And don’t forget to be scared even when you celebrate! Here are some fireworks of COVID, for you, ladies and gentlemen!
Covi New Year!
|
Etichete:
desen,
editare litere
And don’t forget to be scared even when you celebrate! Here are some fireworks of COVID, for you, ladies and gentlemen!
4.4.10.5.1. Câteva propuneri administrative legate din învăţământul superior de artă
|
Etichete:
comments,
Teoria artei
CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.5. Radiografie asupra corpului didactic din învăţământul superior de artă
Acest sub-subcapitol descrie în detaliu problemele din învăţământul superior de artă, pornind de la organizare până la interpunerea unor profesori fără har artistic între cei cu har şi studenţi, sau chiar existenţa unor discipline fără legătură cu arta.
4.4.10.5.1. Câteva propuneri administrative legate din învăţământul superior de artă
Am împărţit această secţiune în mai multe părţi, pentru că ea este foarte lungă.
Despre slaba activitate artistică a cadrelor didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Am întâlnit foarte multe exemple de profesori de discipline de bază, din instituţiile de artă din provincie, care n-au lăsat absolut nicio urmă în mediul online. Toţi sunt plini de cursuri, diplome, premii la expoziţii naţionale şi internaţionale dar nu găseşti nimic de ei nici în mediul online şi nici pe la biblioteci, în albume şi reviste. Chiar pe nimeni nu a impresionat munca lor încât s-o facă publică? Unii dintre aceştia predau chiar discipline digitale. Poate că unii fac din asta o strategie de imagine personală, de activitate underground (…) . Dar aşa ceva nu trebuie să existe pentru profesorii din învăţământul superior de artă. Păi cum putem altfel să le apreciem valoarea de artişti dacă sunt de negăsit? Expunerea către public este condiţia sine qwa non a artei. Dacă nu vrei să comunici lumii arta ta, de ce mai eşti artist? Iar mediul online este un canal de contact cu lumea. Nu mai suntem la începutul anilor 2000. Există platforme numeroase de web-hosting care permit spaţii de expunere.
Am găsit cazuri de proaspeţi angajaţi ca lectori care nu aveau nicio lucrare pe contul de Facebook, de parcă s-ar ruşina cu lucrările personale…Ce-i drept, şi eu am mai ascuns de anturaj unele lucrări mai radicale, cu teme precum statul si civilizaţia. Dar cine e interesat de arta mea le poate găsi, în cele din urmă. Eu le-am ascuns pentru a evita anumite discuţii cu cei aprpiaţi. Însă acest absenteism din viaţa publică lasă de bănuit că aceşti oameni le ascund pentru a evita nişte semne de întrebare privind modul în care au ajuns în aceste poziţii. Nu se poate să fii cadru didactic în învăţământul universitar de artă şi să ai doar câteva fotografii în conturile de social-media, şi alea în majoritate fiind selfi-uri… Cred că inclusiv gunoierii tot ar găsi ceva interesant în meseria lor pentru a pune fotografii cu activitatea lor în platformele de social media. Cum poate un astfel de profesor să inspire un student aflat în dubii, când el însuşi pare că şi-a greşit cariera?
Unii dintre ei au lucrări la câteva sute de lei pe site-uri precum ocazii.ro , Pagini aurii, sau Olx. Unii dintre noi am mai făcut cadouri „nemeritate”, şi am ajuns pe aceste site-uri. Se mai întâmplă. Există şi artişti foarte buni care au ajuns pe acolo. Important este ca această nefericită situaţie să fie contracarată printr-o bună imagine personală în social media sau site-uri personale. Altfel, dacă imaginea noastră e de câteva sute de lei atunci riscăm să fim şi mai drastic negociaţi şi să ajungem consideraţi de … 2 lei în universităţi de 2 lei. Şi e păcat, pentru că în aceste instituţii sunt câţiva artişti de talie internaţională, deci care au har pentru pedagogia de învăţământ superior de artă.
Web-site-ul instituţiilor de învăţământ universitar de artă
Web-site-ul facultăţii este un canal care trebuie să comunice ce se întâmplă în aceste instituţii. Însă ele arată cam de spital. Da, ştiu, şi eu am făcut-o pentru platformele mele, web-designer-ul a mai luat câteva teme din alte părţi, a mai schimbat ceva prin meniu, câte o coloană, câte o culoare şi cu asta basta. Dar hai măcar să alegem nişte teme cu layout care să reflecte statutul de facultate de artă! Am văzut în CV-urile multor cadre didactice că se pricep inclusiv la web-design. Poate că n-au timp să se ocupe de facerea efectivă a site-ului. Dar, îşi pot da cu părerea despre layout, şi pot contribui prin păreri la alegerea unei teme ceva mai personalizată. În special la Bucureşti există oameni cu experienţă în design grafic, cu firme construite, care ştiu ce înseamnă aşa ceva. Expertiza lor trebuie folosită. Pot să pariez că, dacă ar fi remuneraţi corect pentru o astfel de sarcină, ei ar putea face un site demn de o instituţie care studiază construcţia imaginii în general. Poate că o investiţie în aşa ceva ar fi mai eficientă în loc de prime sau stadii de perfecţionare în străinătate pentru unii, care oricum nu au har pedagogic de învăţământ superior de artă.
Cel mai bun web-site dintre toate instituţiile de învăţământ universitar de artă îl are „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca, cu un layout mai dinamic decât renumele regiunii , şi care oferă informaţii uşor. Apreciez în mod special faptul că există un centralizator al datelor din CV-urile (resume) oferite de cadrele didactice, şi apoi informaţiile sunt organizate după câteva categorii, dintre care remarc studiile printre primele expuse . La celelalte instituţii, fiecare a venit cu modelul său de CV, şi fiecare a pus studiile pe unde a vrut; unii la început, alţii la sfârşit, alţii deloc… Ca neajunsuri pentru web-site-ul UAD Cluj-Napoca , deplâng faptul că în majoritatea CV-urilor cadrelor didactice nu este precizată disciplina predată, iar orarul nu se găseşte public nici în site şi nici altundeva în mediul online. Din acest punct de vedere UNA Bucureşti şi Facultatea de Arte Vizuale Oradea , dau informaţii despre acest subiect. Parţial Facultatea de Arte (Universitatea "Ovidius") din Constanţa oferă în CV-urile cadrelor didactice disciplina predată. Nici Facultatea de Arte și Design (Universitatea de Vest) Timişoara nu prezintă disciplinele predate de fiecare cadru didactic, dar măcar pot fi deduse din numărul sălii/laboratorului la care cadrele didactice predau, care este precizat la fiecare. Cel mai rău se prezintă web-site-ul Facultatăţii de Arte Vizuale şi Design din Iaşi , care nu oferă nici un CV al vreunui cadru didactic, noroc că unii profesori sunt artişti sunt deja cunoscuţi în comunitate, iar alţii au deja CV-ul pus prin alte părţi .
Faptul că în web-site-ul acestor instituţii nu există CV-urile publicate ale cadrelor didactice, chiar şi acolo unde majoritatea sunt publicate, lasă urme de bănuială. Am văzut situaţii cu CV, „under construction”, de parcă 3-4 pagini de word ar fi nu ştiu ce coduri de programare, ce nu pot fi publicate pentru că au erori de cod. O fi el CV-ul în construcţie, dar studiile se ştiu (nu se poate altfel), şi trebuie să fie publice. Şi asta contează cel mai mult, după cum vom vedea mai jos, pentru că sunt unii care, fie nu au studii pentru a preda anumite discipline, fie au cam multe (!!!) , şi mai ales pe la discipline cu rezonanţă de neo-secu, lăsate cumva de izbelişte (sic!) după absolvire.
Denumirea instituţiilor de învăţământ universitar de artă şi clasificarea disciplinelor din cadrul lor
O altă problemă este denumirea şi clasificarea disciplinelor predate în instituţiile de învăţământul superior de artă, în departamente sau Facultăţi. Atunci când am vorbit despre cele 5 tipuri de compoziţie în capitolul 2 al acestui text , am relatat despre problemele terminologice legate de separaţia arte plastice /arte decorative. Prin urmare, nici separarea celor două facultăţi de arte plastice şi cea de arte decorative (la „Universitatea Naţională de Arte” din Bucureşti şi „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca), sau departamente cu aceleaşi nume ( la „Facultatea de Arte şi Design” de la „Universitatea de Vest” din Timişoara) nu e coerentă.
Principala problemă a acestei diviziuni este aceea că aceste clase sunt văzute ca părţi ale aceleiaşi grupe, numită … „arte”, care nu precizează despre ce fel de arte se studiază în aceste instituţii; arte sunt însă şi filmul şi dansul şi literatura… Dacă „Universitatea Naţională de Arte” nu le studiază şi pe acestea, atunci denumirea ei este una imprecisă. Nici „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca nu precizează în care artă e specializată…Nici „Facultatea de Arte şi Design” de la „Universitatea de Vest” din Timişoara nu e mai precisă. Fruncea pare mai curând orientată spre est de data asta; „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi este cea mai coerentă denumire a unei instituţii învăţământului universitar de arte plastice din România. Ea într-adevăr cuprinde majoritatea artelor, muzică, arte plastice şi teatru. Lipsesc literele şi dansul, şi astfel cel mai vechi centru universitar românesc ar fi realizat panteonul artelor. La nivel informal aceste legături între artişti se stabilesc după absolvire prin diferite situaţii. Ca studenţi, mergeam pe la balurile bobocilor la Universitatea de Muzică, Litere sau UNATC, sau ne întâlneam sus la Teatrul Naţional. Ar fi ideal ca acest lucru să se întâmple şi la nivel instituţional, după modelul UNA din Iaşi. Departamentul Arte Vizuale de la Facultatea de Arte din Oradea e sub acest nivel, deoarece nu are şi teatru.
Aşa că, ţinând cont de aceste precizări, se pot face câteva ajustări ale denumirilor acestor instituţii. După cum există „Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică”, la fel şi UNA ar trebui să se numească UNAP, respectiv „Universitatea Naţională de Arte Plastice”, în care noţiunea „plastică” trebuie să o includă şi pe cea de „decorativă”. După cum spuneam în secţiunea linkată mai sus, între cele două noţiuni nu există raport de contrarietate, ci de supra/sub-ordonare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru „Facultatea de Arte şi Design” de la Timişoara sau „Universitatea de Artă şi Design” din Cluj-Napoca, deşi alăturarea dintre „Artă” şi „Design”, trimite ceva mai clar către „Arte Plastice”. Inovatori ca întotdeauna, moldovenii au găsit o denumire ceva mai coerentă pentru facultatea în cauză, respectiv „Facultatea de Arte Vizuale şi Design”. Problema e că în formula „Arte Vizuale” intră şi cinematografia, care, din câte se vede din web-site-ul instituţiei , lipseşte ca disciplină de studiu. Poate ar trebui şi ea inclusă acolo, având în vedere că există importanţi oameni de film cu originea în zonă, şi probabil că vor mai fi şi în viitor. O facultate/secţie de film ar fi indicată. Dacă ar include-o şi pe aceasta, atunci denumirea poate rămâne astfel. Dacă nu, atunci denumirea cea mai exactă este „Facultatea de Arte Plastice şi Design”.
Trebuie lăudate centrele de la Iaşi, Constanţa şi Oradea care nu şi-au mai bătut capul cu separarea netă între arte plastice şi cele decorative, şi le tratează pe toate împreună, în condiţiile în care există această problemă terminologică. Ce-i drept, Iaşi-ul, Constanţa şi Oradea au fost ajutate şi de faptul că nu există atâtea secţii precum la Bucureşti şi Cluj-Napoca. Dar chiar şi aşa, eu unul rămân la părerea exprimată în secţiunea anterioară că studenţii ar trebui să fie încurajaţi să migreze cât mai mult între secţii şi să acumuleze cât mai multe cunoştinţe de la cât mai mulţi profesori. Cel puţin, în ceea ce priveşte UNA Bucureşti, unii profesori de la celelalte secţii sunt mult mai buni pictori, decât cei mai mulţi de la secţia de pictură… Dacă acest lucru s-ar realiza, atunci separaţia asta atât de rigidă între plastică şi decorativă n-ar mai conta.
Dar, dacă e să rămână la fel, atunci ele ar trebui să se redenumească diferit. Prima ar trebui să se cheme „Facultatea/departamentul de arte boeme”, iar cealaltă „Facultatea/departamentul de arte tehnologice/alternative”. În general produsele artistice ale absolvenţilor de la „Facultatea/departamentul de Arte Plastice” nu sunt gustate de publicul larg, şi rar sunt cumpărate de acesta. Cumpărătorii sunt de obicei oameni foarte înstăriţi. Deşi uneori pot cocheta cu tehnologia, precum arta video, de exemplu, totuşi creativitatea lor mare îi face foarte visători, rupţi de realitate şi mai puţin atenţi la detaliile inginereşti ale lumii şi artei, fapt pentru care cred că denumirea de boemi li se potriveşte perfect.
Dimpotrivă, artele tehnologice precum metalul, sticla sau ceramica împreună cu designul, sunt special orientate către cumpărătorii mai puţin înstăriţi şi spre gustul publicului larg. Ei nu sunt atât de creativi ca primii, şi rar ajung artişti pe care istoria artei să-i consemneze ca repere. Întemeierea semantică a termenilor boem/tehnologic poate crea comunităţi tradiţionale din cadrul comunităţii studenţeşti, unii mai boemi, şi alţii mai practici, precum designul sau artele aplicate industrial, care necesită un spirit ceva mai ingineresc. Secţia Foto-Video este o zonă de confluenţă între cele două comunităţi, parcă uşor îndreptată către spiritul boem.
Foarte aproape de o astfel de denumire este Facultatea de Arte și Design din UV Timişoara, care a împărţit disciplinele în două departamente; primul se cheamă „Departamentul de Arte Vizuale” (şi vedem că are cam aceleaşi bube precum în cazul de mai sus), iar cel de-al doilea e denumit corect, respectiv „Departamentul de Design şi Arte Aplicate”. Desigur, dacă devenim foarte scrupuloşi semantic, putem găsi şi aici o mică „bubiţă”, în sensul că orice artă e aplicată, fiind manifestarea spiritului în materia inertă. Probabil că o denumire şi mai corectă ar fi fost „Departamentul de Design şi Arte Aplicate INDUSTRIAL”, deoarece sticla, metalul, ceramica etc., au astfel de aplicare în zona industrială. Dar chiar şi aşa, denumirea este mult mai bună. UNA Bucureşti ar putea să ia această a doua denumire şi să redenumească FDD în „Facultatea de Design şi Arte Aplicate”. Prima ar trebui să cuprindă genurile tradiţionale Pictură, Sculptură, Grafică, iar secţia Foto-video ar trebui mutată la cealaltă facultate, mai ales pentru că acolo sunt câţiva tehnicieni buni în procesarea computerizată a imaginii, cu experienţă de piaţă în design. Colaborarea dintre zona artistică şi cea tehnică s-ar putea astfel fluentiza ceva mai mult.
O altă problemă cu denumirile este cea a disciplinelor „Bazele desenului…” sau „Bazele culorii…” sau „Bazele compoziţiei…”, aşa cum pot fi văzute la UNA, Bucureşti sau Iaşi. Cum adică „bazele”? Suntem la clasa I-a cumva, şi nu mă prind eu? Sau încă se cultivă reflexul de a umili studentul, în genul profesorilor fără har, aşa cum i-am descris în secţiunea anterioară? Păi cam pe atunci se pun bazele studiului culorii. Până şi la liceele de artă, disciplinele acestea se numesc „Studiul formelor şi desenul/culoarea” sau „Studiul compoziţiei”. Ajungem la facultate şi o luăm de la 0, ca prostul din aforismul lui Eugen Ionescu? În lumina studiilor aprofundate specifice învăţământului superior de artă, aceste discipline ar trebui să se numească „Studiu aprofundat de desen/culoare/compoziţie”, deşi la acest nivel regulile acestora se presupune deja a fi cunoscute. Studenţii trebuie să meargă mai departe cu căutările proprii , şi să spargă aceste reguli înspre descoperirea propriei amprente, nu să se întoarcă la 0…
Probleme cu studiile universitare ale unor cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Apoi, la UNA, Bucureşti, din „Facultatea de Arte Plastice” ar mai trebui scoasă şi secţia „Pedagogia Artei”, şi reunită cu „Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD)” în acelaşi corp, care ar trebui să se numească „Facultatea de Pedagogie a Artei”. Cum să ai două secţii diferite care, principial, fac acelaşi lucru, dar denumite diferit? Să fie pentru că pedagogia în general este cea mai contradictorie ştiinţă, cu teorii care se exclud una pe alta, şi atunci li s-au făcut câte o jucărie pentru fiecare (sic!)? Probabil că nu. Explicaţia vine dintr-o ciudăţenie ce a devenit din ce în ce mai problematică de-a lungul timpului, respectiv aducerea de cadre didactice la acest departament din afara artei. Aceşti oameni nu înţeleg arta dar au pretenţia în a le predea pedagogia artei studenţilor, sau chiar profesorilor care îşi dau gradele didactice în cadrul UNA. S-a întâmplat şi ceva similar la disciplina „Estetică”, Gheorghe Achiţei, absolvent al facultăţii de filosofie, care avea gusturi de „Cântarea României”... Acesta e singurul profesor de teorie de la care n-am învăţat absolut nimic.
Un pedagog al artei care nu are experienţa artei este ca un lingvist care ştie gramatică dar nu ştie fondul lexical. El nu poate vorbi automat o limbă doar pentru că ştie gramatica majorităţii limbilor. Până acum ceva vreme, pedagogii artei erau formaţi în interiorul instituţiei; ei aveau cursuri de desen, pictură şi alte discipline asemenea oricărui student. De la o vreme unii sunt paraşutaţi din afară în ograda Universităţii de Arte, pentru că voiau un loc de muncă apropiat de cel vechi, sau alte motive... Întâmplarea face să cunosc câteva persoane care au absolvit facultatea de psihologie, şi post spune că în materie de artă gustul lor este cu cel puţin 100 de ani în urmă. Se simte aici intervenţia unor forţe „lumeşti” care vor să dea impresia că-s divine. Faptul că sunt aduşi oameni din afară întăreşte ideea că departamentul de pedagogie a artei din cadrul UNA n-ar fi suficient de performant. Şi atunci de ce-l mai ţinem? A implanta astfel de pedagogi abstracţi în învăţământul superior de artă este exact acelaşi lucru cu modul în care „cadrele” erau create artificial de Academia Ştefan Gheorghiu, (actualul SNSPA). Şi, la fel ca acei absolvenţi când erau trimişi în câmpul muncii, şi în acest caz anumite persoane cu acest background au ajuns spaima studenţilor şi profesorilor care-şi dau gradele.
Există şi absolvenţi ai instituţiei angajaţi în posturile de pedagogia artei, precum Gabriela Voicu sau Silvia-Maria Stoica. Un exemplu pozitiv, eventual de urmat de alţii care vor să predea la UNA București, este Naiana Vatavu. Ea întâi a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, după care a absolvit-o şi pe cea de arte plastice, secţia pictură. Un astfel de traseu educaţional este un indiciu că viitorul pedagog de artă înţelege cât de cât ce înseamnă pedagogia artei, ca proces concret, şi nu o sumă de teorii exprimate în noul limbaj de lemn al capitalismului, preluat mot-a-mot din filosofia structuralistă.
Un astfel de caz negativ este Oana Gheorghe. A absolvit Liceul Pedagogic „Matei Basarab”, Slobozia, judeţul Ialomiţa, în 1998. În 2007 a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, de la Universitatea din Bucureşti. Din 1998 până în 2008, a predat la câteva şcoli generale şi un liceu. În 2008 a ajuns la Centrul Naţional de Politici Educaţionale şi Evaluare. În 2015 a ajuns Cadru didactic asociat la UNA, fără studii practice de artă.
Un alt caz este Speranţa Farca. A absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei în 1996. Din septembrie 1994 lucrează Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei. Între 2003-2005 a fost lector la SNSPA, Facultatea de Ştiinţe Politice. Din 2008 până în 2012 a fost lector şi conferenţiar Universitatea Naţională de Arte. Apoi, din 2013 până în prezent, este conferenţiar universitar doctor, tot aici. Aşadar, nici un fel de experienţă practică cu arta. Un caz similar ar putea fi Ioana Ancuţa Boldiş. În 2003 a absolvit Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca. Între 2013 şi 2018 a absolvit studii doctorat, la Școala Doctorală de Sociologie din aceeaşi instituţie. Din 2004 a lucrat ca psiholog pe la mai multe instituţii, până în 2019, când devine cadru didactic asociat la Departamentul de specialitate cu profil psihopedagogic, Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca. Această instituţie nu oferă informaţii despre disciplinele predate de cadrele didactice decât în câteva cazuri izolate. Dacă Ancuţa Boldiş predă psihologie sau altă disciplină teoretică, atunci nu sunt probleme. Dar dacă predă pedagogie artistică, atunci problema este că nu are studii practice pentru aşa ceva.
O astfel de situaţie mă duce cu gândul la marile carenţe de comunicare a unor profesori de discipline exacte din vechiul regim, care intrau în conflicte grave cu elevii liceelor tehnologice, în aşa fel încât nu mai puteau preda acolo. Pentru a-i păstra într-un loc de muncă, ei erau pompaţi în Liceul de artă, mizând pe faptul că artiştii sunt mai visători şi nu intră în conflicte şi cu ei. Aşa se face că astfel de profesori ne-au mâncat unora dintre noi zilele, ca elevi. Am auzit că, mai nou, aceşti pedagogi abstracţi pompaţi în aceeaşi manieră, mănâncă zilele studenţilor sau chiar profesorilor, care-şi dau gradele didactice la Universitatea de Arte, după aceeaşi reţetă. Ei nu sunt în stare să vadă gogomăniile teoretice din programele ministerului , după cum am arătat în secţiunile anterioare, şi au pretenţia că-i pot învăţa pe profesorii de liceu şi şcoală generală cum se predă arta.
Suspiciuni de corupţie faţă de unele cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
O altă problemă, în strânsă legătura cu cea de mai sus, este nepotismul. Pot să înţeleg că un tânăr pare promiţător pentru un viitor profesor cu har, ce a fost angajat ca preparator. Dar când şi soţia sa a fost angajată pe un oarecare post în aceeaşi instituţie , pare cam mare coincidenţa. La fel se poate spune şi despre rudele, în special de gradul I, ale unor foşti profesori „de vază” din instituţie. Cazurile sunt cam multe. Există câteva familii, cu aspect de dinastie. Una dintre ele chiar „riscă” să dea denumirea UNA Bucureşti în câteva generaţii. Meseria de profesor universitar de artă nu e ca o coroană regală care să se moştenească din tată în fiu… În acelaşi timp, respect familiilor de artişti care nu lucrează la UNA, după ce au avut un membru profesor acolo. Ca exemplu pozitiv este familia Alexi.
Am afirmat în această secţiune faptul că între artă şi design graniţele sunt foarte estompate, că există o zonă de confluenţă. Dar, în cea mai mare parte, acestea sunt domenii distincte. Cea mai mare parte a domeniilor de design nu au interesele creative ale artei, ci preiau unele forme de artă ajunse aproape de popularizare, uneori mot-a-mot. Există designul grafic, foarte strâns legat de artă, şi pe care mulţi artişti îl practică sporadic, sau l-au practicat intensiv, precum e şi cazul meu, sau a altor profesori din toate ciclurile de învăţământ. Dar sunt unele cadre didactice la anumite discipline de design în învăţământul superior care nu au legătură cu design-ul. Voi detalia în secţiunile următoare această temă. Jocul acesta de-a „uite designul nu e arta!” poate duce la nişte situaţii absurde, precum e cazul cu Mirela Duculescu, angajată la „Facultatea de Istoria şi Teoria Artei (FITA)” de la Univesritatea de Arte din Bucureşti. Ea predă disciplinele: „ Istoria designului, Teoria designului, Habitat în context”. În primul rând, conform separaţiei între Facultatea de Arte Plastice şi Facultatea de Arte decorative şi Design, din cadrul UNA Bucureşti, trebuia să se facă separaţia şi între FITA şi „Facultatea de Istoria Designului”, deşi aşa ceva este anormal, tocmai pentru că nu există specialişti pentru a preda această disciplină. A avea expertiză în istoria designului te face profesor de istoria designului la Facultatea de Arte decorative şi Design, nu la FITA. Cred că dacă distincţia FAP şi FDD din cadrul UNA Bucureşti nu era atât de rigidă, acest caz n-ar fi bătut atât de mult la ochi.
Nu cunosc detaliile cazului, dar ceva mă face să mizez pe onestitatea Mirelei Duculescu, şi să găsesc cauza acestei absurdităţi în lipsa de profesionalism a administraţiei UNA. Probabil că ei i s-a trasat sarcina de la nivelurile de conducere a Universităţii de a preda o istorie a designului, deşi este absolventă de FITA. Acest fapt ce se regăseşte în teza sa de doctorat intitulată „Designul românesc între problematica designului democratic şi practica socialistă (1970-1990)”. N-am citit lucrarea, ea poate fi bine documentată, însă nu e suficient pentru a preda „Istoria designului”. Designul românesc nu înseamnă mare lucru în designul internaţional. Însă pregătirea profesională în istoria artei nu prea e un indiciu pentru competenţă în istoria designului. Cele două discipline sunt diferite. Toţi mai ştim câte ceva din fiecare. Dar nu ai cum să ştii şi istoria artei şi cea a designului la nivel de a o preda la facultate, decât dacă eşti Chuck Norris (sic!) …
Universitatea ar fi trebuit să o trimită la specializare la o universitate occidentală, sau ea ar fi trebuit să fi scris o monografie ca autodidact pe această temă, pentru a preda o astfel de disciplină. Asta arată reflexul de a crea profesori universitari din pix, a la „Academia Ştefan Gheorghiu”, care, în acest caz, e foarte bătător la ochi. Şi aste este una dintre cauzele pentru care România nu are o universitate cotată în primele 500 din lume. Probabil că, din raţiuni administrative, nu s-a putut crea o disciplină precum „Istoria designului” în interiorul FDD. Şi iată cum lipsa de specializare pentru disciplina predată poate atrage semne de întrebare, despre onestitatea acestei angajări, cu toate că protejaţii nu sunt aruncaţi la o treabă atât de grea precum aceasta. Altfel că „FITA” în acest caz poate lua un aspect de „FI’-TA”...
Un caz unic este dat de Porumb Camelia Luminița , de la Oradea, de asemenea fără studii de specialitate. A absolvit Institutul de Subingineri Oradea, profilul electric, specializarea automatizări şi informatică industrială. În 2007 ia titlul de doctor pentru teza “Studii şi cercetări privind iluminatul specific al muzeelor şi galeriilor de artă”. Ce legătură are aşa ceva cu predarea artei? Disciplinele predate de ea la UV sunt „Procesarea artistică a imaginii pe calculator” „Bazele editării imaginii digitale pentru design” „Editare digitală avansată pentru design” şi „Proiectare digitală avansată”. Singura experienţă cât de cât apropiată de design a fost cursul de “Bazele informaticii ” pe care îl menţionează în CV, care are tangenţă doar cu web-designul, pe care o fac programatorii, nu artiştii. Nu se poate preda programare la o instituţie de învăţământ universitar de artă, şi nici iluminarea galeriilor, pentru că acest aspect ţine de factorul administrativ. Asta ar însemna să facem şi o secţie de curăţat atelierul în cadrul învăţământului universitar de artă, doar pentru că iluminarea din spaţiul expoziţional trebuie să fie medie ca intensitate.
Cineva care nu are studii de artă sau de design poate preda cu uşurinţă design-ul la cel mai înalt nivel, cu condiţia de a avea experienţă de piaţă. De exemplu chiar colega sa de instituţie Olimpia Urdea are un background similar, dar cu experienţă de piaţă, şi chiar face design vestimentar. Problemele acolo sunt altele, despre ele voi detalia într-o secţiune ulterioară. În cazul Porumb nu există nici un fel de experienţă de piaţă în design. Dacă aşa ceva ar fi existat, atunci ar fi fost menţionată în CV. Simpla activitate în industria de dinainte de 1989 nu te califică drept designer. Companiile româneşti de producţie industrială nu au excelat în design, iar cele de după 1989, cu atât mai puţin. Oricum, designul industrial nu se pretează pentru studiul la o instituţie de învăţământ universitar de artă, după cum o să arăt într-o secţiune ulterioară.
Am întâlnit un caz de pictură religioasă la secţia pictură din Oradea, prin lector Titiana Marcu care nu are studii de specialitate de pictură la una din Universităţile / facultăţile de artă din ţară, ci la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Babes – Bolyai, Cluj-Napoca. Aici trebuie văzut dacă nu există alţi specialişti în zonă pentru tehnicile de pictură, în general. Tehnica icoanei bizantine, în care ea e specializată, ar trebui să se studieze ori la artă murală, ori la „Materiale, procese, tehnici și tehnologii pentru pictură”. Însă această disciplină înseamnă mult mai mult decât pictura bisericească. Din păcate Patriarhia Română a creat o facultate proprie de restaurare, prin care vrea să se rupă de artiştii propriuzişi, fapt fără precedent în istoria artei. Se creează astfel un risc al diletantismului ascuns sub obedienţa faţă de conducerea bisericii*, care nu are nici un fel de competenţă în aprecierea valorii artistice. La aceste facultăţi ajung cei care nu reuşesc să fie admişi la facultăţile de artă, deşi examenul de admitere a ajuns viciat, după cum voi arăta în următorul subcapitol. Mi se pare un precedent dubios ca absolvenţii acestor facultăţi ajung să predea acolo unde nu au fost admişi, sau unde nu au avut interes să înveţe… Apoi, trebuie văzut dacă statul român are în plan restaurarea bisericilor pentru ca o astfel de disciplină să fie neapărat predată, pentru că există riscul lipsei de competenţe pentru disciplina sus menţionată, pe fondul lipsei de interes a societăţii însăşi pentru astfel de studii.
Cazuri foarte clare de „Academia Ştefan Gheorghiu” la unele cadre didactice din instituţiile de învăţământ universitar de artă
Unul dintre cele mai stringente cazuri de inadvertenţă între studiile personale şi disciplinele predate este cel al lui Dan Radu Moga de la Facultatea de Arte și Design, Timisoara. Când i-am văzut CV-ul, am zis că omul e noul Leonardo da Vinci, cu studii în medicină, apoi în … „Ştiinţe Politice” , iar apoi – ţineţi-vă bine! – „Managementul educaţional pentru domeniul studiilor de securitate”. Pardooooon! Şi, ca să fie cireaşa de pe tort, omul predă ceva design pe la Departamentul de Design şi Arte Aplicate, e membru prin jurii şi deschide expoziţii. Păcat că nu face şi artă … Nu ai cum...
La „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi, un astfel de personaj pare să fie Florin Grigoraş. El predă „Tehnologii informaţionale şi de comunicare pentru domeniul artistic” la anul 2 ,„Dezvoltări creative în fotografie din persp. tehn. informaţionale și de comunicare” la master anul I , şi „Social media pentru artele vizuale” la master anul II. Nu i se poate găsi CV-ul pe nicăieri să vedem ce studii are. Eu unul am o vagă bănuială că aceste studii nu sunt de artă... Din interviul următor se cam vede că răspunde cu propaganda aducerii de fonduri europene în unitate , sau cu coordonarea proiectelor Erasmus, şi despre cum Uniunea Europeană a salvat România de la dispariţie... Numai bine ascuns în web de mai celebrii Florin Grigoraş, Lector Universitar Doctor la Catedra de Actorie a Facultăţii de Teatru din UNATC, şi Florin Grigoraş, vocalistul şi basistul unei trupei de muzică.
Adică, dacă ai ajuns lector, preparator sau asistent pe la aceste instituţii, fără „a rupe gura târgului” în materie de artă, bănuiesc că ai o „abilitate practică” mai specială de a lua faţa altora, mai buni ca tine, pe aceste posturi, nu? Şi atunci cum explici că ai făcut o facultate de drept, studii politice, sau medicină, înainte sau după cea de artă, dar nu profesezi în aceste domenii? De ce ai făcut acele facultăţi? Din nehotărâre? Probabil că şi la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca există cazuri simulare, dar cum web-site-ul instituţiei nu precizează decât sporadic în unele CV-uri disciplinele predate de cadrele didactice, nu pot da exemple concrete.
O altă formă de nepotism de lux, sprijinită de la niveluri mult mai mari decât cel familial, este multi-jobbing-ul la instituţii finanţate direct de stat (pentru că şi cele particulare tot de acolo sunt finanţate, dar indirect). Din păcate, aşa ceva se practică intens în toate sectoarele societăţii, inclusiv în artă. La nivel principial multi-jobbing-ul este justificat pentru rotunjirea veniturilor celor care au o energie mare şi disponibilitate de a munci pete program. Al doilea job înseamnă un fel de ore suplimentare, plătite. E de înţeles faptul că toate joburile avute trebuie să fie în sectorul privat, unde criteriile pentru verificarea performanţei sunt foarte clare. Nu este deloc în regulă ca unii, „mai speciali”, să ia mai multe salarii de la instituţii de stat, pentru care criteriile de performanţă nu sunt clare, nu există dead-lineuri precum la privat, şi uneori nici direcţii de activitate. Există artişti valoroşi, care trăiesc la limita sărăciei; şi ne putem da seama că cei care au mai multe astfel de locuri de muncă, practic le iau veniturile celorlalţi. Cam asta e şi diferenţa dintre capitalism şi comunism în materie de organizare politică... Şi asta mă face să cred că a fi creator în România e ceva ce trebuie pedepsit, dat ca exemplu negativ altora să nu repete „greşeala”. Există oameni valoroşi în această ţară care, pentru că au scris o carte şi au vândut-o, au plătit după aceea taxe la ANAF mult peste câştigurile din vânzarea ei. O astfel de situaţie arată că undeva, deasupra şi de politicieni, se stabileşte cât „merită” fiecare din punct de vedere financiar şi care este ierarhia socială ce trebuie urmată.
Aşa ceva există la Univeritatea de Arta si Design Cluj-Napoca. După cum se vede în CV-ul de mai jos, Daniela Chiorean a absolvit UAD, după care a absolvit şi Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Dimitrie Cantemir, având în acest moment şi funcţie de avocat . Da, uneori artiştii au şi alte preocupări, şi aici chiar eu sunt exemplu, cu interese teoretice diverse, cu producere de muzică electronică, remix, şi experienţă în design grafic. Eu zic că se poate, deşi ia ceva timp până să le faci cât de cât bine, cu gândul poate la celelalte domenii. Plus că sunt destui artişti care au făcut-o înainte, nu asta e problema. Însă atunci când ajungi profesor în învăţământul universitar de artă, dar activezi şi ca avocat, ar trebui să ai o energie care să se regăsească şi în activitatea artistică. Daniela Chiorean este unul dintre cam multe cadre didactice din învăţământul universitar de artă românesc căreia nu i-am găsit nicio lucrare în spaţiul online, deşi văd că participă la expoziţii. Poate că lucrările sunt incompatibile cu meseria de avocat, sau nu stimulează clientela. Dar în Cluj sunt foarte buni graficieni care pot ocupa acest post. O să revin la acest subiect într-o secţiune ulteriorară. A primi salariu şi de la UAD şi dinspre practica avocăţească e cam imoral, în condiţiile în care cam mulţi artişti foarte buni trăiesc la limita sărăciei. Nu se poate aşa ceva.
Situaţia se regăseşte într-o formă ceva mai diferită şi în cadrul liceelor de artă, cu unele cadre didactice „mai cu moţ”, care au câte două norme... Personal sunt foarte sensibil la chestiunea asta, pentru că am experimentat-o direct. Am avut ocazia să fiu evaluat la proba practică de o astfel de persoană, care avea două norme, când am re-susţinut examenul de titularizare, la reîntoarcerea în învăţământ, după ce lucrasem în privat; liceul scosese postul la concurs mai mult formal, pentru că acele ore îi erau de fapt „promise” exact persoanei care mă evalua... Era clar că acolo era un conflict evident de interese; dacă persoana respectivă mi-ar fi dat notă de trecere la proba practică, atunci ea şi-ar fi pierdut acea a doua normă. Astfel că, deşi am luat peste 7 la proba teoretică, totuşi am luat sub 7 la cea practică. Situaţia nu e singulară, am întâlnit-o de două ori la examenele de titularizare pentru posturi în liceele de artă. Da, e o problemă că salariile sau pensiile profesorilor au fost şi sunt încă mici în România. Pentru asta cea mai eficientă acţiune ar fi fost demisia sau protestul de stradă. Eu unul mi-am dat demisia, la un moment dat pentru a lucra în privat, unde salariile sunt mai mari. Dar sistemul a vrut să-i recompenseze astfel pe unii, permiţând astfel de ilegalităţi ...
O formă oarecum mascată de multi-jobing este „plata cu ora”, care se practică la nivelul general al învăţământului pre-universitar pentru cadrele didactice pensionate. Aşa ceva este o regulă în special în instituţiile represive în frunte cu SRI, unde pensionarea se face în jurul vârstei de 40 de ani. Pentru învăţământ ea implică un pervers „win-win situation”, din care marii pierzători sunt tinerii, goniţi să emigreze din lipsă de posturi titularizabile. Cei care câştigă sunt pensionarii (care îşi rotunjesc astfel veniturile) şi statul care fac ceva „economie” dacă orele se predau în regim de „plata cu ora”. Păi în cazul acesta haideţi mai bine să invităm şi fantomele din morminte să predea la şcoală, şi o să transformăm întreg învăţământul într-un Thriller! Promit să pun şi eu umărul la aşa ceva, pentru că ştiu coregrafia…
Frustrarea ar fi mai mică dacă aceste joburi ar fi date celor mai creativi şi originali artişti, unii cu activitate intensă de peste câteva decenii. Există un astfel de caz cu Mihai Zgondoiu, un artist foarte bun, care predă atât la „Universitatea Națională de Arte” București, cât şi la „Facultatea de Arte și Design” din Timişoara. Sunt câţiva astfel de artişti care ar trebui să ajungă măcar să ţină câteva conferinţe pe la toate centrele din ţară. Din păcate ele sunt date unor persoane care par să se suprapună peste viziunea despre artă a lui Lucian Mîndruță , căruia i-am răspuns imediat când a scris această mizerie aici , sau peste miştocăreala faţă de artă, practicată la oră de mare audienţă de un cârcucigaş, care, pentru serviciile aduse sistemului, a fost păstrat „în funcţie”. În ciuda declaraţiilor frumoase din textele de lege, capitalismul sălbatic nu are nevoie de artişti, ci de entertaineri care să ridice moralul maselor pentru a deveni mai eficiente la locul de muncă.
Personal am nişte bănuieli asupra unor persoane care, pe lângă astfel de joburi multiple în diferite instituţii, iau bani şi de pe la serVICIILE secrete, după modelul infiltraţilor în protestele de stradă despre care am scris aici , dar şi aici , şi faţă de care am făcut documentarul „Diversioniştii” . Deocamdată nu dau mai multe detalii despre acest subiect, dar le sugerez celor care au astfel de persoane în anturaj să fie mai cu băgare de seamă în ceea ce ele fac şi propun...
E mare păcat că SRI şi alte astfel de instituţii văd învăţământul universitar de artă ca pe o groapă de nebuni unde pot fi aduşi şi realocaţi protejaţii lor… Pentru că numai avizul nescris de la acest nivel poate permite această absurditate a existenţei a două departamente de pedagogie în aceeaşi instituţie. E mare păcat că România în general a ajuns astfel, după guvernarea lor din umbră, prin marionetele pe care i-au manevrat cum au vrut şefii lor din CIA. Răsfoind prin corpul profesoral şi disciplinele pe care ei le predau, am dat şi de … „Comunicare şi relaţii publice în artele vizuale”. Măi să fie! Mai nou arta are nevoie de PR, de parcă ar fi o instituţie care vrea să aburească opinia publică cu dezinformări, care să-i ateste latura pozitivă, precum armata sau clasa politică. Păi, cam da; după ce o emisiune de largă audienţă, prezentată de un criminal scos basma curată, a făcut ani de zile imagine de nebuni artei şi artelor, e posibil să fie nevoie şi de PR pentru artă…
Păi dacă tot e neinfirmat zvonul despre privatizarea învăţământului superior de artă în proporţie de 90 %, împotriva articolului 32 din constituţia României, aliniatul 4, hai să redenumim pe faţă „Academia de artă Ştefan Gheorghiu” aceste instituţii, şi să terminăm odată cu arta în România! Arta rămâne a doua specializare pentru cei ce n-au reuşit cu prima, şi au decis să investească financiar în absolvirea celei de-a doua. Ce să fie ce să fie? Alegem arta, pentru că e mai exotică, aşa. Pe tinerii români dotaţi îi trimetem la căpşuni în Occident, şi astfel refacem drumul ucenicilor din vechile bresle, unde în primii ani măturau atelierul. La fel şi viitorii artişti români îşi fac ucenicia spălând vase, măturând străzile, îngrijind bătrâni şi alte joburi nedorite de occidentali. Dar, ce zic eu! Hai să vindem tot poporul ca sclavi în Occident, iar băieSRIi se angajează să coordoneze din umbră tot ce mai e industrie românească în ţara asta! Hai să îi ajutăm să se creadă capitalişti prin subvenţii de la stat pentru firmele lor prost manageriate, şi incapabile de concurenţă cu cele occidentale! Hai să paraşutăm anumiţi protejaţi în instituţiile de învăţământ universitar de artă, pentru că nu mai au locuri în şcoli sau facultăţi în care au specializare! Oricum, studenţii de la arte cam trebuie să înveţe ei singuri materia de bază, şi nu există criterii clare de verificare pentru competenţa profesorilor! Poate facem eventual şi o disciplină precum „strategii de apărare naţională”, că oricum nu se vede la UNA, şi s-au făcut cam multe doctorate pe tema asta, ce trebuie remunerate …
*Patriarhul Daniel a dat o bulă patriarhală prin care artiştii îşi pierd licenţa de a mai restaura dacă nu au activitate într-un an de zile. Restauratorii au orice interes să lucreze şi să câştige bani. Însă biserica vrea să păstreze ea cea mai mare parte din banii alocaţi pentru restaurări, şi oferă preţuri de mizerie pentru lucrările de restaurare, pe care în general restauratorii le refuză. Asta este o tentativă de a manipula într-un mod indecent preţurile cu care se face restaurarea. Alteori nu există absolut nicio lucrare plătită, aşa că restauratorul trebuie să meargă el şi să se roage să fie lăsat să lucreze pe gratis, adică un alfel de neosclavagism.
4.4.10.4. Probleme pedagogice ale învăţământului universitar de artă
|
Etichete:
comments,
Teoria artei
CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.4. Probleme pedagogice ale învăţământului universitar de artă
Am să scriu acest articol din perspectiva mea, respectiv ce aş fi vrut eu să primesc ca student de la Universitatea de Arte, şi cred că mi-ar fi putut oferi dacă era mai bine organizată. În ceea ce mă priveşte, Universitatea de Arte a fost doar continuare liceului de artă, fără oferte educaţionale diverse. Studiul clasic mi-a plăcut în timpul liceului şi l-am practicat intens, însă m-a plictisit enorm în primii ani de facultate. În anul 1 şi 2 ai studenţiei am tot desenat la oase şi muşchi la seminarul de anatomie, iar primele teme la specialitate din anul întâi au fost tot de natură statică. Nu-i de mirare că mulţi au prins lehamite pe subiectul ăsta.
Consider că acesta ar trebuie făcut doar pentru cei care nu au trecut prin liceul de artă, sau vor să se perfecţioneze în aceste tehnici, dintr-un motiv sau altul. Un astfel de student trebuie să facă 2 sau 3 studii de craniu, 2 de femur, două de humerus şi poate încă unul sau două de torace. Da, studiul anatomiei e important. Eu ştiam încă din liceu ce e un femur, o claviculă un radius şi cubitus, datorită reperelor acestor oase în formele părţilor anatomice ale personajelor. E normal ca orice student să deseneze măcar o dată aceste oase. Însă a repeta aceste desene de 10 ori în timpul seminarului mi s-a părut o prostie. Pentru cei care nu au făcut liceul de artă aşa ceva poate ajuta la exerciţii de observaţie a proporţiilor, pe care, în mod inerent, ei nu le au. Acest pat al lui Procust al studiului clasic este o mare problemă pe care am criticat-o la pedagogia artei din învăţământul superior.
Însă această inflaţie de studiu clasic poate fi foarte frustrantă pentru ceilalţi. Iar mărturiile diverse împotriva sa, despre care am amintit în această secţiune , sunt îndreptăţite. Eu unul le-am simţit pe pielea mea. La un moment dat chiar am simţit că nu evoluez suficient. De prin anul 2 până la final am simţit că pierd timpul, că nu progresez aşa cum ar fi trebuit la nivelul învăţământului superior de artă. M-am simţit foarte frustrat. Am simţit că facultatea aia trebuia să fie mai mult.
Pentru facultate am simţit că acestea nu mai sunt suficiente. Între timp mulţi artişti făcuseră drumul invers, refuzând dexteritatea tehnică specifică Renaşterii în favoarea întoarcerii al infantil şi brut. Muţi am fost realmente tulburaţi. Pentru ce să mai înveţi regulile şi deprinderile artei clasice dacă succesul pare mai mare pentru cei care se întorc la „arta needucată”?
Ca mulţi alţii, am simţit o nevoie lăuntrică foarte pronunţată de a revoluţiona arta, specifică oricărui tânăr care a ales acest domeniu. Dar când am văzut că, din artele plastice s-au extras în secolul al XX-lea aproape toate posibilităţile de expresie, m-am descumpănit. Am înţeles şi eu, la fel ca mulţi alţii că originalitatea la tinereţe e un lucru foarte rar, şi că de obicei ea vine spre bătrâneţe.
Desigur, în această frustrare era conţinut un prea mare entuziasm, aşteptările nerealiste despre care am vorbit în această secţiune . Aici şcoala trebuie să-şi asume mai clar rolul de descriere realistă a vieţii de artist şi la aşteptările care se pot trage de aici. Dar, dincolo de asta, instituţia a eşuat în a mă pune în contact cu mentorul, de care am vorbit în secţiunea anterioară. Din cauza asta un Mircea Cantor la Cluj sau Vlad Nancă la Bucureşti au renunţat la studii. Şi eu am avut acest gând la un moment dat. Nu încurajez aşa ceva, şi chiar voi veni cu argumente detaliate în sprijinul acestei idei într-o secţiune ulterioară . Însă aşa ceva înseamnă în primul rând eşecul învăţământului superior de artă, chiar dacă acestea sunt cazuri mai rare. Dar dacă aceşti tineri vor ajunge ulterior artişti mari atunci administratorii acestor instituţii de învăţământ superior vor avea o mare problemă de justificare.
Personal, am avut o astfel de aliniere astrală pentru un semestru chiar cu profesorul meu, Ion Sălişteanu. Am avut norocul să mă conectez spiritual cu majoritatea profesorilor pe care i-am avut, am avut şi lipsă de comunicare cu alţii. În ciuda amintirilor dragi faţă de ceilalţi, cred că am pierdut o bună parte din acel timp de studenţie, complăcându-mă în aceeaşi manieră de lucru. Instituţia putea să facă mai mult spre a mă conecta şi cu alţii de la care să învăţ. Şi asta m-a făcut să scriu câteva texte critice la adresa instituţiei de-a lungul timpului. Au mai fost şi alte voci critice, fapt ce a dus la o schimbare importantă, cel puţin la secţia pictură, după cum voi arăta într-o secţiune ulterioară.
În ceea ce priveşte specialitatea, în loc să preseze studentul să deseneze oase iun an de zile, cred că învăţământul superior de artă mai bine ar fi să îl preseze să schimbe profesorul şi să asimileze cât mai multe de la fiecare. Da, într-adevăr, uneori între un student şi un profesor nu se stabileşte continuitate. Dar şi o prea mare conexiune cu un singur profesor seamănă cu un complex matern prea puternic, şi imposibilitatea de separare de mamă. Erau unii profesori la facultate care cereau cam aceleaşi lucruri de la studenţii lor. Aşa că ei lucrau în ultimul an la fel ca în prima lună din primul an. Indiferent de cât har ar avea un profesor, şcoala trebuie să aibă mai mulţi şi studentul trebuie să ia şi la ceilalţi. Riscul de a nu lua nimic de la un profesor faţă de care nu se stabileşte conexiune spirituală este mult mai mic decât oportunitatea de a absorbi şi altceva de la alt profesor. Oricât de mult har al avea un profesor, arta contemporană nu se reduce doar la el.
Pe lângă harul mentoral, profesorul trebuie să aibă şi tactul pedagogic de a întâmpina această zonă de descumpănire a elevului sau studentului spre a-i deschide orizonturile vizuale încă neexplorate. Dezamăgirea duce invariabil la pierderea interesului şi plafonare, ceea ce înseamnă eşecul învăţământului în general, şi al celui superior de artă, în special. Da, nu toţi studenţii de la arte sau copiii talentaţi vor ajunge artişti. Mulţi se vor reconverti profesional. Dar acest timp în care ei sunt în şcoală, nu trebuie pierdut. Profesorul trebuie să reîmprospăteze tehnicile studentului, să-l facă să lucreze şi în altă manieră şi cu alte subiecte, chiar dacă acestea nu i se potrivesc. Poate acolo studentul dezamăgit şi dezorientat îşi va găsi rădăcinile viitorului său drum. Poate va produce o artă eclectică. Oricum amintirea faptului că timpul lui din acea vârstă e unic, şi evitarea riscului pierderii lui merită efort, poate fi suficient pentru readucerea studentului înapoi pe linia de plutire.
O temă inspirată poate remotiva un astfel de student descumpănit. Nu există reţetă, ea depinde de configuraţia spirituală a studentului şi de flerul profesorului. În general criteriile încadrării în temă mai mult taie aripile evoluţiei personale decât s-o încurajeze. Tema trebuie să fie precum teoria la şcolile non-vocaţionale; dacă elevii nu au motivaţie să lucreze, atunci vor fi învăţaţi teorie! Dacă au dispoziţie să lucreze, atunci această predispoziţie nu trebuie spulberată deloc cu teorie. În acelaşi fel, dacă studentul nu-şi caută nişa lui, şi dă dovadă de descumpănire şi lipsă de motivaţie, tema e bună pentru a fi reatras în acest joc al creativităţii şi de a-i salva timpul lui inestimabil la această vârstă..
Ca student la Universitatea Naţională de Artă din Bucureşti, eu am decis să mă trag singur de mânecă în faţa dezamăgirii şi mi-am fixat un plan de asimilare şi a altor curente ale istoriei artei moderne. M-a ajutat faptul că am avut aceste idei despre pedagogia artei încă de când eram elev sau student, şi încă de atunci le-am pus în practică. Timp de o perioadă am lucrat în maniera Picasso (din perioada 1930-1960), Miro sau Klimt, încercând să îmi însuşesc valorile lor individuale, în speranţa că voi continua de unde au lăsat ei, şi alţii, să-mi fac propriul meu drum în artă.
Însă instituţia avea resurse mult mai mari pentru a-mi stimula şi mai mult acest apetit de progres. La începutul anilor 1990 a funcţionat o programă foarte inspirată pentru anul primar din Universitatea Naţională de arte (pe atunci numită „Institutul de Arte Nicolae Grigorescu” şi ulterior „Academia de Artă”). Călin Dan a făcut la Universitatea Naţională de Arte un foarte bun curs de tendinţe în arta contemporană, la începutul anilor 1990. Ea consta într-un curs de istoria artei moderne şi contemporane. Din păcate, când am ajuns eu student acel curs se făcea în anii terminali. Până atunci am luat-o de la 0 cu istoria artei, trecând în al treilea ciclu, cel din şcoala generală şi cel din liceu. Iată un alt exemplu de plafonare, deşi istoria artei se studia la un nivel superior de detaliu faţă de ciclurile şcolare anterioare!
Acest curs a rămas controversat. Sunt unii care cred că el a venit prea devreme şi că plasarea lui în ultimul an ar fi cea mai bună soluţie. Experimentele lui Duchamp sau acţiunile lui Beuys, precum şi principalele curente pe care le-am descris în cele 4 articole începând de la secţiunea „3.4. Arta Video şi VJ” , a grăbit acel val de dezamăgire personală pentru studenţi, despre care am vorbit mai sus, mulţi intrând în depresie şi renunţând să mai lucreze. Cursul a fost suspendat ulterior, şi reprogramat pentru anii terminali. Părerea mea este că acest curs din anul întâi este calea pentru diversificarea căutărilor. Nu e în regulă ca Renaşterea, de exemplu, să fie studiată în şcoala generală, apoi la liceu şi apoi încă odată în facultate, iar tendinţele în arta contemporană să nu fie studiate deloc. Păi trăim în Renaştere sau în contemporaneitate?
Descumpănirea adusă de cursul de arta contemporană celor specializaţi în studiul clasic este doar o stimulare a avalanşei pentru a împiedica acumularea de mai multă zăpadă şi evitarea unei avalanşe şi mai mari, ulterior. Şi chiar aşa s-a întâmplat, mulţi dintre noi intrând într-o fază de negativism maxim faţă de profesori şi chiar conflict. Da, contactul cu reperele artei contemporane, după câţiva ani de studiu clasic acumulat în liceul de artă, poate fi şocant. Însă a pierde timpul cu reinventarea artei contemporane poate fi mult mai inoportun. Un an de dezamăgire poate duce la o efervescenţă în următorii ani, şi folosirea „expertizei” profesorului în găsirea mai rapidă a propriului drum. Coroborat cu pregătirea încă din anii terminali ai liceului privind viaţa de artist, un astfel de curs poate într-adevăr grăbi evoluţia personală a viitorilor artişti, chiar dacă, în acelaşi timp poate duce şi la grăbirea abandonului drumuii de către restul studenţilor. Şcoala trebuie să fie onestă a doua oară, pe lângă avertizarea timpurie asupra frustrărilor vieţii de artist, şi să le spună tinerilor naivi că nimeni n-o să-i vadă vreodată ca pe al doilea Leonardo sau Michelangelo. Aceştia au trăit acum o jumătate de mileniu.
Cel mai bun remediu pentru aşa ceva este aducerea unui artist să susţină prelegeri. Din fericire eu am experimentat două astfel de exemple pozitive chiar în cadrul Universităţii de Arte. Primul este un curs de artă contemporană susţinut de nişte profesori americani, altul pe fiecare an. Am fost la toate. Pe lângă posibilitatea de exersare a limbii engleze, aceştia oameni făceau un fel de curatoriat în formă de curs, prezentându-ne câte un artist sau o temă cu rezonanţă în acel moment. Al doilea caz este ciclul de prelegeri susţinut de Teodor Graur, la care am fost şi eu sporadic*.
Astfel de prelegeri susţinute de artişti consacraţi poate rezolva o bună parte din acest impas. Însă alegerea artiştilor care le susţin, pe lângă faptul ca implică o doză de subiectivitate, poate implica şi probleme de ordin administrativ. Există două extreme pe care pedagogia universitară a artei trebuie să le evite. Prima se referă la aducerea în câmpul pedagogic al artiştilor geniali, dar cu un stil de viaţă prea dezordonat sau cu concentrare exclusivă pe un singur stil sau mod de viaţă. Ei sunt, de fapt, cei mai buni profesori, pentru că pot vorbi la prima mână despre arta curentă. Însă, a le da pe mână catalogul şi deciziile privind viitorul studenţilor, este riscant. Un exemplu este Marian Zidaru, artist genial, însă care nu a putut rezona cu acei studenţi ce aveau preocupări mai „lumeşti”. Arta s-a desprins de mult din dogmele Bisericii. Dacă au un oarecare grad de decenţă în comportament şi limbaj pot fi însă ademeniţi cu un spaţiu din cadrul universităţii, unde să lucreze sau să ţină prelegeri. Studenţii pot învăţa din aşa ceva.
O altă problemă printre astfel de artişti este hărţuirea sexuală a studentelor pe care unii artişti o pot face atunci când au funcţie de pedagogi. Când eram eu student, era un profesor faimos printre studente pentru aşa ceva** (dar mediocru ca artist), şi atitudinea lui se încadrează exact la tipul de hărţuire sexuală pe care l-am descris ca „hărţuire sexuală intra-instituţională” în studiul meu teoretic „Să desadizăm lumea!” , şi este prevăzut chiar de codul penal românesc.
Cealaltă extremă este cea a lipsei calităţii artistice, lipsa de preocupare şi de activitate artistică din partea profesorilor. Din păcate, mult prea mulţi profesori din facultăţile de arte din ţară, nu au har mentoral, în sensul că nu au activitate artistică, şi „compensează” această carenţă cu obositul … studiu clasic. Ei se bazează doar pe câteva expresii retorice ale limbajului de lemn al filosofiei structuraliste din pedagogia teoretică. Liceele de artă au şi ei câteva astfel de cazuri, dar pentru acest nivel situaţia nu e încă critică. Problema apare la nivelul studiilor superioare. Studentului îi trebuie arătate orizonturi noi de expresie. Dacă tu ca pedagog universitar nu ai acest background artistic personal, atunci nu oferi nimic şi îi iroseşti timpul.
Faptul că nu oferă suficientă diversitate stilistică şi tematică pentru disciplinele pictură şi sculptură, în acord măcar cu peisajul autohton, dacă nu şi cu cel internaţional, este o mare problemă a fiecărei astfel de şcoli de învăţământ superior. Prea mulţi profesori universitari care predau aceste discipline au stiluri asemănătoare. În ţara asta se pot găsi tendinţe în pictură sau sculptură iar vârfurile lor se pot aduce ca profesori în învăţământului superior de artă. Prea mulţi profesori universitari se aseamănă în lipsa de activitate artistică de vreun fel. Meseria de profesor universitar de artă nu e ca o coroană regală care să se moştenească din tată în fiu…
Am găsit apropiere umană faţă de profesori precum Ion Săllişteanu, Liviu Lăzărescu, regretatul Constantin Iova. De la alţii am învăţat lucruri importante fără să rezonăm sufleteşte. Dar, din păcate nu am găsit profesor de conceptualism (în artă ) . Impostura pseudo-conceptualistă a lui Alexandru Chira încă mă bântuie şi astăzi, când omul a trecut între cei drepţi, şi conform zicalei „despre morţi numai de bine”. Şi până la urmă nu a fost vina lui că s-a considerat conceptualist; în fond artiştii spun deseori lucruri trăsnite… Problema e faptul că instituţia nu a putut să absoarbă un conceptualist în corpul profesoral în aşa fel încât acest curent să fie şi el reprezentat pe lângă celelalte. Profesorul de „Tendinţe în arta contemporană” ar fi putut să-i ia locul, dacă acest curs s-ar fi făcut în anul I…
La 32 de ani de la aşa-numita ieşire din dictatura comunistă, Universitatea Națională de Arte în particular şi învăţământul superior de artă în general, încă are probleme în a asimila zona experimentală a artei contemporane, devenite deja ramură cristalizată în istoria artei. După cum unii profesori rutinaţi de limba română de pe la liceele tehnologice sau chiar mai sus, dezavuează dadaismul, în acelaşi fel se întâmplă cu învăţământul superior de artă în privinţa genurilor descrise de mine începând de la secţiunea 3.4. Arta Video şi VJ . Asemenea primitivilor care odată la câţiva ani îşi schimbă zeii, ştergând total din memoria comunităţii zeii vechi, învăţământul vocaţional românesc de artă în general, şi cel superior în special, are fobie de arta contemporană. Deşi, ca urmare a criticilor venite de-a lungul anilor din spaţiul public (inclusiv ale mele), unii artişti au fost cooptaţi în instituţie, totuşi există o problemă în a accepta aceste genuri ca atare şi de a le face catedre speciale, conform cu statutul lor în istoria artei. De exemplu, Cosmin Paulescu, unul dintre cei mai buni artişti de performance art, happening şi instalaţie din România, şi-a început cariera universitară la… artă murală. Chiar şi acum, când a urcat în ierarhie, predă, printre altele, „Arta în spaţiul public”, o disciplină ce pare o eufemizare a unor manifestări non-grata.
Parcă arta nu vrea să iasă din dictatură. Ce-i drept, comunismul a tratat mai bine artiştii decât o face capitalismul, cel puţin în România. Însă închistarea în nişte stiluri de pictură obosite şi prăfuite, a dus la rutinare şi lipsă de progres de gen „Cântarea României”, după cum scriam acum 17 ani într-un text publicat ulterior şi în acest spaţiu . Pentru cultura de masă un fenomen precum „Cântarea României” e unul decent, însă nu pentru studiul profesionist al artei. Land - instalaţia e şi ea „acoperită eufemistic” de disciplina design ambiental predată de arhitectul Adrian Kunst, dar rămasă totuşi fără reprezentare, deoarece arhitectura urbanistică şi ambientală în general e cu totul altceva decât Land art. O să revin la acest subiect în detaliu în secţiunile următoare.
Şi există şi alte exemple cu stiluri foarte importante, dar nereprezentate în catedra de pictură sau sculptură, deşi există artişti pedagogi care le practică. De exemplu, desenul politic practicat de Dan Perjovschi e nereprezentat. Suprarealismul şi-a pierdut mult din forţă după aproape un secol, reprezentanţii săi autohtoni nu sunt excepţionali; însă decât 2 profesori plini de doctorate şi medalii dar cu acelaşi stil abstracţionist geometric sau expresionist, mai bine se păstra unul singur şi se aducea şi un suprarealist. În felul acesta se şi împăca puţin studiul clasic cu arta contemporană. Tinerii Alexandru Rădvan şi Andrei Tudoran de la secţia de pictură cochetează într-o oarecare măsură cu suprarealismul, poate că atunci când vor avea clasa lor, sau chiar mai devreme, să insufle studenţilor şi lecţia suprarealistă.
Din lipsă de statut de mentor, unii profesori din învăţământul universitar, compensează cu orgoliu mult prea umflat. Ei au impresia că au fost puşi acolo în orb pe post de maeştri, iar studenţii trebuie să se închine la ei ca discipoli, în loc să furnizeze exemple personale de artă pe care trebuie s-o stimuleze la viitorii artişti. Acest mentorat e doar mimat în condiţiile în care tu ca profesor nu trăieşti pentru artă şi nu creezi măcar ceva remarcabil, dacă nu original, aşa cum ar trebui să fie. Mai mult decât atât, studenţii sau chiar artiştii înşişi se pot poziţiona pe un alt palier, ceea ce implică alegerea unui alt mentor. Eu am întâlnit astfel de cazuri ca student. De exemplu, profesorul Nistor Coita mi-a spus sec faţă de seria mea de lucrări în manieră cubistă: „Noi nu facem aici Picasso”. Ei na? Facem Coita, sau cum? Uite că eu am chef să fac Picasso, o perioadă, experienţă care a dus apoi la alt ciclu de lucrări .
Un profesor care nici nu-ţi oferă o temă sau o direcţie care să te facă să asimilezi curente contemporane în artă, şi care nici nu are preocupări artistice e un infiltrat în instituţia universitară fie de factorul demagogic, fie de agenţiile de informaţii, pentru planuri mult mai întunecate. În urmă cu mai bine de 2 ani am publicat acest documentar despre infiltrarea diversioniştilor între protestatarii de stradă împotriva apucăturilor criminale ale celor ce au puterea. Putem bănui că în instituţiile de rang înalt precum universităţile s-a făcut acelaşi lucru, prin cei cu grade mai înalte decât cei descrişi în acest documentar… În acest dans fantasmatic al discipolului cu maestrul deseori şi-au băgat coada informatorii vechii dar şi noii securităţi, pârghii discrete de control asupra ceea ce artiştii simt şi creează. Pe lângă aceştia, au mai fost angajaţi şi câte un Agamiţă Dandanache, pentru că e rudă cu cineva care are/a avut o funcţie undeva...
În următorul articol voi face o radiografie asupra corpului didactic din învăţământul superior din marile centre universitare din ţară, şi veţi vedea că cei care trăiesc pentru artă în aceste instituţii sunt minoritari faţă de restul. În trecut situaţia era şi mai proastă. Între timp au mai fost aduşi oameni valoroşi însă incompetenţa încă bate tare la ochi.
Înainte de a încheia această secţiune, propun administraţiilor instituţiilor de învăţământ superior de artă să fie ceva mai flexibile în relaxarea mutării temporare a studenţilor de la o secţie la alta. Eu aş fi vrut să studiez şi tehnicile sticlei şi a metalului, alături de cele ale imprimeurilor textile. Am fost foarte aproape să mă transfer la un moment dat, însă birocraţia actelor m-a descurajat. O experienţă în plus în anii de facultate e foarte benefică la această vârstă şi nu există nici un motiv onest pentru care n-ar fi chiar încurajată studenţilor, pentru a-i împiedica să cadă în plafonare.
*Din păcate exact în aceeaşi perioadă eram ocupat cu scrierea lucrării mele „Dinamica Psihologiei Abisale”, aşa că în mare parte l-am ratat. Ulterior m-am întors către el ca artist şi am colaborat în realizarea expoziţiei mele „Iradierea sexuală a frumuseţii” („Frumosul sexualitatea şi arta”) de la fosta sa galerie, HT003.
** Nu-i dau numele pentru că omul e în stare de orice şi, nu că mi-ar fi frică de moarte, dar mai am nişte proiecte de făcut. Instituţia trebuie să se interpună între astfel de tendinţe satrapice şi pedagogia artei specifică învăţământului superior.
4.4.10.3. Principiile pedagogiei euristice din învăţământul superior de artă
|
Etichete:
comments,
Teoria artei
CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.3. Principiile pedagogiei euristice din învăţământul superior de artă
Pedagogia artei trebuie să aibă două scopuri. Primul este formarea şi cizelarea unor viitori pedagogi care trebuie să popularizeze arta în rândul amatorilor. Altul este facilitarea evoluţiei cât mai optime a viitorilor artişti. Primul este un fel de aplicare educaţională a formulei din biologie „ontogeneza repetă filogeneza”. Parafrazând această afirmaţie din ştiinţă, concluzionăm că, în primul nivel, educaţia artistică trebuie să repete istoria artei. Elevul şi apoi studentul învaţă atât dexteritatea construirii realiste a imaginii, cât şi diversitatea de tehnici ce pot fi aplicate cu instrumentele de bază precum creioanele sau vopselele. Analogia poate merge mai departe la învăţământul superior de artă, unde „istoria artei” se restrânge la tendinţele din arta contemporană. După cum elevul din învăţământul preuniversitar este alfabetizat cu experienţele artistice din ultimele milenii ale umanităţii, în acelaşi fel şi studentul din facultăţile de artă trebuie să fie familiarizat cu experimentele contemporane.
Lecţia de „Educaţie plastică” (de ciclu V-VIII), cuprindea în sine atât teoria imaginii, tehnologia, tema de lucru dar şi istoria artei făcută tangenţial prin exemplul unei imagini inserate în text. Am arătat cum, la liceul de artă, istoria artei se separă într-o disciplină separată. Educaţia vizuală se predă şi ea de la un timp independent de orele de atelier, aşa că şi ea s-a rupt din corpul general al lecţiei de la şcoala generală. La facultate, inclusiv obiectivul practic al materialelor şi tehnicilor se desprinde în disciplină independentă. Învăţământul superior de artă duce la cunoaşterea materialelor şi tehnicilor la un nivel foarte detaliat, continuând astfel direcţia tehnologică începută deja în învăţământul primar. sau chiar preşcolar.
Toate aceste discipline au informaţii cuantificabile şi verificabile prin pedagogia clasică de finalizare prin examen, ce se pretează la verificarea de tip grilă. Atât nivelul liceal cât şi cel universitar implică sistematizarea acestor informaţii într-un soi de manual ceva mai detaliat. Exemplul cel mai concludent este dat de notele de curs, care devin adevărate studii teoretice aprofundate despre un domeniu sau altul, nu doar cel al artei. Anumiţi profesori universitari, şi chiar de liceu, au scris astfel de cărţi care descriu activitatea didactică într-un mod mult mai detaliat decât o face manualul de „Educaţie Plastică”.
Unii rămân aici sau ajung până la neoclasicism şi apoi se opresc, exact ca însăşi o parte din societate care nu gustă arta modernă. Primul scop al învăţământului artistic, respectiv acesta de a încorpora această experienţă culturală a umanităţii, s-a îndeplinit. Dar el nu trebuie să se reducă doar la acesta, ci să meargă mai departe la a da in imbold viitorului artist să meargă mai departe. Învăţământul superior de artă poate şi trebuie să fie mai mult decât asimilarea regulilor şi tehnicilor, curentelor şi tendinţelor deja structurate. El trebuie să treacă dincolo de acest nivel şi să întrevadă o posibilă evoluţie viitoare originală, a studentului, plecând de la aceste asimilări. Artistul important nu doar asimilează informaţiile prezentului, ci merge mai departe şi continuă căutările predecesorilor.
Atât profesorul de istoria artei cât şi cel de atelier poate să îi arate soluţiile găsite de alţi artişti pe această temă. În loc să piardă ani de zile pe o cale pe care deja au bătătorit-o alţii, învăţământul superior de artă îl poate ajuta să continue drumul de acolo de unde aceştia s-au oprit, sau poate să îi sugereze drumuri în zone neexplorate încă. Zeci de ani pot fi salvaţi astfel. La fel ca şi psihanalistul care îl îndreaptă pe pacient către confruntarea cu propriul sine în actul psihoterapeutic, şi profesorul de atelier trebuie să scurteze timpul experienţelor personale ale elevului şi să-i aducă în prim plan cât mai multe repere ale evoluţiei istoriei artei. Elevul asimilează regulile unui curent sau un stil, şi apoi, după un timp, îşi defineşte propriul drum şi propria manieră de lucru, dacă are suficient har pentru aşa ceva.
Învăţământul superior de artă împiedică „reinventarea” sterilă pe care o riscă autodidacticismul. În loc să „descopere” drumuri deja bătătorite de alţii, tânărul artist trecut prin învăţământul de artă e stimulat să caute zone neexplorate, asemenea mătcii bătrâne, care părăseşte stupul cu roiul pentru a explora şi cuceri locuri noi pentru specie, şi a o dezvolta. Ingerarea cunoştinţelor oferite de educaţie presupune rezumatul experienţelor celor care s-au străduit pentru descoperirea lor înainte. E ca şi cum specia ar avea de făcut o călătorie şi fiecare membru trebuie să facă o porţiune din acest drum. Pentru eficienţa maximă a efortului colectiv e bine ca fiecare să preia de acolo de unde a lăsat celălalt, nu să facă un drum paralel. În acelaşi fel educaţia artistică e menită să-i dea elevului şi studentului „reperele geografice” ale acestui „drum”, pentru a putea continua de acolo.
Învăţământul superior de artă reduce timpul de consolidare a experienţei artistice ale viitorilor artişti. Un tânăr neexperimentat poate crede că a descoperit un nou stil prin evoluţia personală. Uneori se întâmplă aşa, însă de cele mai multe ori, el doar redescoperă roata, descoperită de mult de alţii, de care n-a auzit din cauza lipsei de cunoştinţe. Aici intervine şcoala care îl poate propulsa mai departe. Fără şcoală, creativitatea artistului se iroseşte în repetare sterilă. Aşa ceva este inerent evoluţiei personale a fiecăruia începând din vârsta cea mai fragedă. Încă din primele luni de viaţă, copilul e uimit de descoperirile zilnice, pe care le va cataloga drept banalităţi, ulterior ca adult, după ce se obişnuieşte cu ele. Aceasta este modelul exact al evoluţiei înşişi a istoriei artei. Trecerea de la o manieră infantilă de desen la una perspectivală, tipică pentru adolescenţa timpurie, este o trecere de la Evul Mediu la Renaştere în interiorul individului. Cu cât ea este asimilată mai devreme, cu atât elevul/studentul poate trece la asimilarea următoarelor etape ale istoriei artei
Aşa că, după cum am amintit deja în secţiunea aceasta , pedagogia structuralistă a competenţelor este … incompetentă în aplicarea pedagogiei artei făcută pentru profesionişti. La finalul şcolii nu se văd clar rezultatele. „Adevărul” artei este cu totul altul decât adevărul ştiinţei, iar valoarea în artă este altceva decât eficienţă. Spre deosebire de şcoala cu evaluare de tip grilă, ce limitează pedagogia artei la asimilarea canoanelor clasice, cea a imboldului dat unui viitor mare artist îşi deschide orizonturile către alte posibilităţi de expresie decât acestea. Reuşita pedagogică constă nu atât în asimilarea unor tehnici şi stiluri deja manifestate, aşa cum sunt obiectivele pedagogiei competenţelor.
O asemenea strategie merge pentru majoritatea disciplinelor teoretice şi cele practice. Dar nu merge la învăţământul de artă. Învăţarea la perfecţie a ceva ce s-a făcut înainte este un obstacol în evoluţia personală a artistului. Aşa ceva este un dresaj inutil în pedagogia contemporană a artei, chiar dacă la nivel de pedagogie generală nu se recunoaşte acest lucru. Există deja „originalul”, şi imitatorii sunt inutili. Scopul principal al pedagogiei artei este să medieze originalitatea şi inovaţia în evoluţia artei, chiar dacă beneficiarii sunt minoritari. Cine nu are har pentru a prelua informaţiile ezoterice ale mentorului poate să nu rămână cu nimic din el.
Am criticat folosirea metaforelor pentru învăţământul nevocaţional, de popularizare a artei. În cazul pedagogiei vocaţionale de artă, în special cea din învăţământul superior, e exact invers. Dacă pentru amatori şi copii contează coerenţa discursului, la nivelul pedagogiei superioare de artă, acesta nu e important. De fapt discursul exact ar putea să obtureze creativitatea studenţilor. Limbajul ezoteric al profesorului poate da motiv de meditaţie studentului căruia i se adresează, dacă cei doi se află pe aceeaşi frecvenţă creativă. Dacă nu se află în această relaţie, atunci cuvintele pot deveni o barieră în calea comunicării, din funcţia lor iniţială de poduri.
Pedagogia din învăţământul superior de artă, dedicat dezvoltării maxime pentru viitorii artişti este una euristică, simbiotică. Efectele ei se materializează după ani şi ani de sinteze personale. Viitorul artist preia din experienţele artiştilor anteriori, dar e imposibil de prezis ce preia şi cât preia, după cum ar fi absurd de trasat o direcţie pentru el în acest sens. Aici pedagogii de grilă nu vor putea niciodată înţelege pedagogia artei făcută pentru viitorii artişti pentru că ei înşişi n-au har de artişti. Mulţi dintre ei au trăit în lumea abstracţiilor teoretice, n-au vizitat decât saloanele clasice din muzee, şi n-au încercat să picteze mai mult de nivelul şcolii generale. Din această cauză, profesorul din învăţământul superior de artă trebuie să dea dovada acestui har în activitatea sa artistică.
Profesorul din învăţământul superior de artă trebuie să fie un adevărat mentor, şi nu un consilier de carieră pentru învăţământul V-VIII, aşa cum pedagogia competenţelor a degenerat acest termen. Mentorul este mai mult decât un educator sau un profesor, care sintetizează şi simplifică un domeniu, compus din informaţii publice, verificabile şi cuantificabile sub raportul valorii de adevăr, pentru a fi înţeles şi de vârste mai mici, sau de amatori. Mentorul este un îndrumător spiritual experimentat, care are informaţii ezoterice, neştiute de majoritatea oamenilor. Mentorul artistic a mers pe un drum pe care studentul poate că va ajunge la un moment dat, iar comunicarea cu mentorul are rol de ghid în propria evoluţie.
Dacă studentul găseşte o nişă alternativă pentru regulile generale ale stilurilor anterioare, atunci profesorul trebuie să-şi adapteze evaluarea la căutările sale. El trebuie să fie un antrenor ce vede poziţia unui jucător în teren din vârstele mici. Erorile de anticipare a evoluţiei sunt inerente şi în pedagogia formării artiştilor şi în fotbal; Gareth Bale iniţial a fost pus să joace fundaş până când un antrenor inspirat şi-a dat seama că are mai mult randament în zona atacului, astfel punând bazele unuia dintre cei mai mari atacanţi din istoria fotbalului. Pentru aşa ceva e nevoie de harul beneficiarului dar şi de inspiraţia „antrenorului”.
Scoaterea tânărului din zona sa de confort poate crea o anumită anxietate. Ca tânăr, studentul tocmai a ieşit din cultura de masă în care a fost educat şi în care s-a format în interiorul unui anturaj familial, stradal, sau şcolar. Înainte de a deveni artist mare, el trece printr-o zonă de nebuloasă creatoare, în care se rupe de cultura de masă înspre a deveni un reper cultural original. Până la acel moment, el se află într-un proces de metamorfoză spirituală, de renaştere. Valorile sale suferă şi ele transformări radicale. Mentorul este moaşa acestui reper cultural. El are atât suport informaţional cât şi emoţional de ghidare pentru viitorul artist atras de mirajul necunoscut, dar şi periculos al originalităţii. Riscul izolării şi marginalizării sociale este uriaş. Mentorul este o făclie deschisă în acest drum întunecat al devenirii de sine ca artist.
Afirmaţia din această secţiune cum că teoria imaginii nu ajută artiştii poate fi şocantă. Aşa ceva are aspectul de demolare a învăţământului vocaţional, după principiile pedagogiei competenţelor. Ea implică riscul de a avea şcoli de artă eficiente doar pentru copii şi neprofesionişti. Şi totuşi au existat şi vor exista mentori; fiecare artist a avut un profesor concret sau imaginar. Mulţi artişti citesc biografii, autobiografii sau citate ale celor deja consacraţi în speranţa că vor găsi acolo un indiciu pentru propriul lor viitor. Mentoratul artistic există în afara instituţiei de pedagogie a artei; pe lângă admiraţia faţă de un artist cunoscut, publicul, care are preocupări similare, vrea în mod natural nişte sfaturi de la maestru. Artiştii celebrii sunt bombardaţi cu cerinţe de sfătuire din partea admiratorilor. Acesta este fundamentul faptic al pedagogiei euristice, indiferent de ce spun tonele de maculatură neo-scolastică ale pedagogiei de grilă. Instituţiile de învăţământ superior doar facilitează această simbioză maestru-discipol.
Cariera în artă şi vocaţia de artist nu se poate învăţa sistematic, precum un domeniu comun, prin specializare. Până şi domenii practice precum sportul, au vârfuri care cresc în acelaşi mediu educativ de pregătire şi informaţii precum restul, însă care evoluează radical diferit. Pedagogia structuralistă de azi e incapabilă să explice harul. Pentru ea contează noul tip de obedienţă a maselor, exersat cu enunţurile ipocrite ale „statului de drept”. Cu tot limbajul ei de lemn, cu toate bursele, specializările şi încercările de a face ierarhii artificiale în artă şi între artişti, inovaţia în artă nu s-a învăţat şi se va învăţa niciodată sistematic. La nivelul pedagogiei de atelier s-a spus şi încă se spune că arta se fură. Fiecare ia de la profesor ceea ce îi aparţine lui ca şi construcţie spirituală. În vechile bresle ale maeştrilor doar unii reuşeau să „înveţe”, deşi mai multora li se dădeau informaţii. Aproximativ la fel e şi acum, doar că cerinţele sunt originalitatea, nu manierismul. pedagogia artei va rămâne la fel cum a fost dintotdeauna, dar în special în ultima sută de ani. Problema învăţământului superior de artă rămâne de a facilita această simbioză şi de a aduce în acelaşi spaţiu atât profesorul cu har cât şi studentul cu har. Sunt câteva imixtiuni demagogice şi militare (de informaţii) în această ecuaţie, pe care le voi descrie în secţiunile următoare.
Învăţământul superior de artă împiedică „reinventarea” sterilă pe care o riscă autodidacticismul. În loc să „descopere” drumuri deja bătătorite de alţii, tânărul artist trecut prin învăţământul de artă e stimulat să caute zone neexplorate, asemenea mătcii bătrâne, care părăseşte stupul cu roiul pentru a explora şi cuceri locuri noi pentru specie, şi a o dezvolta. Ingerarea cunoştinţelor oferite de educaţie presupune rezumatul experienţelor celor care s-au străduit pentru descoperirea lor înainte. E ca şi cum specia ar avea de făcut o călătorie şi fiecare membru trebuie să facă o porţiune din acest drum. Pentru eficienţa maximă a efortului colectiv e bine ca fiecare să preia de acolo de unde a lăsat celălalt, nu să facă un drum paralel. În acelaşi fel educaţia artistică e menită să-i dea elevului şi studentului „reperele geografice” ale acestui „drum”, pentru a putea continua de acolo.
Învăţământul superior de artă reduce timpul de consolidare a experienţei artistice ale viitorilor artişti. Un tânăr neexperimentat poate crede că a descoperit un nou stil prin evoluţia personală. Uneori se întâmplă aşa, însă de cele mai multe ori, el doar redescoperă roata, descoperită de mult de alţii, de care n-a auzit din cauza lipsei de cunoştinţe. Aici intervine şcoala care îl poate propulsa mai departe. Fără şcoală, creativitatea artistului se iroseşte în repetare sterilă. Aşa ceva este inerent evoluţiei personale a fiecăruia începând din vârsta cea mai fragedă. Încă din primele luni de viaţă, copilul e uimit de descoperirile zilnice, pe care le va cataloga drept banalităţi, ulterior ca adult, după ce se obişnuieşte cu ele. Aceasta este modelul exact al evoluţiei înşişi a istoriei artei. Trecerea de la o manieră infantilă de desen la una perspectivală, tipică pentru adolescenţa timpurie, este o trecere de la Evul Mediu la Renaştere în interiorul individului. Cu cât ea este asimilată mai devreme, cu atât elevul/studentul poate trece la asimilarea următoarelor etape ale istoriei artei
Aşa că, după cum am amintit deja în secţiunea aceasta , pedagogia structuralistă a competenţelor este … incompetentă în aplicarea pedagogiei artei făcută pentru profesionişti. La finalul şcolii nu se văd clar rezultatele. „Adevărul” artei este cu totul altul decât adevărul ştiinţei, iar valoarea în artă este altceva decât eficienţă. Spre deosebire de şcoala cu evaluare de tip grilă, ce limitează pedagogia artei la asimilarea canoanelor clasice, cea a imboldului dat unui viitor mare artist îşi deschide orizonturile către alte posibilităţi de expresie decât acestea. Reuşita pedagogică constă nu atât în asimilarea unor tehnici şi stiluri deja manifestate, aşa cum sunt obiectivele pedagogiei competenţelor.
O asemenea strategie merge pentru majoritatea disciplinelor teoretice şi cele practice. Dar nu merge la învăţământul de artă. Învăţarea la perfecţie a ceva ce s-a făcut înainte este un obstacol în evoluţia personală a artistului. Aşa ceva este un dresaj inutil în pedagogia contemporană a artei, chiar dacă la nivel de pedagogie generală nu se recunoaşte acest lucru. Există deja „originalul”, şi imitatorii sunt inutili. Scopul principal al pedagogiei artei este să medieze originalitatea şi inovaţia în evoluţia artei, chiar dacă beneficiarii sunt minoritari. Cine nu are har pentru a prelua informaţiile ezoterice ale mentorului poate să nu rămână cu nimic din el.
Am criticat folosirea metaforelor pentru învăţământul nevocaţional, de popularizare a artei. În cazul pedagogiei vocaţionale de artă, în special cea din învăţământul superior, e exact invers. Dacă pentru amatori şi copii contează coerenţa discursului, la nivelul pedagogiei superioare de artă, acesta nu e important. De fapt discursul exact ar putea să obtureze creativitatea studenţilor. Limbajul ezoteric al profesorului poate da motiv de meditaţie studentului căruia i se adresează, dacă cei doi se află pe aceeaşi frecvenţă creativă. Dacă nu se află în această relaţie, atunci cuvintele pot deveni o barieră în calea comunicării, din funcţia lor iniţială de poduri.
Pedagogia din învăţământul superior de artă, dedicat dezvoltării maxime pentru viitorii artişti este una euristică, simbiotică. Efectele ei se materializează după ani şi ani de sinteze personale. Viitorul artist preia din experienţele artiştilor anteriori, dar e imposibil de prezis ce preia şi cât preia, după cum ar fi absurd de trasat o direcţie pentru el în acest sens. Aici pedagogii de grilă nu vor putea niciodată înţelege pedagogia artei făcută pentru viitorii artişti pentru că ei înşişi n-au har de artişti. Mulţi dintre ei au trăit în lumea abstracţiilor teoretice, n-au vizitat decât saloanele clasice din muzee, şi n-au încercat să picteze mai mult de nivelul şcolii generale. Din această cauză, profesorul din învăţământul superior de artă trebuie să dea dovada acestui har în activitatea sa artistică.
Profesorul din învăţământul superior de artă trebuie să fie un adevărat mentor, şi nu un consilier de carieră pentru învăţământul V-VIII, aşa cum pedagogia competenţelor a degenerat acest termen. Mentorul este mai mult decât un educator sau un profesor, care sintetizează şi simplifică un domeniu, compus din informaţii publice, verificabile şi cuantificabile sub raportul valorii de adevăr, pentru a fi înţeles şi de vârste mai mici, sau de amatori. Mentorul este un îndrumător spiritual experimentat, care are informaţii ezoterice, neştiute de majoritatea oamenilor. Mentorul artistic a mers pe un drum pe care studentul poate că va ajunge la un moment dat, iar comunicarea cu mentorul are rol de ghid în propria evoluţie.
Dacă studentul găseşte o nişă alternativă pentru regulile generale ale stilurilor anterioare, atunci profesorul trebuie să-şi adapteze evaluarea la căutările sale. El trebuie să fie un antrenor ce vede poziţia unui jucător în teren din vârstele mici. Erorile de anticipare a evoluţiei sunt inerente şi în pedagogia formării artiştilor şi în fotbal; Gareth Bale iniţial a fost pus să joace fundaş până când un antrenor inspirat şi-a dat seama că are mai mult randament în zona atacului, astfel punând bazele unuia dintre cei mai mari atacanţi din istoria fotbalului. Pentru aşa ceva e nevoie de harul beneficiarului dar şi de inspiraţia „antrenorului”.
Scoaterea tânărului din zona sa de confort poate crea o anumită anxietate. Ca tânăr, studentul tocmai a ieşit din cultura de masă în care a fost educat şi în care s-a format în interiorul unui anturaj familial, stradal, sau şcolar. Înainte de a deveni artist mare, el trece printr-o zonă de nebuloasă creatoare, în care se rupe de cultura de masă înspre a deveni un reper cultural original. Până la acel moment, el se află într-un proces de metamorfoză spirituală, de renaştere. Valorile sale suferă şi ele transformări radicale. Mentorul este moaşa acestui reper cultural. El are atât suport informaţional cât şi emoţional de ghidare pentru viitorul artist atras de mirajul necunoscut, dar şi periculos al originalităţii. Riscul izolării şi marginalizării sociale este uriaş. Mentorul este o făclie deschisă în acest drum întunecat al devenirii de sine ca artist.
Afirmaţia din această secţiune cum că teoria imaginii nu ajută artiştii poate fi şocantă. Aşa ceva are aspectul de demolare a învăţământului vocaţional, după principiile pedagogiei competenţelor. Ea implică riscul de a avea şcoli de artă eficiente doar pentru copii şi neprofesionişti. Şi totuşi au existat şi vor exista mentori; fiecare artist a avut un profesor concret sau imaginar. Mulţi artişti citesc biografii, autobiografii sau citate ale celor deja consacraţi în speranţa că vor găsi acolo un indiciu pentru propriul lor viitor. Mentoratul artistic există în afara instituţiei de pedagogie a artei; pe lângă admiraţia faţă de un artist cunoscut, publicul, care are preocupări similare, vrea în mod natural nişte sfaturi de la maestru. Artiştii celebrii sunt bombardaţi cu cerinţe de sfătuire din partea admiratorilor. Acesta este fundamentul faptic al pedagogiei euristice, indiferent de ce spun tonele de maculatură neo-scolastică ale pedagogiei de grilă. Instituţiile de învăţământ superior doar facilitează această simbioză maestru-discipol.
Cariera în artă şi vocaţia de artist nu se poate învăţa sistematic, precum un domeniu comun, prin specializare. Până şi domenii practice precum sportul, au vârfuri care cresc în acelaşi mediu educativ de pregătire şi informaţii precum restul, însă care evoluează radical diferit. Pedagogia structuralistă de azi e incapabilă să explice harul. Pentru ea contează noul tip de obedienţă a maselor, exersat cu enunţurile ipocrite ale „statului de drept”. Cu tot limbajul ei de lemn, cu toate bursele, specializările şi încercările de a face ierarhii artificiale în artă şi între artişti, inovaţia în artă nu s-a învăţat şi se va învăţa niciodată sistematic. La nivelul pedagogiei de atelier s-a spus şi încă se spune că arta se fură. Fiecare ia de la profesor ceea ce îi aparţine lui ca şi construcţie spirituală. În vechile bresle ale maeştrilor doar unii reuşeau să „înveţe”, deşi mai multora li se dădeau informaţii. Aproximativ la fel e şi acum, doar că cerinţele sunt originalitatea, nu manierismul. pedagogia artei va rămâne la fel cum a fost dintotdeauna, dar în special în ultima sută de ani. Problema învăţământului superior de artă rămâne de a facilita această simbioză şi de a aduce în acelaşi spaţiu atât profesorul cu har cât şi studentul cu har. Sunt câteva imixtiuni demagogice şi militare (de informaţii) în această ecuaţie, pe care le voi descrie în secţiunile următoare.
4.4.10.2. Riscurile abandonului (refuzului) învăţământul superior de artă
|
Etichete:
comments,
Teoria artei
CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
Acest text continuă de aici
Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă
4.4.10.2. Riscurile abandonului (refuzului) învăţământul superior de artă
În aceste condiţii apare inerentă întrebarea la ce bun absolvirea unei facultăţi de artă, din moment ce şansele de a îndeplini obiectivele sale majore sunt atât de reduse. În acest articol am descris riscurile autodidacticismului din postura de amator , care vrea să se iniţieze în tainele artei. Mai departe o să descriu riscurile autodidacticismului pentru cei deja iniţiaţi, atunci când nu mai au răbdare să continue cu etapele tipice de formare din instituţiile de învăţământ superior.
În primul rând. continuarea şi finalizarea studiilor de artă confirmă aspectul administrativ al şcolii, intrarea în breasla instituţiei artei. Ea este în măsură să te răsplătească, dacă şi tu la rândul tău eşti dispus să-i recunoşti şi să-i duci mai departe moştenirea. Un Marcel Duchamp, probabil cel mai radical artist, în ceea ce priveşte raportarea la curentele anterioare, a fost în cele din urmă încorporat şi adoptat de instituţia artei. Duchamp a declarat nu doar moartea artei, dar şi războiul împotriva oricărui semn de renaştere a ei. Din cauza asta, mulţi încă îi contestă valoarea ca artist, la mai bine de un secol de la primele experimente readymade. Dar, asemenea sistemului electoral, care reuşeşte să absoarbă furia populară faţă de conducători, şi să construiască din ea sprijinul pentru următorii conductori din opoziţie , instituţia artei a reuşit să facă astfel şi cu anti-arta lui Duchamp, adoptând-o la muzeu ca pe o farsă trecătoare dar inspiraţională pentru următoarele curente.
Cochetarea cu spargerea canoanelor instituţiei artei a continuat şi după Duchamp, şi asta îi conferă valoare. Land art este probabil cel mai radical curent după readymade. Dar până şi aceşti artişti s-au întors în sălile de expoziţie cu un set de fotografii sau filme despre evenimentele făcute în spaţiile sălbatice, neatinse de civilizaţie. Fără cadrul instituţional, evenimentul a fost ignorat de vieţuitoarele naturii, iar pentru băştinaşi a fost unul oarecare, precum o procesiune religioasă din cutare an, sau nunta unui membru al comunităţii. Nativii nu fac diferenţa între campionatul de fotbal şi artă. Oricât de nemulţumiţi am fi de instituţia artei, parcă nu ne pică bine să ne întoarcem într-un model social arhaic pe termen lung. Renunţarea la civilizaţie e seducătoare, dar întoarcerea efectivă într-o cultură clasică sau preclasică e doar o experienţă trecătoare. Duchamp n-a mai creat şi n-a mai expus după o perioadă, dar pasivitatea sa cratoare, sau jocul de şah ca artă, au fost văzute ulterior ca performance-art-uri care de fapt simulau (artistic) moartea artei.
Dar până la aceste extravaganţe, Duchamp a pictat fovist şi futurist, aşa că şi-a făcut ucenicia în breasla artei. Şcoala reface exact acest drum personal al lui Duchamp, dar îl şi continuă prin experimentele, foarte multe la număr, care au continuat totuşi după el, prin alţi artişti. La fel cum Dumnezeu l-a ucis în mod ironic pe Nietzsche ca să-şi arate mai clar persistenţa în lume, la fel şi arta l-a ucis pe Duchamp şi a permis existenţa altor artişti. Ar fi fost foarte convenabil pentru el să fie ultimul artist, după cum şi pentru Hegel să fi fost ultimul filosof, acesta fiind şi el un Duchamp al secolului al IX-lea ( declarând, chiar şi cu un glas mai firav, sfârşitul filosofiei şi istoriei). Nici unul şi nici celălalt nu au bănuit că arta şi filosofia parcă mai curând s-au născut după ei, decât să fi murit aşa, cum au crezut fiecare.
Remarcăm totuşi că şi Hegel şi Nietzsche şi Duchamp au deschis drumuri în filosofie şi artă mai curând decât să închidă total aceste domenii, aşa cum au vrut în mod ambivalent. Din păcate, blazarea timpurie poate duce la imitarea prea seacă, neprolifică, a mesajului anti-artă al lui Marcel Duchamp. Pe undeva, dincolo de jumătatea anilor 1990, la Universitatea de arte din Bucureşti s-a întâmplat un eveniment care a răbufnit şi în presa de mainstream. Nişte studenţi, care tocmai luaseră contactul cu arta contemporană, au tăiat lucrările clasice ale celorlalţi, într-un performance radical. A ieşit un scandal uriaş, cu ecouri inclusiv în presă, şi dezbateri la TV. Din păcate, pentru ei, acela a fost şi printre primele dar şi printre ultimele acţiuni, pe care le-au făcut, înainte de a abandona literal arta. Au rămas în istoria facultăţii ca grupul „cuter”, şi cam atât. Iată o înţelegere superficială, autodidacticistă, a unui curent! Acest eveniment a aruncat într-o lumină proastă cursul de „tendinţe în arta contemporană”, însă manierismul studiului clasic a făcut exact acelaşi lucru, tăind aripile artei post clasice. Poate că dacă ar fi aflat mai devreme de experimentele lui Duchamp, ar fi putut digera altfel anti-arta sa.
Apoi, studiile superioare îţi confirmă siguranţa faptului că eşti îndârjit să-ţi găseşti locul în istoria artei. Odată cu popularizarea artei în învăţământul general, cei mai mulţi oameni vor şi ei să fie artişti. Din păcate, societatea actuală nu-i poate susţine pe toţi, iar şcoala avansată este modelul de triere. Nu sunt destule spaţii de expunere în public, în special datorită inflaţiei mesajelor comerciale , care definesc capitalismul. Tocmai de aceea există şcoală, un gir pe care alţi artişti, ceva mai experimentaţi, ţi-l oferă ca tânăr ce doreşte să urmeze această carieră. În secolele trecute, primii ani de artist constau în curăţător al atelierului sau preparator de vopsele. Astăzi, există aspiratoare şi maşini care amestecă industrial pigmenţii, aşa că ucenicia se face la şcoală.
Şcoala înseamnă o prezentare în lumea artistică, o scrisoare de recomandare. Ea atestă unui potenţial cumpărător că tu eşti decis să mergi pe drumul artei până la final, că nu te vei retrage, şi astfel cota lucrărilor tale nu va rămâne undeva jos, ca la început. Un colecţionar investeşte în tine, cumpărându-ţi o lucrare; dar el nu o face ca pe un act caritabil. El speră ca, la un moment dat, valoarea de piaţă a lucrării tale să crească, şi astfel să scoată profit din activitatea sa. Asta este realitatea capitalistă a instituţiei artei. Da, ea este criticabilă, desigur, dar în comparaţie cu ce a fost până acum, ea e parcă un pic mai bună. Aşa că, în loc să se retragă în autodidacticism, tânărul mai bine ar urma încă un ciclu de şcoală, respectiv cel al învăţământului superior pentru a susţine „breasla” şi a fi susţinut de ea.
Un artist poate face o artă bună şi ca autodidact. Problema constă în recunoaşterea sa de către comunitatea artistică. Dacă expui doar în propria casă, şi nu comunici comunităţii ce ai făcut, atunci nu ai cumpărători şi nu poţi supravieţui ca artist. Prin urmare va trebui să-ţi foloseşti timpul dedicat artei în activităţile tipice de supravieţuire. Alternativa înseamnă abandonarea artei sau imposibilitatea de supravieţuire. Cel mai concludent exemplu este cel al lui Van Gogh. Lipsa lui de răbdare în a învăţa tehnicile clasice s-a repercutat în însuşi destinul său. E celebră întâmplarea cu aruncarea mulajului în coşul de gunoi din atelierul profesorului. O astfel de întâmplare i-a definit arta dar şi viaţa. Dacă ar fi fost îndeajuns de docil pentru a învăţa câţiva ani desenul clasic, probabil că ar fi fost un impresionist decent; însă nu ar mai fi fost o bornă în istoria artei, inspirând atâtea generaţii de artişti. Însă faptul că a făcut desene stângace, neajungând la stăpânirea desenului clasic, i-a adus, în mod paradoxal, o şi mai mare recunoaştere pe la jumătatea secolului al 20-lea, când artiştii înşişi au subscris la programul de întoarcere pe scara evoluţiei artei, către desene infantile. Dar dacă desenul din portretele lui Van Gogh ar fi fost perfect proporţionat, conform cu standardele clasice, atunci ar fi avut o şansă să fie recunoscut de impresionişti, să vândă, şi să continue şi în secolul 20 să picteze. Poate că ar fi ajuns la aceleaşi rezultate 20 sau 40 de ani mai târziu decât a făcut-o. Iată că uneori arta şi viaţa merg în sens invers.
Şi, nu în ultimul rând, absorbţia informaţiilor necuantificabile pe care un profesor ţi le dă, îţi oferă un avantaj net, un fel de boosting în carieră. Până şi un profesor cu care nu ai chimie de gust îţi oferă şansa de a te defini făcând altceva decât sfaturile lui. Voi insista pe acest subiect în următoarea secţiune.
Din păcate, în România a s-a dezvoltat un foarte îngrijorător fenomen de demolare a educaţiei, în special a învăţământului superior de stat, prin … privatizarea lui, deşi articolul 32 din constituţia României aliniatul 4 spune că:
„Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii”
Şi, din păcate, atunci când citim privatizare, pentru a înţelege ce s-a întâmplat va trebui să folosim termenul „distrugere”, pentru că asta a însemnat privatizarea în România. Se pare că mai mult de jumătate dintre studenţii de la arte plătesc studiile superioare, de parcă ar studia la universităţi particulare. Această anomalie a apărut în urmă cu 20 de ani şi s-a accentuat odată cu intrarea României în UE. Am înţeles că, la un moment dat, procentul era de 10% gratuit, şi restul de 90% cu taxă. Faptul că nu există informaţii pe site-ul universităţii despre acest procent mă face să cred că acest zvon ar putea fi îngrijorător de adevărat.
Libertatea de circulaţie câştigată în aceşti 32 de ani a adus pierderea libertăţii de educaţie. Tinerii talentaţi, dar lipsiţi de resurse financiare, aleg să emigreze în loc să devină studenţi. Mulţi dintre cei care absolvă facultatea nu vor să lucreze în învăţământ, şi ori emigrează, ori se angajează în sectorul privat. Rezultatul general este acela că populaţia de profesori e din ce în ce mai îmbătrânită. Prăduitorii acestei ţări angajează pensionari în locul tinerilor migranţi, pentru a-i ţine ocupaţi şi a-i face să uite de spre degradarea societăţii româneşti din ultimii 32 de ani. Pe lângă de acest aspect de sugrumare a pedagogiei noi, acel student care ar putea fi artist mare, e manipulat să emigreze, din lipsă de resurse materiale pentru plasta studiilor. În felul acesta el e condamnat la stagnare, sub beneficiile autodidacticismului. Însă timpul în care ei au fost distraşi de la harul lor, este irecuperabil. Acest furt al vieţii spirituale e similar cu uciderea acestor oameni înainte de a-şi termina misiunea pe acest pământ.
Uniunea Europeană a tras în asemenea fel sforile în spatele cortinei încât Constituţia (care asigură învăţământul gratuit) a ajuns un fel de hârtie igienică. E remarcabil modul în care educaţia e pusă sistematic la pământ în spatele limbajului de lemn din documentele oficiale. Şi, într-adevăr, tinerii fără posibilităţi materiale, nu mai merg să urmeze studii superioare şi se angajează direct în diferite poziţii mercantile. După ce foloseşte doctori şi ingineri români în posturi de tâmplari, constructori, căpşunari şi chiar gunoieri, mişto-ul suprem constă în folosirea şi a potenţialilor artişti în aceste posturi, care merg direct după astfel de munci, în lipsa unor locuri decente de muncă în ţară. Unii se vor întoarce după câteva decenii, sau se vor lansa în zonele în care au fost manipulaţi să emigreze, şi vor face artă. Experimentul pe care Occidentul îl face în această ţară din păcate este un atentat la adresa patrimoniului naţional.
Subscribe to:
Posts (Atom)
Articole speciale
-
acrylic 120/100 cm The text for this image is this: "at the macrosocial level, in the culture history, there has happened ... -
Odata cu venirea primaverii se vad si consecintele unei deszapeziri ieftine, cu sare. Apa sarata patrunde in cele mai intime orificii... -
Ar fi trebuit sa fiu mai atent la acest fenomen insa lucrez si eu la proiectul meu cu colajul de filme care m-a atras aproape cu totul in el...
-
Pentru baza teoretică a acestui film dati click aici: http://baldovinconcept.blogspot.ro/2012/08/institutia-electorala-un-nod-in-reteaua...
-
Mergeam ieri pe strada „Arthur Verona” cu ocazia evenimentului „Street Delivery”. Dintr-o data dau de Ion Barladeanu pozând pentru un desen... -
Se spune ca, dupa ce s-a intors pentru o perioada de la Paris, Brancusi a avut urmatoarea zicere: „V-am lasat saraci si prosti, v-am gasit... -
Anul asta s-a desfasurat (de fapt este pe final de desfasurare) la Venetia probabil cel mai important eveniment periodic de arta contempor...
