei situaţiei de mai sus. După cum facultatea de arte boeme nu te face artist, nici cea de design nu te face absolut deloc nici designer în general, şi cu atât mai puţin grafic designer în special. Cine are disponibilitate pentru aşa ceva merge la o firmă şi învaţă în contactul direct cu piaţa ce înseamnă aşa ceva.

Din acest punct de vedere, aducerea celor mai buni designeri cu experienţă de piaţă în cele 3 forme de design să predea cursuri la facultate, pe de o parte e o utopie, iar pe de altă parte, este o inoportunitate. În primul caz, designerul n-ar mai avea timp şi de predare la facultate, dacă chiar e bun în domeniul său. Dacă la disciplinele boeme trebuie aduşi artişti cât mai buni, care ştiu şi pedagogie, dimpotrivă, la disciplinele de design, acest lucru e imposibil de făcut, pentru că ei nu au timp şi pentru predare. Designerii sunt deja ocupaţi cu proiecte, şi doar printr-o minune îşi pot rupe câteva ore pentru predare. Pe de altă parte, aşa ceva ar fi inoportunitate, pentru că designerul nu trebuie să urmărească originalitatea, ci gustul unui segment de public. Publicul este adevăratul profesor în design, şi nu cel tradiţional dintr-o instituţie.

Apoi, în ciuda strălucirii şi optimismului său de faţadă, designul are tenebre hidoase. Dacă analizăm atent această formulă „cel mai bun designer”, găsim acolo nişte lucruri foarte dubioase. Dacă ne uităm la pieţele acestor domenii, vedem că aceşti designeri descrişi în secţiunea anterioară sunt ei înşişi departe de „vârfurile autentice”, care „rup gura târgului”. Dar asta nu din cauza inferiorităţii creative, cât mai curând a unor conjuncturi ce ţin de însăşi piaţa capitalistă şi spiritul neautentic al comerţului. Dacă ne uităm pe producţiile designerilor vestimentari menţionaţi în secţiunea anterioară, vedem lucruri mult mai valoroase decât la Cătălin Botezatu, de exemplu, cel mai cunoscut în zona clasei mijlocii. El şi alţii însă au ocupat piaţa de divertisment, cu plata de emisiuni TV mondene în care sunt „invitaţi”, cu scandaluri contrafăcute, menite să-i ţină proaspăt în memoria colectivă, şi cu reclame repetate obsesiv în toate mediile. În acest caz, nu mai contează nici măcar studiul de piaţă sau eleganţa în sine a produsului, ci expunerea cât mai agresivă prin publicitate, după cum am arătat în acest articol , ceea ce conduce la sufocarea mediatică a concurenţei.

Publicul de fapt nu mai poate alege, pentru că ceilalţi designeri vestimentari au fost pur şi simplu acoperiţi de prezenţa sa imagistic-inflaţionistă pe toate canalele media. La fel ca şi în cazul marilor partide, care fixează un prag electoral în aşa fel încât să nu mai permită altora să ajungă în Parlament, şi în cazul comerţului câteva companii mamut sufocă mediatic pe celelalte. Clienţii nu sunt experţi în design. Ei se duc acolo unde au auzit că designerul e „cel mai tare”. Iată că emisiunile mondene au şi acest rol de influenţare discretă a opiniei publice. Iar acolo unde câteva dintre ele reuşesc, intervin tot felul de controale (de rutină, fireşte) din partea ANAF sau alte organisme, care pur şi simplu le pun pe butuci*.

Aşadar, faptul că acei designeri menţionaţi mai sus nu sunt „de top”, nu este un indiciu asupra valorii lor. Principala problemă a „celor mai buni designeri” este aceea că există şi o incompatibilitate între stilul lor de viaţă şi stilul serios al unei instituţii de învăţământ universitar de artă. În acelaşi fel, ne putem imagina că pare total nepotrivit să fie adus ca profesor care face parte din show-biz-ul românesc în cadrul Universităţii vreun designer de modă. Un Cătălin Botezatu nu se încadrează ca preocupări şi stil de viaţă în cerinţele pedagogiei artei. Asemenea artiştilor foarte buni, dar fără studii pedagogice de la disciplinele boeme, şi în cazul de faţă o astfel de vedetă mondenă poate crea mari probleme dacă i se dă evaluarea pe mână, mai ales în momentele de ameţeală…

Odată cu privatizarea sălbatică a toate şi orice, foarte mulţi dintre studenţi abandonează facultatea, după ce se angajează într-o companie. Însă cineva trebuie să le spună acestor tineri că o astfel de carieră durează în mare parte cam 10 ani, suficient până când capitalismul sălbatic va fi extras şi ultima picătură de entuziasm din ei, aruncându-i apoi ca pe nişte rebuturi. Sunt puţini care continuă munca de designer şi după această perioadă. De aceea, învăţământul superior de artă trebuie să ia în calcul probabilitatea ca designerul să se retragă din activitate, după 10 ani de experienţă, şi un plan B de reconversie profesională. Acesta se poate reconverti profesional, sau se poate întoarce spre artă. De aceea cred că procentul mic al profesorilor cu experienţă de piaţă în design, nu este o aşa mare problemă. De fapt consider că studenţii trebuie pregătiţi mai curând pentru această perioadă de post-designeri decât pentru cea de designeri, pentru care învaţă direct în piaţă.





Când mă gândesc la stresul pe care l-am îndurat vreo 10 ani , parcă e mai bine să-şi găsească altceva de lucru, decât să mai treacă prin aşa ceva. Totuşi, e clar că unii studenţi vor trebui să facă şi asta, pentru că nu există suficienţi colecţionari de artă care să le cumpere producţiile, şi astfel să poată să trăiască după absolvire. Astfel de profesori, cu experienţă de piaţă în design grafic, pot fi un bun consilier pentru modul în care ei îşi vor negocia un contract, sau chiar pentru cum îşi vor planifica cariera pe termen lung. După cum elevilor de liceu şi chiar studenţilor din anii primari, trebuie să li se spună onest despre frustrările vieţii de artist , în acelaşi fel studenţilor care vor să facă design grafic trebuie să li se spună că sunt puţini cei care reuşesc să îl facă mai mult de 10 ani.

Am descris în această secţiune , lipsa experienţei de piaţă a unor profesori de la aceste discipline, în care eu personal m-am lovit atât pentru că n-am putut găsi un profesor care să-mi răspundă la întrebări, dar mai ales pentru că, după ani buni de experienţă concretă de piaţă, nu m-am putut înscrie la examenul de titularizare pentru a preda „procesarea computerizată a imaginii” pentru că în diploma din facultate nu scria nimic de asta… Dar, pe de altă parte, consider că arta se află în pericol de a fi înghiţită de design, într-un capitalism sălbatic generalizat, care îşi doreşte înregimentarea emoţiilor autentice în favoare celor contrafăcute.

Deşi se cheamă „Facultatea/ Departamentul de Arte Decorative şi Design”, părerea mea este că stilul trebuie să se focalizeze pe artă, şi să dea o cale de deschidere către o viitoare carieră sau etapă de designeri pentru absolvenţi. Unii profesori au mai învăţat din mers câte una sau alta, chiar şi fără experienţa de piaţă, îndeajuns pentru a da un imbold pentru cei ce doresc să urmeze aşa ceva în viitorul apropiat şi mediu. Probabil că au mai exersat şi ei de-a lungul timpului în special pe afişe făcute pentru expoziţii personale sau ale colegilor artişti. Aşa ceva e destul pentru a ajuta un student să acumuleze informaţiile de bază pentru o carieră sau o perioadă de designer grafic. La acest nivel ei pot satisface curiozităţile celor care vor să facă asta pe viitor.

* Monopolul capitalismului nu se deosebeşte de cel la comunismului decât prin faptul că mai există o companie mamut sau 2, faţă de cea a comunismului. Numai faptul că celebrul joc „Monopoly”, chintesenţa capitalismului, are ca obiectiv sugrumarea concurenţei, arată obiectivele capitalismului însuşi. Organigrama şi stilul de lucru este atât de asemănător cu cel din dictatura comunistă încât te şi miri că în România tranziţia a trebuit să înceapă printr-o aşazisă „revoluţie”.


Acest text se continuă aici







4.4.10.5.3.3. Cei mai importanţi designeri din învăţământul universitar de artă românesc

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3.3. Cei mai importanţi designeri din învăţământul universitar de artă românesc



Majoritatea instituţiilor de învăţământ superior de artă din România au reuşit să atragă câţiva oameni care au astfel de experienţă de piaţă în cele 3 forme de design despre care am spus în secţiunea anterioară că ase află în legătură cu arta. Există câţiva astfel de profesori asociaţi cooptaţi în corpul profesoral, din postura de designeri cu experienţă, după cum urmează mai departe.


Designul vestimentar


La Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti există două cazuri care au într-adevăr legătură cu designul vestimentar, aşa cum l-am descris eu în capitolul 3 din acest text . Venera Arapu este cadru didactic la secţia textile din cadrul UNA Bucureşti, şi are activitate concretă de piaţă, cu web-site profesional, ce are bază de date ce facilitează vânzarea online . La Facultatea de Arte şi Design de la Universitatea de Vest din Timişoara este Cristina Lazăr , şi ea în aceeaşi situaţie. La Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca, un bun designer vestimentar este Lucian Broscăţean , însă e încă la început, web-site-ul său se află în construcţie , şi nu are o firmă cu activitate în Registrul Comerţului, ci e înregistrat ca persoană fizică autorizată .



La Facultatea de Arte din Oradea face design vestimentar Olimpia Urdea , cu experienţă în confecţii, însă la un nivel mai redus. Se cam simte faptul că are formare în perioada comunistă şi nu are pregătire artistică, ci mai mult tehnologică. Aşa ceva nu e puţin lucru pentru un designer, deoarece foarte mulţi designeri s-au format astfel. Însă partea proastă e că experienţa în cauză nu vine tocmai din piaţa capitalistă, ci din cea comunistă, care nu prea avea concurenţă. Dacă ne uităm pe site-ul său linkat mai sus, nu vedem facilitate de e-shopping iar engine-ul site-ului foloseşte platforma wordpress, fără bază de date care permite comerţ online. De asemenea, numele său nu e legat concret de producţia unei firme active astăzi, ceea ce o arată ca pe un designer mai curând retras, cel mai probabil care nu a făcut faţă concurenţei. Designul vestimentar e ceva mai mult decât tehnica croitoriei, nu e nevoie de studii superioare pentru a face asta. Dar, pentru cineva pasionat de design vestimentar, o ingineră precum Olimpia Urdea poate da anumite informaţii importante din procesul de producţie, aşa că partea bună e că ea poate fi un imbold pentru o activitate ulterioară de designer .

Tot la Oradea design vestimentar face şi Amalia Judea , însă şi ea tot la un nivel mai scăzut decât în primele două cazuri de mai sus, multe proiecte rămânând în stadiul de schiţă . Compania sa „Amalia Judea Art & Fashion” nu are web-site şi nu figurează în registrul comerţului.

Un alt profesor de la UNA Bucureşti care se apropie de a fi designer vestimentar, dar asta mai curând ca hobby decât ca experienţă de piaţă, este Gheorghe Preda, personalitate mutidiscipliniară, cu experienţă în regie, televiziune, modă şi documentar, după cum arată referinţa Imdb . Pe lângă designul vestimentar, el predă şi film, dar nu pot să deduc din orarul afişat pe site dacă la arte decorative sau la Foto Video. Universitatea Naţională de Arte a făcut foarte bine că l-a cooptat în corpul profesoral, însă cred că expertiza sa e încă insuficient folosită. Aceasta, la fel ca şi a altor cadre didactice de la „Facultatea de Arte Decorative şi Design”, trebuie cumva folosită şi la Foto Video, pentru a evita pe viitor pentru studenţi experienţa pe care eu am păţit-o cu această secţie pe care eu am descris-o în această secţiune . Şi iată cum, iarăşi revenim la nevoia de spargere a graniţelor dintre cele două facultăţi şi secţii, pentru ca studenţii să acumuleze cât mai multe informaţii!

În ceea ce priveşte designul de bijuterie, am găsit un cadru didactic în învăţământul superior de artă din România, cu experienţă de piaţă şi alură de designer, respectiv Carla Szabo de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Acest fapt se poate vedea uşor în web-site-ul profesional , specific designerilor, cu bază de date ce permite comerţul online.


Designul grafic


Şi în acest domeniu, cel mai bun centru universitar din România este Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, pentru că în capitală au sediul cele mai multe firme de profil. Din fericire administraţia UNA Bucureşti a adus şi la această disciplină câţiva oameni valoroşi, cu experienţă de piaţă.

Cel mai competent dintre ei pe zona de publicitate este Iosif Oprescu, care, după experienţă la începutul anilor 2000 cu companii importante de publicitate, ulterior şi-a fondat propria firmă în 2006. Altul este Matei Arnăutu, angajat la firma primului, şi care în plus are şi alte proiecte de design grafic realizate cu anumite companii autohtone .

Un alt cadru didactic valoros din zona artelor aplicate este scenograful Cristian Niculescu (a nu se confunda cu jurnalistul cu acelaşi nume) a cărui referinţă pe IMDB spune destule despre priceperea sa în lucrul direct cu piaţa, cu piscul în a fi Art Director pentru filmul „Cold Mountain”. Un alt profesor care se pricepe la procesarea computerizată a imaginii este regizorul şi producătorul Alexandru Solomon . Iată că aceşti oameni pot să anuleze astăzi experienţa mea neplăcută pe care am amintit-o cu secţia Foto-Video, şi să le dea un imbold studenţilor care în mod invariabil vor lucra în design în majoritatea lor, după absolvire.



Tot la UNA Bucureşti predă şi Radu Manelici , un grafician designer care are experienţă cu tipografia. Din păcate, niciuna dintre instituţiile de învăţământ superior de artă (deci nici Universitatea Naţională de Arte Bucureşti) nu are tipografie, pe care studenţii să înveţe cum se lucrează. Una dintre disciplinele pe care le predă, „Design Tipografic”, pe lângă faptul că este cam incorect denumit, nu poate fi aplicat concret pe un dispozitiv de tipărire, ceea ce este absurd. Imposibilitatea de a practica ce se învaţă teoretic seamănă cu o şcoală de pilotaj de curse fără maşini… Experienţă cu designul CMYK are şi Corina Gabriela Duma, după cum poate fi văzut în contul său de Facebook .

Am arătat în această secţiune că secţiile de grafică din învăţământul superior au profesori buni, cu condiţia să facă cu adevărat grafică şi nu pictură, chiar dacă uneori graniţa dintre ele e greu de stabilit . Însă calitatea de profesor de grafică nu trebuie în niciun caz echivalată cu cea de design grafic. Cele două discipline comportă diferenţa dintre artă şi design: grafica e artă, iar designul grafic e design.

Un caz remarcabil, care contrazice această regulă, este Carla Duschka, (din păcate doar) cadru didactic asociat la secţia grafică UNA Bucureşti. Carla Duschka face parte dintr-un trend post-digital, manifest în mai multe domenii digitale, precum cultura electronică. Proiectul său „Grafică fără computer”, este un demers de grafic design non-digital, care a atras atenţia la nivel internaţional. Alături de Ciprian Isac, ea este membră a proiectului „Atelierul de Grafică” , care frizează conversiunea designului către arta contemporană, după modelul Andy Warhol şi Roy Lichtenstein în SUA. Alături de cei deja menţionaţi, şi ea este omul potrivit pentru a preda procesarea computerizată a imaginii la UNA Bucureşti.

La Cluj predau doi graficieni designeri buni, respectiv Iuliu Duma , cu deschidere spre web-design şi design tridimensional, şi Florin Florea . La „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi, Mihai Albu are ceva experienţă în design grafic, deşi se vede că e mult mai bun pe tehnica tradiţională a graficii.

La Facultatea de Arte şi Design Universitatea de Vest din Timişoara predă cel mai bun ilustrator de fantasy (concept artist) dintre toate cadrele didactice ale învăţământului superior, Sergiu Zegrean . Probabil că desenează cam încet, asta l-a făcut să nu lucreze la o firmă mare de jocuri video sau story boarding. Eniko Szucs e foarte bună la ilustraţie de carte pentru copii .

Aceştia sunt profesorii cu adevărat competenţi pentru a preda designul . La fel ca şi în cazul artelor boeme, ei reprezintă undeva la 10 % din corpul profesoral în general. Nu are nici un rost să-i menţionez pe toţi, după cum nu a avut vreun rost să-i menţionez şi pe cei de la artele boeme care ocupă impropriu postul de profesor în învăţământul universitar de artă. E de înţeles faptul că o înşirare de nume pe 5-6 pagini ar rupe coerenţa acestui text, riscând să îl transforme într-un registru. Spre deosebire de aceştia, cei din zona designului pot ajuta pe studenţii care în mod inerent nu au experienţă în design, cu diferite informaţii despre ce poate face un program sau altul.

O problemă e aceea unii dintre cei descrişi în secţiunea anterioară nu au ore concrete în orarul instituţiei, acolo unde orarul este public. Iar atunci când e public, nu e precizat numele profesorului în dreptul cursului. Astfel se întemeiază bănuiala că aceşti oameni cu experienţă în realitate nu prea iau contact cu studenţii, ceea ce e o problemă. Alţii sunt patroni de companii, şi văd lucrurile oarecum diferit decât a majorităţii viitorilor designeri, care studiază designul într-o instituţie de învăţământ superior de artă. Acest fapt distorsionează cumva percepţia individuală asupra acestei cariere, după cum o să arăt un pic mai jos.

Observăm că sunt centre universitare care n-au cu ce să se mândrească din acest punct de vedere. Dar există atât în Bucureşti cât şi în provincie destui oameni cu experienţă în design grafic, care au absolvit facultate de specialitate, au şi modulul pedagogic făcut, dar s-au retras din activitate la un moment dat. Aşa că administraţia facultăţilor ar trebui să îi caute şi să îi aducă la catedră. De exemplu, graficianul designer Mihai Mănescu ( a nu se confunda cu graficianul Mihail Mănescu, născut în Bucureşti 1943), s-a născut în Cluj, unde a absolvit Universitatea de Artă şi Design şi trăieşte acum în Timişoara . Atât Clujul cât şi Timişoara îl pot coopta în corpul profesoral, măcar ca asociat, deşi ambele centre au câţiva designeri graficieni buni deja cooptaţi în corpul profesoral. Şi ca el sunt mulţi. Administraţia acestor instituţii trebuie doar să dea anunţuri timp de o perioadă mai lungă în mass-media locală, şi să angajeze graficieni designeri experimentaţi, în centrele în care aceştia nu există.

Acest text se continuă aici








4.4.10.5.3.2. Cele 3 forme de design care se justifică a fi studiate în învăţământul superior de artă

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3.2. Cele 3 forme de design care se justifică a fi studiate în învăţământul superior de artă



Datorită acestui destin diferit a artei şi designului, doar trei forme de design se pretează pentru învăţământul superior de artă, respectiv cel grafic, cel de bijuterie, şi cel vestimentar. De primul e nevoie pentru că artiştii trebuie să-şi facă afişe şi alte materiale pentru expoziţiile lor. În felul acesta, ei pot atrage în sălile de expoziţie oameni care sunt bombardaţii zilnic cu imagini consumeriste. Chiar dacă afişul oferă în mod mincinos o altă imagine asupra ceea ce va găsi în sala de expoziţie, el poate duce la extinderea ariei publicului, măcar în scop educativ. Ideal ar fi ca artistul să poată colabora cu designeri profesionişti în conceperea acestor afişe, însă lipsa de resurse financiare nu le permite acest lucru. Dimpotrivă, din nevoia de rotunjire a veniturilor, artiştii deseori fac design grafic ei înşişi, temporar pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.

Design-ul de bijuterie a mers din preistorie mână în mână cu arta, aproximativ la fel ca arhitectura. Mulţi studenţi de la disciplinele boeme făceau şi comercializau mărţişoare. De aici până la bijuterie mai e un singur pas, şi destui artişti intră în această zonă. Designul vestimentar poate fi parte din ceea ce este un artist, aşa că şi acesta se pretează pentru studiul la facultate. Această ierarhie a formelor de design, care se asociază cu arta, se regăseşte în activitatea de designeri a absolvenţilor de învăţământ superior de artă. Cei mai mulţi fac design grafic, apoi unii fac bijuterie şi doar câţiva fac design vestimentar.

Pe aceeaşi linie, şi arhitectura ar putea fi cooptată aici, cu atât mai mult cu cât ea şi artele boeme au mers mii de ani în paralel. Unele discipline ale facultăţii de arte decorative şi design au mare legătură cu designul de interior, una din cele 3 mari facultăţi ale Universităţii de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Cel mai clar exemplu este secţia de arte textile. Imprimeurile pentru draperii, lenjeria de pat, covoarele, tapiseriile şi altele, trebuie interconectate cu designul de interior. Legătura cu arhitectura se creează automat, aşa că existenţa unor cursuri de arhitectură de interior în cadrul UNA Bucureşti, deşi e specifică studiului în universitatea de arhitectură, este pe deplin justificată. În aceeaşi măsură, pentru studenţii de arhitectură ar fi bun un curs de arte textile.

Însă designul ambiental studiat la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti cred că nu se justifică. După cum am amintit deja în secţiunea aceasta , Adrian Kunst predă designul ambiental în cadrul UNA. Însă această disciplină se predă deja odată şi bine la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism, aşa că îmi pare că nu mai e nevoie să fie reluată şi la UNA Bucureşti, în ciuda conotaţiilor numelui profesorului * (sic!). Mai curând celelalte centre universitare de artă din România ar trebui să coopteze câte un arhitect pentru a preda această disciplină în cadrul facultăţilor de profil, deoarece nu există altă facultate de arhitectură în România decât în Bucureşti. E chiar ironic ca arhitectura să se studieze în două instituţii de învăţământul superior în Bucureşti, şi niciodată în restul centrelor universitare, în condiţiile în care majoritatea liceelor de artă au şi secţie de arhitectură. De ce nu s-ar studia arhitectura şi la facultate, în aceste centre universitare?

În artă există o disciplină omoloagă designului ambiental, care se numeşte land - instalaţie , iar acest curs aşa ar trebui să se numească. Desigur, el ar trebui să fie predat de un artist cu preocupări în zona land, şi nu de un arhitect. Din păcate, în această decizie se resimte mentalitatea retrogradă din interiorul administraţiei UNA Bucureşti, care la 30 de ani din ieşirea din dictatură încă are probleme în a recunoaşte curentele artei discentrice , între care intră desigur şi land art. A confunda acest curent cu designul ambiental e amatorism.



În rest, celelalte forme de design, aşa cum le-am sintetizat eu aici , nu se pretează pentru studiul în învăţământul superior de artă. Marea majoritate a designerilor care fac celelalte forme de design, decât cele 3 menţionate mai sus, nu au nici un fel de conexiune cu arta. Asemenea studiilor de piaţă pentru imaginea produselor şi campaniile de promovare a lor, şi în acest caz designul se face de oameni adânc inseraţi în procesul de producţie. Pentru designul industrial, abia firmele mari îşi permit angajarea unor designeri care să se ocupe exclusiv cu asta. Lipsite de competiţie, companiile româneşti de dinainte de 1990 pur şi simplu au copiat forme occidentale. şi le-au îmbinat spre a deveni ceva cât de cât original. Au fost oameni angajaţi prin fabrici, care au avut un oarecare simţ pentru design, însă care n-au fost băgaţi în seamă de către factorii de decizie.

De aceea cred că în învăţământul superior de artă nu trebuie aduşi oameni doar cu experienţă de fabrică pentru a preda design industrial sau alte forme de design, pe lângă cele 3 menţionate mai sus. În această secţiune am scris despre cazul Porumb Camelia Luminiţa de la Oradea, cu doctorat în iluminarea sălilor de expoziţie, aşadar fără legătură cu designul în general. Nu atât de suspect, dar destul de dubios şi el, este şi cazul Jeni Pralea, care predă „Proiectarea produsului industrial” la „Departamentul 7: Design, Modă-Design vestimentar, Arte textile-Design textil, Pedagogia artelor plastice şi decorative” de la „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi. Mi-a fost imposibil să-i găsesc CV-ul, însă aflăm din contul său de Facebook , că a studiat „Inginerie Industrială la Universitatea Tehnica "Gheorghe Asachi" din Iaşi.

Cred că ne trebuie o serioasă dezbatere dacă un absolvent de arte va ajunge vreodată efectiv să proiecteze produs industrial, şi dacă o astfel de materie are legătură cu designul. În condiţiile în care industria românească chiar a fost pusă pe butuci, perspectiva aceasta este cu atât mai puţin probabilă. Dincolo de asta, trebuie făcut un sondaj de opinie printre absolvenţii de acolo, dacă acest curs le-a folosit cuiva, şi dacă măcar un absolvent a făcut realmente design industrial ulterior. Din ce văd eu acum, astfel de cursuri par irosire a timpului studenţilor.

Decât o disciplină precum „Proiectarea produsului industrial”, pentru care activarea temporară în fabricile româneşti nu constituie expertiză, aceşti oameni ar preda mai bine un curs de istoria designului, cu descrierea efectivă a modului în care designerul industrial colaborează cu inginerii pentru realizarea produsului final. Poate că Jeni Pralea face asta la curs, dar denumirea nu descrie deloc acest lucru, iar acest curs e de negăsit pe undeva, aşa că nu mă pot pronunţa. Faptul că aceşti oameni nu au studii de artă nu e un impediment pentru a preda designul în învăţământul superior de artă. Legăturile există, doar că trebuie cumva făcute mai profesionist. Nu văd nici un motiv pentru ca Jeni Pralea la Iaşi sau Porumb Camelia Luminiţa la Oradea, şi alţii în aceeaşi situaţie, să nu pună mâna şi să încropească o istorie universală a designului, începând de la jumătatea secolului al XVIII-lea, pentru a fi predat la facultăţile de artă. Informaţiile există în mediul online, ele doar trebuie sistematizate. Faptul că o astfel de monografie n-a fost făcută până acum, arată rutina specifică mediului universitar, în general, în care corpul didactic se complace „tacticos”.

*Din păcate, în mediul online, acolo unde designul trebuie să se manifeste foarte vizibil, numele Adrian Kunst e mai cunoscut prin terapeutul cu acelaşi nume decât prin profesorul de la UNA …


Acest text se continuă aici







Coronabusiness

|


Most of us, the anti-gouvernamentalists, stated that only the sick people should have been isolated, for being protected by SARS-COV-2, even from the very beginning of the #plandemics. The panicards said we all crazy conspirator theorists for sustaining herd immunity. They replied there are not enough hospital beds for the risk persons. Well, how, about empty houses from the western countries? Aren’t them enough?





After several failed lockdowns, and vaccination campaign, in order to stop the circus, UK decided to give up all the restrictions for reaching the herd immunity. Why now? Because people don’t believe anymore their lying rhetoric. Check here what was they interest for that!





4.4.10.5.3.1. Cum se poate împăca arta şi designul în învăţământul superior de artă

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3. Corpul profesoral din artele tehnologice şi alternative (FDD)





Disciplinele de la „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” sunt în general mai tehnice, profesorii îşi cunosc meseria şi şi-o fac onorabil. Inclusiv aici ar exista loc de mai bine, în sensul că ar fi bine ca ar trebui selectaţi să predea acei artişti care au şi activitate artistică. Tehnicile evoluează, iar dacă nu există astfel de preocupare practică, ele nu pot fi predate studenţilor. Dar, la acest departament nu trebuie să căutăm în mod special originalitatea artiştilor specifici artelor boeme, deoarece aici principalul criteriu al competenţei pedagogice trebuie să fie cunoaşterea şi stăpânirea tehnologiilor, pe lângă un spirit ceva mai organizat pe care atât profesorul cât şi studenţii trebuie să îl aibă. Atunci când lucrezi cu sticla topită sau metalul topit îţi trebuie atenţie, organizare şi spirit ingineresc, pe care boemii în general nu le au. Un accident ar putea avea consecinţe tragice, aşa că originalitatea artistică a profesorilor poate fi sacrificată în favoarea stăpânirii tehnologiilor şi a siguranţei lucrului. Singura problemă la această facultate/acest departament este încorporarea disciplinelor de design, ca artă aplicată în obiectele comerciale, în cadrul studiului pentru învăţământul superior de artă.


4.4.10.5.3.1. Cum se poate împăca arta şi designul în învăţământul superior de artă


Am arătat în această secţiune faptul că teoria artei a avut şi încă are o mare problemă în definirea şi distincţia între artă şi design. Deşi arhitectura şi arta se studiază în instituţii diferite de învăţământ universitar de artă, totuşi până recent în istoria culturii ele au fost văzute ca surori. Abia recent umanitatea a înţeles că una aparţine artei, şi alta designului. Sunt destui specialişti care nu acceptă această separare, şi, chiar dacă nu sunt de acord cu ei, recunosc faptul că au argumente să creadă astfel. Suntem câţiva teoreticieni care am încercat o cât mai clară distincţie între cele două domenii, însă undele zone au rămas ambigue, unde cele două domenii se suprapun şi care încă provoacă confuzie. Exemplul cel mai clar este cel al curentului Pop Art, care s-a metamorfozat din designul grafic către artă.

Ei bine, dacă la nivel de specialişti lucrurile nu sunt clare, în ceea ce priveşte percepţia omului simplu, lucrurile stau mult mai rău. Omul simplu este cvasi-total incapabil să facă diferenţa între cele două domenii, chiar şi după educaţia artistică ce s-a făcut în grosul societăţii de peste jumătate de secol în lumea civilizată. O maşină de lux e pusă în aceeaşi categorie cu o pictură celebră, pe baza simplului criteriu al preţului celor două obiecte. Criteriul financiar poate aduce confuzie şi între profesioniştii artei. Pe cât de incapabil e omul simplu în a separa arta de design, pe atât de incapabili sunt unii artişti în a separa designul de artă. E candid felul în care unii dintre ei se cred uneori designeri, din spirit boem, doar pentru faptul că repară nişte mobilă, modifică o clădire sau nişte haine. Cumva lor li se pare ce pot face la un moment dat e design, în sensul producerii de obiecte funcţionale. Însă formarea lor în zona artei le dă acel aspect boem, ce pare uneori rupt de spiritul concret al pieţei.

De exemplu, în „Manual Educaţie plastică pentru clasa a VIII-a”, Editura Ars Libri 2020, pagina 75, autoarele Elena Stoica Adina Grigore, Imets Laszlo, Patricia Stoche descriu un mod „artizanal” de a face un afiş, care denotă faptul că n-au lucrat cu piaţa, fapt uşor de intuit din meseria lor de profesoare şi autoare de manuale. Primul aliniat al punctului „C” denotă o mentalitate predigitală asupra designului grafic, care îi va face pe mulţi designeri care lucrează concret cu piaţa să zâmbească, deşi la aşa ceva chiar s-a ajuns dar într-o succesiune post-digitală, prin Carla Duschka şi Ciprian Isac în cadrul proiectului lor intitulat „Grafică fără computer”.



Din aproximativ 3 ani de experienţă în DTP, pot spune că n-am văzut pe nimeni care să înceapă lucrul la un afiş printr-o schiţă. Aşa ceva este reflexul unui artist, care creează nepresat de timp. La nivelul companiilor mici timpul pentru un afiş rareori e mai mare de 8 ore. Cel mai comun timp e cam 4 ore. În acest timp documentarea ţine cam o oră şi constă în căutarea într-o bază de date (precum website-ul adsoftheworld sau alte colecţii de imagini) a unor imagini similare cu stilul companiei pentru care se face afişul. Succesul produsului final stă în hazardul întâlnirii de a găsi ceva similar în noianul de imagini găsite, şi copierea lor mot-a-mot. Companiile mici –au timp de preţiozităţi şi ambiţii de geialitate.

Pentru firmele mari, succesul de piaţă nu însemnă „genialitatea” designerului, care ar reuşi să vândă produsul doar datorită formei. Dacă artistul trebuie să fie cât mai original şi neobişnuit pentru a explora zone noi de expresie, dimpotrivă, designerul trebuie să fie un om al publicului ţintă, un membru al comunităţii căreia produsul îi este adresat. Forma sa este determinată de studii de piaţă care sondează opinia publicului ţintă. Rezultatul final este o formă mai degrabă comună decât genială în sensul inovaţiei artistice, dar pe care omul simplu o apreciază mai mult; produsul vândut în masă aduce mai mul profit decât un obiect de artă original, chiar dacă acesta este mult mai scump decât un exemplar din seria obiectului utilitar.

Mulţi artişti percep designul ca pe o formă de kitsch, după cum am arătat şi combătut în această secţiune . Unii dintre ei au atitudini anti-design, în sensul că se îmbracă cât mai prost posibil, fapt ce îi face uneori imposibil de diferenţiat de cerşetori. Inclusiv artişti mari au avut această cutumă, precum Picasso sau Gaudi. Cazul lui Gaudi e chiar strigător la cer, acesta găsindu-şi moartea în urma unui accident de tramvai, din care ar fi putut fi salvat dacă ar fi fost recunoscut. Ambiţia lor şi a altora, de a face lucruri măreţe în artă, nu se împacă bine cu interesul designului de a surprinde elementul de popularizare specific modei . Într-adevăr, nu există genialitate în design, formele sale sunt popularizarea unor elemente de avangardă manifestate întâi în artă, şi care şi-au consumat în mare parte etapele modei la nivelul publicului cunoscător de artă. De exemplu, cliparturile, din care se fac sigle sau imagini ale produselor, au fost iniţial făcute de Henri Matisse prin celebrele sale colaje de la sfârşitul vieţii. Celebrul „Scaun Roșu Albastru” al lui Gerrit Rietveld a venit din intenţia artiştilor de a simplifica formele utilitare şi de a le elibera de sub tirania barocului. Dar asta nu înseamnă că acest scaun e chiar design. Criteriul confortului este net sacrificat din nevoia de originalitate formală, ceea ce e nespecific designului.



Când Gerrit Rietveld a conceput acest scaun, avangarda artistică şi utilitarismul designului mergeau mână în mână, după cum am arătat în această secţiune . Dar, după aceea, cele două manifestări nu doar că s-au separat, dar au devenit radical opuse. Din cauza asta, unele forme de succes ale designului sunt dezavuate de unii artişti, care le-au consumat deja, şi care se raportează la ele din poziţia etapei demodării. Însă reapropierea între cele două domenii se realizează în mod inerent, după cum am văzut că s-a întâmplat cu artiştii Pop. Această metamorfoză a artei în obiectele utilitare s-a făcut în toată istoria civilizaţiei şi va continua şi de aici încolo. O mulţime de filme sau reclame reiau forme consacrate în istoria artei.

Arta s-a desprins de utilitar abia recent în istorie, odată cu Renaşterea; manifestările artistice din trecut erau văzute ca unele utilitare, în acord cu însele procesiunile şi credinţele religioase, cărora arta le era canal de comunicare, care erau văzute astfel ce omul pre-renascentist. Diferenţa faţă de lumea zilelor noastre este aceea că în trecut niciodată designul nu a avut pretenţia de a fi artă, cu toate că nu se făcea diferenţă între cele două. Un mare pictor sau sculptor renascentist putea face arhitectură, uimindu-şi şi mai mult contemporanii, însă un arhitect rămânea un simplu arhitect, fără şanse să devină un titan al artei, dacă nu făcea şi pictură sau sculptură. Mobilierul de interior, costumul, formele instrumentelor muzicale şi a mijloacelor de transport erau recunoscute ca frumoase, dar niciodată nu au avut valoare de operă de artă în istorie, decât parţial după ce au ajuns în muzee. În aceeaşi notă, pentru decorarea Partenonului fost chemat Fidias, în ideea că un arhitect, atent la tehnica de realizare a construcţiei, nu ar fi putut doar prin el însuşi să ducă acest templu la desăvârşire.

În trecut orice om putea face această diferenţă în mod clar. Spre deosebire de acele vremuri, astăzi publicul nu mai are acces în aceeaşi măsură la artă. Atenţia omului contemporan este atrasă către comercial şi divertisment , din care reţinem umorul, interesul de a fi plasat într-o poziţie cât mai înaltă într-o ierarhie de comandă, şi sexualitatea, într-un grad mai mare sau mai mic de agresivitate, aşa cum le-am descris în lucrarea mea teoretică „Contradicţiile, iluziile şi virtuţile postmodernismului” . În cea mai mare parte, omul simplu nu poate percepe arta video ca artă , în noianul de genuri ale imaginii filmate. Singurele genuri către care publicul larg are cât de ct acces este filmul artistic, muzica şi parţial literatura, dar pe care o preferă în variantă de film. Dar şi acestea au în cea mai mare parte aspect de divertisment. Doar câteva dintre ele pot fi catalogate drept artă. În lucrarea teoretică sus linkată, am descris criteriile artei tradiţionale (figurativ-concentrice) , cele ale artei abstracte sau a celei contemporane (numită acolo de mine, discentrică)

Pe fondul acestei metamorfoze culturale, există unii designeri care nu au ajuns nici măcar la distincţia artă-design, atât cât s-a putut face în istoria culturii până acum. La fel ca şi cei fără studii asupra fenomenului, mulţi designeri au impresia că ar fi de facto urmaşii lui Lonardo, Michelangelo sau Ingres . Pentru faptul că urmăreşte interesul comercial în primul rând, şi foloseşte minciuna minoră în realizarea acestui interes, designul va rămâne mereu o „artă” neautentică, deşi, repet, asta nu înseamnă automat kitsch. În ciuda unor exemple de designeri care au făcut pasul către artă autentică, majoritatea lor sunt mediocri în creativitate şi inautentici ca stil de viaţă.

În cei 7 ani de lucru intens ca grafic designer, cam 2 ani i-am lucrat în publicitate ( 4 în jocuri video, şi unul în vizualizare avansată 3D) , destul pentru a înţelege ce este capitalismul şi publicitatea, după cum am şi scris ulterior acest articol . Reclamele mint despre calitatea produselor lor, în contradicţie flagrantă cu textul de lege din Codul Civil (ART. 1019, 1672, 1707, 1709) sau Codul Consumului (ART. 27, b.) din România, şi prevederi legale similare pentru restul ţărilor. De la minciună la crimă mai e un pas. Capitalismul a făcut, în cei peste 200 de ani de control asupra lumii, crime mult mai oribile decât comunismul , cu dictaturile sale. De fapt, însuşi comunismul a fost o reacţie a victimelor capitalismului care, ca orice victimă, a devenit călău atunci când i s-a dat puterea. Însă capitalismul a avut acest mecanism de PR, prin care crimele sale au fost puse pe seama naţionaliştilor, antisemiţilor, comuniştilor, teroriştilor, şi, mai nou, celor care nu vor să se vaccineze. Designul este acea formă „frumoasă” în care aceste minciuni sunt ambalate.

Şi arta minte, în sensul că creează o realitate inexistentă. Dar prin ea transpar emoţiile umane naturale, autentice. Designul însă, este un stimulator de emoţii artificiale, care minte în scop comercial, creând astfel aşteptări înalte despre un produs sau o campanie oarecare. Obiectivul design-ului în general este un entuziasm infantil în câmpul emoţional al adultului, adică schema cea mai fidelă a imbecilităţii. Şi atunci apare întrebarea în ce mod se poate studia aşa ceva la nivel de învăţământ superior de artă? La această întrebare voi răspunde în următoarele secţiuni.

Acest text se continuă aici








Poliţist petrecere

|


Am aflat care era misiunea urgentă a poliţistului bestial. Trebuia să se distreze. Radem tot ce-i pe trecere, să fie petrecere!







PO ...MPE FUNEBRE

|


Pentru eficientizarea activităţii poliţieneşti, propun ca Poliţia să îşi schimbe numele în Pompe Funebre.









Djokovic devastat de durere după ultimele declaraţii ale lui CTP

|




Când a auzit că CTP nu se va mai uita vreodată la meciurile lui, Djokovic a izbucnit în plâns









Djokovic a minţit

|


Djokovic a minţit că n-ar fi vizitat alte ţări înainte să ajungă în Australia. Când a auzit asta, CTP, care n-a minţit în viaţa lui, a declarat că nu se va mai uita niciodată la un meci de-al sârbului.



Cum era vorba aia cu "Râde ciob de oală spartă"?