Schimbarea la faţă a Securităţii în SRI

După cum în societatea românească a avut loc o schimbare în decembrie 1989, la fel şi Securtitatea cea rea s-a metamorfozat miraculos în SRI-ul cel bun. Doamne-ajută!

Gabriel Baldovin

Tweet

Cenzura = dictatura

Cel mai recent documentar al meu mi-a scos la vedere aproape un secol de minciuni cârpite disgraţios prin mijloace dictatoriale, în special cenzura .

Diferenţa dintre dictaturile clasice şi dictatura capitalistă constă în capacitatea acesteia din urmă de a-şi justifica acţiunile dictatoriale. Dictatura capitalistă vrea să ne obişnuiască cu restrângerea libertăţilor, justificându-le prin dezinformări diverse.

Gabriel Baldovin

Tweet

Despre saraki in istorie

Pe timpul lui Ceauşescu circula un banc: cică se anunţă sfârşitul lumii la NASA, un asteroid uriaş urmând să lovească Pământul. Ceauşescu iese pe TV şi linişteşte populaţia: "tovarăşi, staţi linitiţi! Noi suntem cu 100 de ani în urmă." În 2022 am ajuns cu aproape 250 de ani în urmă...

Gabriel Baldovin

Tweet

Cea mai mare crimă din istorie

Astăzi petrec ce mai importantă zi a anului din punct de vedere profesional, publicarea documentarului „Cea mai mare crimă din istorie”, la care lucrez din decembrie anul trecut, parţial până în iunie, când am lucrat şi la alte proiecte, şi total de atunci până acum. Acest documentar aduce detalii despre instigarea celor două războaie mondiale, în special cel de-al doilea, despre care am spus în linii mari în celălalt documentar, “Sadismul în politica internaţională” .

Din păcate, ce trăim astăzi, în special războiul din Ucraina, dar şi mascarada COVID din ultimii 2 ani, este rezultatul a exact aceloraşi forţe de instigare, cu diferenţa că dimensiunea umanitară a catastrofei este mult mai mică, iar procesul de instigare este mult mai greu de observat decât atunci . Se pare că generaţiile actuale de instigatori au ambiţia de a face diversiuni perfecte, fără crăpături, pentru a desăvârşi „opera” bunicilor şi străbunicilor lor. Lumea trebuie să se adapteze la această ridicare a ştachetei. În ceea ce mă priveşte, am găsit câteva crăpături şi în planul orchestrării acestui război , însă ce s-a întâmplat în cel de-al doilea război a fost mult prea vizibil. Eu am adunat aceste date existente în spaţiul public în acest documentar, oglinda fidelă a capitalismului.

Sper să nu păţească şi acesta ce-a păţit precedentul pe Youtube , oricum o să-l pun pe mai multe platforme. Vă recomand totuşi să-l descărcaţi , pentru că nu se ştie ce vremuri vin, şi actualii cârmuitori ai societăţii vor să ne bage în negura neştiinţei mai mult decât a fost vreodată umanitatea. Poate va ajuta la trezirea altora în faţa falsificării istoriei.

Avantajul Youtube este acela că are subtitrare pentru cei ce nu se descurcă cu engleza, mai ales că nu sunt vorbitor curent al acestei limbi, ci unul ocazional, prin urmare pronunţia mea nu e tot timpul înţeleasă. Cel puţin aşa îmi arată subtitrarea automată. Deocamdată văd că Youtube l-a lăsat, însă nu se ştie ce se va întâmpla pe viitor, aşa că postez mai multe platforme în care l-am ridicat, în speranţa că va rămâne undeva.

Prima opţiune este netu, cu subtitrare în română şi engleză



a doua e archive.org , dară fără opţiune de subtitrare.



a treia este rumble, de asemenea, fără opţiune de subtitrare



a patra este bitchute , tot fără opţiune de subtitrare



pen-ultima rămâne Youtube, cu subtitrare în română şi engleză



ultima e Facebook, care, în stilul său tipic, m-a anunţat că anulează sunetul pentru anumite ţări pentru că platforma lor, pe motiv că Meta nu are drepturi de autor pentru muzică. Muzica făcută de mine . Aha. Ei nu-şi pot imagina că unii pot face şi muzică…

Dar i-am pus subtitrări în română şi engleză, şi oricum un mare procent dintre utilizatorii de Facebook nu văd video-urile cu sunet. Acesta însă e un documentar lung, aşa că cei care se uită la el ar prefera şi sunet.



Ups, dar staţi că şi încastrarea video-ului pare să fie cenzurată de Facebook, pe motiv că video-ul ar aparţine altcuiva….! Aşa ceva … De parcă Facebook n-a auzit de distribuire, ha…! Hai să-i pun totuşi un link !

Gabriel Baldovin

Tweet

"Portretul Adrianei" , desenat la 14 ani

Un desen naiv din copilarie. Nu mai imi aduc aminte cand l-am desenat, insa cred ca aveam 14 ani. Atunci Adriana m-a gazduit la examentul de admitere la Liceul de Arta din Craiova, ocazie cu care probabil ca mi-a fost model.

Gabriel Baldovin

Tweet

Antonello da Messi

A painting from the "Modern heroes" series

  As I previously painted Rona(te)ldopainted Rona(te)ldo, and then I drew him, and then I photoshopped himphotoshopped him ,  there must be something with Messi as well. Maybe one day I 'll paint Alessandro del Piero della Francesca , to make it larger 

Gabriel Baldovin

Tweet

Variola Maimuţei

De o lună şi jumătate se încearcă pătrunderea pe piaţa media a unei noi boli pentru a teroriza populaţia, respectiv Variola Maimuţei. Zilele astea a fost consemnat al doilea caz. Staţi în casă, staţi în beci, nu ieşiţi la soare, puneţi-vă botniţă la maimuţă, nu urcaţi în copaci, nu faceţi sex cu maimuţe, nu faceţi sex cu parteneri care au comportament de maimuţă, nu mai faceţi sex deloc, vaccinaţi-vă cu ADN anti-maimuţă!

Dacă Perjovschi a dus conceptualismul spre caricatură, uite că îl duc şi eu spre catren, deşi cred că exact de aceste genuri literale şi de divertisment trebuie el să se ferească, după cum am spus aici . Dar na, în artă nu trebuie să faci ce zice popa, ci ce face popa…

Gabriel Baldovin

Tweet

Acupu(pi)ncturisti

Dizidenţii dictaturii capitaliste sunt numiţi „conspiraţionişti” deşi etimologia şi semiologia cuvântului „conspiraţie” îl face impropriu, după cum am arătat în acest articol . Dacă armata dezinformatoare din media ne etichetează ca fiind con pe noi dizidenţii politic, eu unul îi etichetez ca acupu(pi)ncturişti. Se zice că de la a 4-a doză în sus, vaccinul se cheamă acupunctură.

Exclud de aici pe cei 15% din populaţie, cei care au simptomatologie nevrotiform- ipohondriacă autentică, despre care am menţionat în acest articol . Ei nu trebuie învinovăţiţi cu nimic pentru haosul din ultimii 2 ani, aşa că nu pentru ei am făcut acest desen, ci cei care s-au deghizat în nevrotici pentru a impune o dictatură sanitară. . Şi da, cei care au acceptat această dictatură, fără să aibă constituţie psihopatologică nevroticistă sunt nişte acupu(pi)ncturişti ai autorităţilor criminale.

Gabriel Baldovin

Tweet

"The Biggest Crime In History" soundtrack

For several months now I work at a new documentary called “The Biggest Crime In History”. It brings more details to what I’ve already stated about the 2-nd World War, starting from the 81 minutes in my older one, “The international politics sadism” . Well, this one begins to take shape. The sound track is ready.

Gabriel Baldovin · The Biggest Crime In History

Gabriel Baldovin

Tweet

Inconsistence in the ideological principles

It doesn’t matter if this event was artificially created or not to cover the previous disinformation lies. The most important thing is that many people found excuses for violence, although they didn’t support it in 2015, when French magazine Charlie Hebdo was attacked. It looks to me that the reason behind those attacks was the main criteria for this position, not the gesture itself. In the first case was about defending a woman (by the way, I haven’t heard Chris Rock joking about her alopecia), and in the second it was the traditional image of God from Islamic religion. The feminism has a problem with tacitly accepting violence on male verbal abusing tacitly accepting violence on male verbal abusing , which eventually turns into violence against women and against the unprivileged ones.

Gabriel Baldovin

Tweet

Totul va fi bine

Niciodată un capitalist nu-şi onorează promisiunile

Gabriel Baldovin

Tweet

Vaccine Shots/Gun Shots

I’m devastated after Ukrainian civilians’ drama. But that doesn’t change the fact that this war is artificially made to cover up the plandemic lies

Gabriel Baldovin

Tweet

IohANUS BASE PUTINd

Demagogii ăştia sunt nişte marionete ale spionajului civil; ei nu acţionează la iniţiativa lor, ci a ordinelor venite de la consilieri şi rapoartele serVICIILOR secrete. Dar asta nu îi face mai puţin căcănari, băşinoşi şi împuţiţi.

Gabriel Baldovin

Tweet

CeNzurA

Chiar şi după revenirea la normalitate suntem ameninţaţi cu închiderea pe motiv de ştiri false, deşi noi, antiplandemiştii şi anti guvernamentaliştii din statele eugenice, nu oferim ştiri cile comentăm pe cele existente şi le aducem în prim-plan pe cele cenzurate.

După ce pagina de Facebook şi cea de Youtube a televiziunii Naşul TV au fost şterse, CNA a încercată să distrugă televiziunea Naşul TV, prin amenzi nemaivăzute în istoria presei. Una dintre acuzațiile aduse acestei televiziuni este aceea că n-ar fi adus "specialiști" în platou , care să susțină opinia opusă. Pe lângă faptul că nimeni dintre cei sunați de realizatori nu au răspuns la telefon pentru a răspunde la întrebări, nici trusturile plătite cu zici de milioane de euro pentru a întreține panica nu a avut niciun invitat care susținea idei opuse spiritului panicard.

Ruşine MirceaToma! Ruşine CeNzurA ! Deşi Radu Moraru, a avut uşoare ieşiri homofobe şi a fost prins în capcana informaţională a naraţiunii 5G şi Bill Gates , dacă mai avem pretenţia că trăim în libertate de expresie, ajutaţi-i să îşi plătească amenzile, printr-o donaţie!

Gabriel Baldovin

Tweet

Instituţie REŞPectabilă

Prea repede au uitat unii cum s-a vândut presa centrală către RMGC faţă de afacerea Roşia Montană

Gabriel Baldovin

Tweet

opPRESSion

Now that all the restrictions are over, let’s remember how the free press was censored , and how the official media was bought with big bucks to tell lies and inflate the world panic. Here’s the way the press is basically used for global manipulation.

There are several deadly Coronavirus stains, as pointed here , but the world civil espionage didn’t have the guts to spread them worldwide, as people could riot.

Gabriel Baldovin

Tweet

Simptome COVID pentru majoritatea cetăţenilor

De ieri restricţiile plandemiei au fost scoase în România. Cazurile grave au fost între cei bătrâni/bolnavi. Ca la gripă. În majoritatea cazurilor, doar influencerii din social media au avut în anturaje cazuri grave fără morbidităţi.

E timpul să facem bilanţul. Preţurile la produsele de bază s-au dublat în aceşti 2 ani, exact ce previzionam atunci . Acum putem înţelege care a fost sensul acestei mascarade

Gabriel Baldovin

Tweet

They push me to see war, but I mainly see the plandemic lies

This war is artificially made in order to drive world's attention out of plademics lies

I pity the victims of the world richest insatiable greed! :(

Gabriel Baldovin

Tweet

The plandemic is oWAR

They want us to deflect attention from the plandemic lies to the Ukrainian war , and I do the opposite.

However, this image is a irony over the press changing lines. The plandemic is not at all over, especially as the world espionage has several Coronavirus (or whatever it might be) strains, some of them even highly dangerous, as I argued here . So take care if you stay around old or sick people.

Gabriel Baldovin

Tweet

The plandemic died down

COVID-19, came back in the news for the first time in 11 days, enough to make people forget about the Western people protests, especially Canada, about these 2 years of continuous lies. Maybe the virus sudden disappearance from the news, covered by the Ukrainian war, didn't look so natural to the information engineers, and they had to mention it once more. However there were no panic news on this matter, we were just told that the plandemic is over, and all the restrictions will end soon. Amazing how people gathering for protest simply died down the SARS-COV2...

Gabriel Baldovin

Tweet

COVID vaccine protects from bullets and bombs

The disinformation system wants us to forget how it shamelessly lied about vaccine efficiency in stopping the COVID plandemic under the Ukrainian tragedy. Let’s just keep remember them that!

Gabriel Baldovin

Tweet

Wear mask or Putin will recognize you!

The disinformation system wants to hide the plandemics lies under the Ukrainian tragedy. It’s another kind of censorship, as talking about no important pandemics in the context of dying people war looks like a heartless attitude. Well, let’s connect the 2 events , as they are especially designed to cover one- another

Gabriel Baldovin

Tweet

Stay home or Putin will kill you!

The COVID bluff is over, none should talk about that now, like primitive Tabu! Otherwise you might look insensitive to the Ukrainian civilian population tragedy. Let’s correlate the 2 events so the people will understand that they are not separate one from another, as they try to manipulate us to think!

Gabriel Baldovin

Tweet

War as business

On one hand they started the war to sell weapons. On the other hand they wanted Ukraine as the new source of cheap labor refugees, after Syria exhausted its human resources export, and the other eastern countries people are tired already of capitalism.

See more details about how the profit is made out of human sorrow here:

Gabriel Baldovin

Tweet

Putin’s friends

Putin plays the game of the West and NATO

Gabriel Baldovin

Tweet

Russia is a capitalist country

Russia is a capitalist country, and the capitalism doesn’t conquer by weapons, but by economic exchanges. The capitalism occupation sell products on debt to the colonists until their habitants are enforced out of their territories. So there is no reason for Russia to start a classical war, as it can do it by marketing. This war is a bluff , artificially made to drive world's attention out of plademics failure to convince people accept classical dictatorship, and turn it into a China-like wild capitalism.

Putin is a rich man: he own luxury houses, private jet and yachts.

I pray for the victims of their insatiable greed! :(

Gabriel Baldovin

Tweet

Puthim out of Ukraine, now!

I’m not saying that USA or OTAN should take him out, as he is a part of the team. I just care for massacred civilian population and pray this horrible tragedy ends

Gabriel Baldovin

Tweet

The world-wide protests cure the Covid-19 pandemics

After 21 days of continues protest by Canadian track drivers and Ottawa citizens that joined them, the Trudeau administration had to step down and give up restrictions

The COVID-19 issue is now masked by the Russia-Ukraine war and the pandemic is left behind. I guess the SARS-COV2 virus got scared and simply went away for cover

Gabriel Baldovin

Tweet

4.5.5. Factorul perturbator asupra evaluării în pedagogia artei venite din partea corpului profesoral din şcolile nevocaţionale

CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI

Acest text continuă de aici

Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.5.5. Factorul perturbator asupra evaluării în pedagogia artei venite din partea corpului profesoral din şcolile nevocaţionale

În această secţiune am arătat în ce mod factorul decizional de deasupra pedagogiei abuzează de rezultatele evaluării, pentru a convinge o bună parte din popor să emigreze ca forţă de lucru ieftină în Occident. Am o oarecare experienţă în ceea ce priveşte „Educaţia vizuală” din liceele teoretice, la care am predat până la re-titularizare, după ce m-am retras din activitatea de grafic designer. Majoritatea orelor au regim de 0,5 pe săptămână (o oră la 2 săptămâni), făcute în tandem cu „Educaţia muzicală”. Au fost ani în care primul semestru s-a terminat în decembrie, astfel că numărul efectiv de ore era de aproximativ 7. Din aceasta de obicei prima şi ultima nu se făceau, în prima se prezentau regulile evaluării şi în ultima se încheiau mediile. Aşa că a face şi predare şi evaluare în 5 ore la o clasă de aproximativ 30 de elevi este chiar bătaie de joc la adresa principiilor pedagogiei artei. Conform manualelor pe care le-am tot citat în acest text *, în special cel de clasa a X-a (centrat pe critică de film şi teatru) , este foarte greu de scos de acolo criterii de evaluare teoretică, pe care o preferă adolescenţii la această vârstă, în detrimentul lucrărilor practice. Obişnuiţi cu notele de 10 de la şcoala generală, o exigenţă prea mare la această disciplină poate aduce conflicte cu elevii, ceea ce este de evitat. Mulţi profesori sunt astfel constrânşi să dea note de 10, pentru a evita astfel de conflicte şi toată lumea e mulţumită. Dar, pe termen lung, ştiind că notele de 10 oricum vin, ei tind să nu mai facă nimic. Din păcate marii pierzători din această situaţie sunt elevii, care îşi investesc atenţia şi memoria în date perisabile, specifice social-media, care nu vor conta în viitor. Din fericire, designul poate fi un cârlig pentru atragerea lor spre studiul artei , atât cât se poate.

La această situaţie contribuie şi lentoarea emancipării din corpul profesoral de la alte discipline, faţă de educaţie în general şi faţă de disciplinele artelor vizuale în special. Există o anumită aroganţă faţă de disciplinele „Educaţie plastică/vizuală/muzicală/artistică”, în special din partea profesorilor ce predau matematică şi limba română. Aceste discipline au devenit în ultimii 80 de ani disciplinele etalon ce oferă „criterii” pentru stratificarea socială. Ele au fost şi încă sunt surse de „criterii” pentru diferenţiere la examenele de admitere. Cine rezolva exerciţiile la matematică şi învăţa „comentariile literare” la limba română, urma să fie admis în învăţământul superior şi să aibă o viaţă mai bună, cu un job de birou. Ceilalţi erau destinaţi spre a avea o viaţă mai grea, de muncitor. Pentru că, da, nu toţi puteau accede la munci de birou. Alţii trebuiau să facă treaba de jos.

Complexitatea matematicii a venit ca o mănuşă peste acest interes meta-social. Aşa ceva a fost o adevărată tortură pedagogică. Matematica are avantajul preciziei. Un răspuns corect sau greşit nu lasă loc la interpretări. Matematica ajută la organizarea activităţii sau vieţii personale, conform cu principiile sale. Dar, din păcate, această precizie a condus şi la detalierea ei într-un grad mult prea mare pentru elevii de la clasele mici. Scopul a fost selecţia încă de la vârstele fragede a claselor sociale, faţă de care dictatura comunistă se lăuda în mod ipocrit că le-ar fi eliminat.

Cu materia „Limba română” s-a întâmplat oarecum la fel; nişte critici literari, unii mai oneşti, alţii mai politruci, au propus câte o interpretare „oficială” pentru anumite opere literare. Aşa ceva a rămas sub numele de „comentariu literar”. Cine voia să acceadă într-o facultate cu profil umanist, exceptând desigur artele plastice, teatrul sau filmul, trebuia să înveţe aceste „comentarii”. Memorarea superficială, fără sens (toceala) a acelor „comentarii”, şi a rezolvărilor de probleme din matematică, a devenit simbolul învăţământului din acea perioadă.

Hermeneutica şi fenomenologia în filosofie şi psihanaliza în psihologie au arătat încă de la începuturile lor că gestul cultural/actul psihic are într-adevăr un vector principal de analiză, dar la care se adaugă alţi câţiva şi ei foarte importanţi. Orice vis are un sens de bază şi, ceea ce Freud numea odată „supradeterminare”; există sensuri parţiale auxiliare pentru orice conţinut psihic şi ideologic, inclusiv pentru cel literar în particular, sau pentru orice conţinut artistic, în general. Şi în analiza unei opere oarecare există un astfel de vector principal de interpretare. Acest vector e acceptat de o comunitate de specialişti, dar o alta poate alege altceva. A crede că cineva deţine piatra filosofală, de a decide sensul absolut al unui simbol, este o prostie. În perioada comunistă „Comentariul literar” era decis de aceşti politruci din Ministerul Educaţiei, responsabili de disciplina literaturii. După cum nord-coreenii plângeau în cor la moartea liderului suprem, la fel şi elevii „învăţau” în cor interpretările literare din aceste „comentarii”, dacă voiau să fie admişi la un liceu bun şi, implicit, la facultate ulterior.

În România acest model s-a realizat prin încărcarea peste măsură a materiei pentru a îngreuna examenele de accedere în liceele „de viitor”, şi de a da un aspect echitabil neacceptării unora în învăţământul superior. Din păcate, aşa ceva se practică cu voioşie în ţări cu „mare tradiţie democratică” precum Germania. Norocul e că acolo nu se face sub această tortură pedagogică a anestezierii conştiinţei prin volum mare de informaţii. Dar şi acolo copiii sunt testaţi şi selectaţi pentru un viitor de muncitor sau de intelectual încă de dinainte de adolescenţă. Însă în România pedagogia a dispărut cu totul. În loc să fie făcută cât mai accesibilă, dimpotrivă, materia a fost şi încărcată dar şi predată cât mai confuz, aşa cum încă mai văd unele reflexe şi astăzi, pentru a face selecţia socială cât mai credibilă sub aspectul justificării. Din această cauză, învăţământul românesc a însemnat mai puţin o instituţie care să ducă la atingerea potenţialului maxim al fiecărei persoane, conform cu principiul căii mijlocii despre care am detaliat în această secţiune , cât mai curând un loc în care se stabileşte încă de timpuriu această stratificare socială.

În România, absolvenţii de învăţământ superior făceau parte din altă castă socială. Se făcuse o adevărată piaţă neagră cu materialele în care existau aceste texte. „Culegerile” de probleme de matematică erau şi ele în aceeaşi situaţie, şi rareori profesorii le discutau în clasă. Manualul era insuficient pentru asemenea informaţii. Acestea se predau ca lecţii particulare, în schimbul cărora se plăteau pe bani grei. În joc era viitorul fiecărui copil. Deşi pe hârtie învăţământul era gratuit, în realitate el funcţiona în bună măsură ca învăţământ particular, restrâns pentru cei ce proveneau din familii înstărite, ce-şi puteau permite aceste „meditaţii”. Acelaşi lucru există şi astăzi, expus cumva la vedere. Deşi, în anii 1950 au fost şcoliţi la grămadă cei care nu aveau dizidenţi sau burghezi în familii, după 1970 în interiorul dictaturii a apărut o nouă clasă de burghezi, ce şi-au zis intelectuali, care au creat acest învăţământ particular paralel.

Oricât ar fi învăţat un elev, dacă şi ceilalţi ar fi făcut un pic mai mult, atunci el nu ar fi fost admis la facultate, şi astfel cariera lui era una specifică bazei piramidei sociale. Această „cursă a înarmării” cu informaţii a avut, şi încă mai are pentru unii, aspect de superioritate a învăţământului românesc faţă de cel occidental. Dar, în realitate, aşa ceva a devenit o cale spre oboseală timpurie şi depresie ulterioară, după cum am arătat în acest articol . Dacă o astfel de stratificare ar fi fost făcută prin asimilarea unor cunoştinţe care să aducă evoluţie şi prosperitate socială, atunci lucrurile ar fi fost în regulă. Însă învăţatul nenumăratelor formule, ecuaţii, integrale etc., nu a adus mai nimic ulterior în viaţa de adulţi. Foarte puţini au folosit aceste informaţii, şi mulţi dintre cei care le-au folosit au fost tot profesori de matematică, care au ajuns să le folosească în acelaşi fel precum profesorii lor.

Din păcate, această tendinţă generală s-a agravat în direcţia asta, în ultimii 30 de ani, de „democraţie”. România şi estul Europei în general a devenit sursă de mână de lucru pentru muncile de jos pe care occidentalii nu le mai doresc. Este o realitate care se practică „cu voioşie” şi în capitalism mult mai dramatic, după cum s-a practicat în comunism. De aceea schimbarea dintre sisteme a fost făcută mai mult pe hârtie decât concret în viaţa reală, în ceea ce priveşte omul simplu. Politica locurilor cu taxă în învăţământul superior, arată această perpetuarea stratificării sociale care urmează fidel criteriul financiar; clasele cu potenţial financiar au acces la învăţământul superior, iar cele de jos, nu.

Drama e că astăzi încă se tocesc aceste „comentarii”, la limba română. Am criticat manualele de educaţie vizuală în subcapitolul 4.2. , şi asta s-ar putea să fie un motiv pentru unii profesori de alte discipline să arate cu degetul. Dar, sunt convins că dacă mă apuc să caut, voi găsi erori şi ciudăţenii şi în manualele celorlalte discipline, inclusiv cel de Limba Română. Am auzit câteva speculaţii psihopatologice pe la profesorii de limba română, intuite conform înclinaţiei personale naturale spre literatură, dar nestudiate sistematic în tratatele de specialitate. Deci pot paria că măcar în această temă, există numeroase erori precum cele făcute de jurnalişti . Aşa că pot paria că problemele de sistematizare există şi la această disciplină.

Toceala fără sens a acelor „comentarii” şi a rezolvărilor de probleme din matematică se regăseşte astăzi în aroganţa unor profesori faţă de disciplinele „Educaţie plastică/vizuală/muzicală/artistică”. Acestea au fost şi încă sunt văzute ca un fel de cenuşărese ale învăţământului. „Criteriul de evaluare” a profesorilor pentru noi pedagogii de arte este chiar lipsa de conţinuturi pentru „tocit” în materia noastră. Dacă aceste materii n-au conţinuturi de „tocit”, unor profesori de formaţie mai învechită li se par cumva… decorative, de umplutură. Nota 10 trebuie să fie cumva garantată de dinainte. Am precizat anterior în acest text faptul că aşa ceva este justificabil pentru clasele mici , şi cele de şcoală generală , cam până în clasa a VII-a şi a VIII-a, când copiii îşi pierd interesul pentru lucru. La aceste vârste notele trebuie să fie maxime dacă copiii lucrează cu plăcere. Dacă ei nu lucrează, atunci pot fi evaluaţi după lucrarea neterminată, cu notă mai mică, sau după teorie, conform cu cât ştie. Ei bine, acest fenomen anti-pedagogic e susţinut de presiunea venită dinspre profesorii acestor discipline „primare” asupra celor de artă de a le da 10 în alb tuturor elevilor, indiferent de ce lucrează sau învaţă teorie. Aşa ceva taie aripile pedagogiei artei, aşa cum am descris-o în această secţiune . Înainte de 1989 orele de educaţie artistică au fost puse acolo pentru a da bine pe hârtie în privinţa „societăţii multilateral dezvoltate”, şi a încuraja pe copiii privilegiaţilor să meargă la şcoală, pentru că acolo „ne jucăm şi desenăm”. În realitate, numărul de locuri reduse la facultăţile de arte plastice şi de muzică făcea imposibilă existenţa de facto a acestor discipline inclusiv în mediul urban, din lipsă de profesori. De multe ori în locul lor se făcea şi încă se face aceeaşi Matematică sau Limba Română. La şcolile de la ţară aşa ceva era o regulă.

Între timp, învăţământul superior de artă a produs absolvenţi în măsură să fie absorbiţi în corpul profesoral pentru a acoperi educaţia artistică în şcoli. Salariile mici din învăţământ i-a direcţionat însă pe mulţi spre firmele de grafic design, aşa că există încă deficit de profesori pentru aceste discipline. Din păcate, acolo unde profesorii există, vin şi aceste presiuni din partea profesorilor ce predau „disciplinele primare”. Unele spirite mai retrograde din învăţământ încă tratează aceste discipline precum nişte spaţii în care ar trebui studiate matematica şi limba română.

Pentru matematicieni e de înţeles să nu aibă prea mare aplecare spre umanism, deşi în experienţa mea didactică am văzut excepţii notabile. Personal am discutat cu unii profesori de matematică despre geometria fractală folosită în visualurile VJ-ilor mai mult decât am făcut-o cu mulţi profesori de limba română pe alte teme. Din păcate am văzut aceste atitudini tocilaroide la aceştia, în care este inclus şi studiul literaturii. Înainte de a ne afecta propriul nostru statut de educatori ai artelor vizuale în câmpul educaţional, aceşti oameni trebuie să se reformeze ei înşişi împreună cu disciplina pe care o predau, rămasă – iată! – la nivelul tocirii „comentariilor literare”, la peste 30 de ani de la picarea dictaturii. Le sugerez acestor profesori rutinaţi să caute părerea celor mai importanţi scriitori români contemporani despre aceste „comentarii literare” şi astfel să vadă cam ce legătură au ei cu literatura.

Faptul că artele plastice folosesc imaginea brută, şi nu cea mediată de triada logică noţiune-termen-cuvânt, nu le face inferioare. Simbolul arhetipal al imaginii are aceeaşi forţă spirituală ca şi metaforele artiştilor textului scris. Artistul vizual nu este un simplu aparat de fotografiat după cum nici vorbitorul de limbă nu este un simplu papagal care recită cuvinte. Aşa cum există reguli ale succesiunii cuvintelor, există reguli ale limbajului vizual. Da, există câteva probleme teoretice în descifrarea limbajului vizual, după cum voi arăta în următorul capitol. Artiştii plastici au alte noţiuni în minte decât cele ştiinţifice. Acestea se exprimă prin cuvânt la fel ca şi literatura. După cum orice scriitor important este şi un lingvist, în acelaşi fel orice artist vizual este şi un teoretician al imaginii.

* Manual de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, editura „Economică Preuniversitaria” 2004 , Doina Marian
Manual de „Educaţie plastică” de clasa a IX-a, Editura Teora, 1999, (autori Ana-Maria Panaitescu, Florin Voicu).
Manual de Educaţie Plastică pentru clasa a X-a, Editura Sigma 2005, Adina Nanu

Gabriel Baldovin

Tweet

paNdEmics

Inspired by the recently Ottawa's freedom convoy repression .

Gabriel Baldovin

Tweet

COrOnavIrus

This virus has came like a glove for authorities's need to torture.

Yesterday's Ottawa's freedom convoy repression proved this once more.

Gabriel Baldovin

Tweet

4.5.4. Criteriile de evaluare în pedagogia artei sunt absurde

CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI

Acest text continuă de aici

Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.5.4. Criteriile de evaluare în pedagogia artei sunt absurde

Conform dexonline, criteriul este o normă de clasificare a unor elemente în aceeaşi grupă. Criteriul este o constantă care se regăseşte în toate elementele clasificate în ea. De exemplu, noţiunile de „măr”, „păr”, „prun”, „brad” şi altele se înscriu în noţiunea mai generală „copac”, pe baza criteriilor lemnului, trunchiului, ramurilor, frunzelor etc. Observăm mai întâi că noţiunea de criteriu nu individualizează, ci dimpotrivă, aplatizează noţiunile. Criteriul reprezintă nişte echivalenţe ale însele noţiunilor generale în care elementele de diviziune se înscriu. De exemplu, criteriile de diferenţiere ale unei maşini de familie faţă de una de Formula 1 constau în forma aerodinamică şi viteze de peste 300 km/h, pe care prima nu le îndeplinesc, iar a doua da.

Dimpotrivă, valoarea unei lucrări de artă, ceea ce constituie obiectul evaluării, constă în individualitatea ei, nu în elementele generale care se regăsesc şi la alte lucrări. Ce-i drept, pentru clasa a V-a, e suficient ca acele lucruri să fie făcute. Dar, pentru nivelul liceal şi universitar, simpla realizare a lor nu mai e suficientă pentru ceea ce înseamnă evaluarea în artă. Contează modul în care sunt realizate, iar aşa ceva nu poate fi cuprins în planul general de evaluare. Aşa ceva ar însemna anticiparea viitorului, ceea ce este imposibil.

Da, pedagogul de artă cere nişte direcţii pe care le vrea atinse de elevii/studenţii săi. Dar acestea nu sunt criterii, în sensul de mai sus al termenului. Ele sunt obiective ale evaluării şi trebuie tratate ca atare. Modul în care aceste obiective sunt sau nu atinse, sau depăşite, se face tot după principii subiective, reieşite din cultura vizuală a profesorului, neafectată de factori perturbatori externi, precum cei descrişi în secţiunea anterioară. Condiţia pentru aşa ceva este ca profesorul să nu fie afectat în evaluare de manipulările venite dinspre factorii decizionali, sau stări personale proaste în momentul evaluării, după cum am arătat în secţiunea anterioară. Pe lângă experienţele artistice personale, mai mari sau mai mici, profesorul este şi atât public cât şi critic de artă, într-o măsură, de asemenea, mai mare sau mai mică.

Există câteva indicii pe care noi pedagogii artei le aplicăm în evaluarea lucrărilor elevilor în special. Unul dintre ele este acoperirea întregii suprafeţe cu material (vopsea, grafit, cărbune etc.) sau modelarea întregii forme, fără lăsarea întâmplătoare a materialului din care aceasta e compusă. Altul, destul de similar cu primul, şi se referă la „atracţia” prematură a elevilor faţă de minimalism şi suprematism. Aceste lucrări se realizează undeva între 10 -20 minute, după care elevul îşi găseşte altceva de făcut. Aşa ceva în cea mai mare parte este un indiciu că elevul e plictisit şi nu are chef de lucru. Lăsarea lucrării neterminate este cel mai probabil semn al lenei, plictiselii, şi, în final, al abandonului unei potenţiale cariere de artist. Oricine poate să teacă prin momente de lipsă de inspiraţie sau de stare creativă. Dar dacă acestea se repetă, atunci e mai bine pentru elev să se gândească la o altă profesie.

Cu toate acestea, se ştie că mulţi artişti mari au lăsat lucrări celebre neterminate, mai din intenţie, mai din întâmplare. Amintesc aici perioada realistă dintre 1914- 1924 a lui Picasso, cu o mulţime de lucrări neterminate, sau lucrările lui Michelangelo din ultima perioadă, sau Sagrada Familia a lui Antonio Gaudi. Aceasta din urmă nu prea avea cum să fie terminată la modul în care el lucrase la ea până atunci. Faptul că edilii Barcelonei „nu s-au grăbit” să o termine, sau să o continue, lasă urme de bănuială că acest edificiu e mai interesant neterminat decât terminat, la fel cum turnul din Pisa e mai interesant aplecat decât drept. În aceste cazuri intenţia de lăsare a lucrărilor neterminate este una asumată, programatică.

La fel se poate spune şi despre minimalismul şi suprematismul precoce. Aceste curente mu au apărut din lene i nici dintr-un aflux nemaivăzut de genialitate. Ele au în spate asimilarea unui fovism sau futurism, iar primul mai conţine şi alte curente din istoria artei. Faptul că un copil vine şi trânteşte două tuşe, fără să fi trecut înainte prin experienţa unei jumătăţi de secol de evoluţie artistică, nu este tocmai un semn de genialitate precoce, dar nici o certitudine că el nu va deveni la un moment dat artist genial. Nouă ca pedagogi ai artei nu ne poate nimeni garanta că elevul care lasă o lucrare neterminată nu ar fi un viitor Picasso, Michelangelo sau Gaudi. Însă cei mai mulţi dintre cei care procedează astfel nu sunt.

De aceea, a folosi aceste indicii ca pe nişte criterii sigure ale unei evaluări reţetare, aşa cum vor grobienii cu gulere albe ai Uniunii Europene, poate fi un lucru riscant în pedagogia artei. Putem să riscăm o notă ceva mai mică atunci când evaluăm aşa ceva. Dar, dacă elevul arată chiar un interes precoce faţă de aceste curente, chiar dacă nu le-a studiat încă la istoria artei, atunci el trebuie luat în serios. Pedagogia artei are într-adevăr şi rolul de popularizare a artei în rândul celor care aleg alte cariere; dar principalul său rol este acela de a-i sprijini pe acei puţini care vor să urmeze cariera de artist, după cum am descris în detaliu în această secţiune .

Fiecare stil are nişte reguli care ţin de tehnică şi de maniera de lucru, ce pot fi considerate, la nivel forţat, direcţii ale evaluării. Ideal ar fi ca şcoala să ofere unui absolvent seturile de reguli pentru principalele stiluri din istoria artei, ca aplicare în pedagogia artei a principiului ontogenezei care repetă filogeneza din biologie. De exemplu, regulile paginaţiei, construcţiei şi valoraţiei pot deveni criterii de evaluare în registrul desenului clasic. Noi, profesorii de artă, evaluăm astfel temele de studiu la disciplinele pe care le predăm. Pentru liceu, unde se predă în mare parte conform cu principiile artei figurative, criteriile sunt mai clare. Paginaţia, construcţia şi valoraţia/ acordurile cromatice erau principalele criterii. Dar acestea sunt doar simple valori ale trecerii de la arta medievală la cea Renaşcentistă. A rămâne doar în zona studiului clasic e o metodă greşită în pedagogia artei, după cum am arătat în secţiunea linkată mai sus. Dincolo de asta, aceste 3 reguli de mai sus nu reuşesc prin ele însele să explice de ce Gioconda este o lucrare mai valoroasă decât o alta din aceeaşi epocă sau de după, făcută de un artist necunoscut, care le îndeplineşte la fel de bine precum celebra lucrare a lui Leonardo. Dexteritatea tehnică şi regulile manierei sunt doar condiţii ale artei, nu şi arta însăşi.

Evaluarea rămâne una subiectivă, dar care, statistic vorbind, se îndreaptă către o ierarhie destul de asemănătoare de la un evaluator la altul. La fel cum posteritatea a recunoscut-o pe Gioconda în faţa altor lucrări similare, în acelaşi fel o comunitate de pedagogi ai artei vor evalua subiectiv pozitiv o lucrare bună, exceptând pe cele care fac parte dintr-un curent revoluţionar, după cum am menţionat în secţiunea aceasta . Spuneam acolo că în istoria artei un curent nou în general nu a putut fi evaluat de altul vechi, în care se încadrează în mod inerent majoritatea pedagogilor artei. Putem să ne imaginăm că un artist revoluţionar nu va putea fi evaluat niciodată la adevăratul potenţial după criteriile curentelor vechi, fapt dovedit de atâtea ori în trecut. Însă, dacă evaluarea eşuează exact în acest punct unde ar trebui să exceleze, atunci trebuie să acceptăm nu doar subiectivitatea evaluării dar şi potenţialul de eşuare a sa. Viceversa e la fel de valabilă: am putea găsi criterii de evaluare pentru lucrări mediocre, care nu inovează nimic şi doar repetă forme deja experimentate şi căi bătătorite. România e plină de monumente şi sculpturi decise de politruci din diferite comisii şi comitete, unde criteriul principal era ascuns în spatele unor astfel de criterii fantomatice de evaluare. Aşadar, orice pretenţie de evaluare obiectivă a artei dar şi a unei lucrări şcolare este o utopie sau chiar un indiciu de amatorism.

Această frenezie a găsirii criteriilor de evaluare, cu care să se facă, chipurile, o evaluare unitară în întreg spaţiul educaţional este contradictorie cu direcţia de adaptare a cerinţelor la nivelul clasei, recunoscută pe larg de pedagogie în general. Am să aduc în prim plan o situaţie foarte comună în învăţământul vocaţional de artă, cu evaluarea la clase în care există elevi foarte buni şi alţii mai puţini buni în realizarea desenului clasic. O lucrare de 10 la o clasă mai slabă probabil ar fi sub 8 într-o clasă cu elevi foarte buni. Relativitatea în evaluare urmează principiul căii mijlocii exprimat în secţiunea aceasta . Dar, printre multe alte contradicţii în afirmaţii şi acţiuni, pedagogia nu are nicio problemă în a o accepta şi pe aceasta. E realmente absurd modul în care ea intră în panică atunci când e nevoită să accepte subiectivitatea dialectică a evaluării în învăţământul vocaţional de artă, deşi ea însăşi îndeamnă la „adaptarea discursului pedagogic la rigorile clasei”.

Sunt total de acord că nota trebuie explicată şi justificată cu un limbaj cât mai clar şi mai accesibil unui elev, chiar dacă evaluarea e subiectivă. De exemplu, subiectivitatea evaluării în artă se poate exprima în acest fel: „ţi-au ieşit nişte acorduri rafinate în această parte a lucrării, dar nu şi în cealaltă. Încearcă să le găseşti şi acolo (în altă gamă sau în alte culori)!” . Acest tip de evaluare se bazează pe subiectivitatea interioară a profesorului de simţi acordurile în cauză, şi a dezavua dezacordurile din altă parte a lucrării. Nu putem să oferim criterii sigure pentru care considerăm că într-o parte există acorduri fine şi înalta nu, deşi am avea instrumente care se apropie de aşa ceva, după cum am arătat în secţiunea aceasta . Dar, în mare parte aprecierea noastră e subiectivă. Asemenea dialecticii raţiunii pure în filosofie, care după Kant a hrănit vreo 4-5 filosofi importanţi, şi evaluarea subiectivă poate fi recunoscută totuşi ca obiectivă, atâta timp când în ea nu intervin factori perturbatori externi, precum cei descrişi în secţiunea anterioară.

Însă retorica criteriilor de evaluare a ajuns şi la urechile elevilor, care de la an la an parcă devin mai insistenţi în a cere justificări ale notelor conform cu aparate sigure de măsură din disciplinele fixe. Deşi la liceele de artă nivelul intelectual al elevilor este mult peste medie, politica criteriilor de evaluare ascunde în sine o manipulare a profesorului să dea note mai mari decât se obişnuia în deceniile trecute. Acest lucru se întâmplă pentru că unii elevi au învăţat această „poezie” a cererilor de criterii de evaluare. Cum majoritatea dintre noi, ne exprimăm mai bine prin semn grafic decât prin cuvânt vorbit, suntem astfel manipulaţi să evaluăm cu 10, decât să vorbim 5 minute pentru a da explicaţii de ce acel elev ar trebui să caute mai mult în studiul său.

De cele mai multe ori, recursul la criteriile de evaluare ascunde o intenţie de a rămâne în aceeaşi albie şi a nu asimila şi alte modalităţi de expresie dată de temă sau tehnica de lucru. Aşa ceva tinde să ducă spre pedagogia evaluării în alb, cu riscurile plafonării şi blazării despre care am analizat în secţiunea deja linkată mai sus. Parcă arzători de a se anestezia intelectual cu minciunile mitului peşterii aplicat în societatea capitalistă, în loc să accepte ieşirea din confortul propriu şi asimilarea harului profesorului, atât cât e el, aceşti elevi care folosesc retorica criteriilor de evaluare pentru a forţa note mai mari se complac astfel în stagnare şi blazare. Acest fapt va duce la scăderea şi mai mare a şanselor de a fi admişi la învăţământul superior de artă gratuit, despre care am detaliat în secţiunea anterioară, şi, prin urmare, la scoaterea lor de pe orbita relaţiei mentorale cu cei mai buni pedagogi ai atei, atât cât există.

Copiind cumva mot-a-mot modelul evaluării din disciplinele teoretice şi practice cu parametri ficşi, politrucii din minister încearcă de câţiva ani să impună modelul acesta şi la evaluarea în artă. Acest lucru a început chiar să apară prin manuale, după ce noi înşine ca pedagogi am crescut cu asumarea subiectivităţii evaluării şi asumarea loteriei admiterii în învăţământul superior de artă. De exemplu, la pagina 33 din manualul de Educaţie plastică pentru clasa a V-a, Editura Ars Libri 2017, şi apoi la fiecare final de capitol, autoarele Elena Stoica, Ionela Cârstea şi Adina Grigore oferă punctajul împreună cu criteriile de evaluare temei după cum urmează:

"Punctaj:

• Respectarea cerinţei - 6 elemente de limbaj plastic x 2 tipuri x 0,5 puncte = 6 puncte
• Reprezentarea cuvintelor-cheie prin elementele din lucrare 1,5 puncte
• Originalitate 1 punct
• Acurateţea lucrării - 0,5 puncte
Se acorda un punct din oficiu.
Total puncte = 10"

Ce mă frapează în primul rând la această evaluare este acel singur punct pentru originalitate. În cea mai mare parte a lucrărilor, cam pe acolo e factorul originalitate. Însă, cu toată experienţa imaginilor create de copii, şi obişnuinţa cu stilul lor, uneori se întâmplă ca o lucrare să aibă mult mai multă originalitate decât acel punct stingher. În aceste cazuri nu doar că această evaluare pică, dar noi ca pedagogi ar trebui să-i încurajăm pe copii şi părinţii lor să înrămeze şi să păstreze acest moment pe undeva pe unul din zidurile locuinţei, în condiţiile în care românii nu au suficienţi bani pentru a cumpăra artă. Aşa ceva nu se poate face cu aceste „criterii”.

În ceea ce priveşte realizarea temei date, scăderea notei pentru neîncadrare în ea este ceva mai justificată. De exemplu, dacă elevul are ca temă realizarea unei variaţii cât mai largi de linii după modelul descris de mine în această secţiune ; dacă el face pete sau puncte, atunci rezultatul final nu are cum să fie 10; lucrarea sa nu se încadrează în temă. O situaţie foarte frecventă între elevi de neîncadrare în temă este neadaptarea la temele decorative, unii dintre ei realizând o tratare picturală. Am precizat în această secţiune că susţin ca elevul/ studentul să fie atras în direcţii, tehnici şi maniere de lucru cât mai diverse, pentru a-şi îmbogăţi orizontul tehnic şi de expresie artistică. Profesorul trebuie să manipuleze elevul/ studentul pentru a ieşi din „confortul său” şi a învăţa şi altceva. Dar, dacă el se încăpăţânează să rămână în albia sa, nu trebuie insistat prin presiuni.

Încadrarea în temă nu este cel mai important reper al evaluării în pedagogia artei. Conform lui, „Coloana Infinitului” realizată de Brâncuşi ar trebui să fie un fiasco, deoarece Arethia Tătărescu i-a comandat un monument pentru comemorarea morţilor din primul război mondial. Din câte observăm, autoarele criteriilor de mai sus ar cam nota „Coloana Infinitului” a lui Brâncuşi cu 6 sau 7, conform cerinţei şi rezolvării sale. Dacă el ar fi rămas în limitele temei date, atunci în loc de ansamblul sculptural de la Târgu Jiu, am fi avut o lucrare barocă precum statuia lui Tudor Vladimirescu de la doi kilometri distanţă. Aşadar şi artistul dar şi elevul trebuie să aibă acea marjă de ieşire din temă, pentru care să nu fie penalizat. Altfel, riscăm ca elevii să ia aceeaşi atitudine faţă de noi, ca pedagogi ai artei, precum Brâncuşi la sugestia de a pune „un vulture” în vârful Coloanei Infinitului…

Profesorul de artă poate da anumite direcţii în tema dată elevilor/studenţilor, precum asocierea compoziţiei deschise cu cea dinamică, pe baza legăturii dintre acestea pe care am descris-o în această secţiune . Dar e curată aberaţie să-i scazi din punctele lucrării unui elev/ student pentru că nu a asociat aceste tipuri de compoziţie. De asemenea, o compoziţie dinamică se asociază mai bine cu o gamă caldă, iar tema poate veni cu o astfel de sugestie de a folosi culori calde. Ea ajută elevul/ studentul să realizeze o lucrare cât mai reuşită. Dar dacă cineva vrea să lucreze tema în gamă rece, nu înseamnă că trebuie să aibă o bilă neagră doar pentru că nu a urmat sugestia profesorului.

După cum aceste criterii de evaluare n-au existat până acum în manuale, eu nu le susţin nici de acum înainte, indiferent de ce spun politrucii de tip nou, marca UE. Dar, în lipsa lor, repet ce spuneam în această secţiune , că profesorul trebuie să rămână în limitele căii mijlocii de evaluare. Direcţia criteriilor de evaluare cerute în pedagogia artei are interesul de a transforma evaluarea în învăţământul de artă într-un test grilă, ceea ce este absurd. Dar a r fi, desigur, foarte profitabil pentru privatizarea învăţământului, care se încearcă, încălcând astfel constituţia. Ar fi ideal pentru bugetul UE în general şi al României în special, ca sistemul să nu mai plătească profesorii, iar evaluarea să fie făcută de nişte roboţi. Şi, oricum, dacă tot cer aceste criterii de evaluare, politrucii din minister sau inspectoratele judeţene sau de sector, ar trebui să ofere ei în astfel de set de criterii pentru fiecare lecţie, nu să ni le ceară nouă din senin. Aşa ceva este desigur imposibil, elevii şi profesorii ar deveni ei înşişi nişte roboţi. Dar, după cum am spus în secţiunea anterioară, această manie a preciziei în evaluare, ascunde un grad uriaş de corupţie, din modul în care e organizat însuşi învăţământul. Văd că criticile aduse de vologgerul Şely, învăţământului, au fost acoperite de un val uriaş de denigrare a sa în mass-media. Sunt curios ce o să mi se întâmple mie şi celorlalţi profesori, care refuzăm o astfel de nouă spălare pe creier, de data asta, marca UE.

Acest text se continuă aici

Gabriel Baldovin

Tweet