4.4.10.5.3.4. Motivele pentru care cred că „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” trebuie să rămână în zona artei şi nu a designului

|



CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI


Acest text face parte dintr-o lucrare teoretică mai amplă

4.4.10.5.3.4. Motivele pentru care cred că „Facultatea/Departamentul de Arte Decorative şi Design” trebuie să rămână în zona artei şi nu a designului



La fel ca şi în cazul profesorilor de la disciplinele boeme, majoritatea profesorilor din centrele universitare, cu învăţământ vocaţional de artă din România care predau design, au experienţă mică de piaţă. La această facultate/departament în mare parte sunt angajaţi profesori cu vădită înclinaţie spre artă, şi mai puţin spre artele aplicate, iar cel mai clare exemple sunt Cosmin Paulescu, care predă în cadrul Facultăţii de Arte Decorative şi Design de la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, sau Dan Acostioaei şi Andrei Timofte care predau la „Departamentul 6: Artă Murală Conservare şi Restaurare, Istoria şi Teoria Artei” de la „Universitatea Naţională De Arte „George Enescu” din Iaşi. Ca student, când ajungeam pe la „secţia de decorative”, mai trăgeam cu ochiul pe la secţiile de ceramică, sticlă sau design, să văd ce fac colegii. Atelierul de design se deosebea de restul doar pentru că studenţii făceau studii de desen după obiecte funcţionale, precum cu aspect de jucării ceva mai detaliate. Când am înţeles modul în care se face designul, acele ateliere mi se păreau ele o jucărie amuzantă. Dar de fapt asta e şi calitatea acestor cursuri. Joaca de-a designul poate fi artă autentică.

Cititorul atent s-ar putea aştepta să deplâng lipsa competenţei în design a restului profesorilor, în afară de cei menţionaţi în secţiunea anterioară, în acord cu deplângerea lipsei calităţii artistice a majorităţii profesorilor artelor boeme, despre care am scris în această secţiune , sau cu experienţa personală faţă de profesorii de la foto-video care s-au fofilat în a-mi arăta câte ceva prin programele de editare computerizată a imaginii . Ei bine, de data asta n-am s-o fac, nu datorită vreunui capriciu, ci datorită faptului că acest departament trebuie să fie orientat spre artă mai curând decât spre design, în ciuda denumirii. Cred că acesta e exact procentul de designeri (cu experienţă de piaţă) de care învăţământul universitar de artă are nevoie, exceptând acele centre unde nu există nici un astfel de designer angajat în corpul profesoral.

În ciuda frustrării mele pe „ermetismul” profesorilor de la secţia foto-video în urma acestei experienţe , în cazul designului, rolul profesorului este mult mai mic, spre inexistent, în formarea unui designer. Această situaţie este inversă faţă de cazul artelor boeme, unde experienţa fiecărui profesor se sintetizează în ani de căutări personale. Spre deosebire de artele boeme, unde procentul mic al profesorilor artişti este o mare problemă pedagogică, aici lipsa de experienţă de piaţă a profesorilor ce predau designul nu este o aşa mare problemă, pentru că acesta chiar nu poate fi perfecţionat în atelier, precum artele boeme.

Indiferent cât de competent ar fi profesorul de design în activitatea concretă de piaţă, acesta nu te poate învăţa în atelier să devii designer. Nici profesorul de arte boeme nu te face artist, dacă nu ai tu sâmbure creator puternic, ca student. Dar poţi deveni un mare artist dacă iei câte ceva din fiecare, indiferent de un potenţial public ţintă. La design, dimpotrivă, profesorul nu poate avea niciodată acest rol precum cel al artelor boeme. El îţi poate da anumite sfaturi în ceea ce priveşte organizarea timpului dedicat lucrului, sau îţi poate spune nişte secrete ale soft-urilor cu care se realizează o imagine, (aşa cum am vrut eu în întâmplarea linkată mai sus, de la secţia foto-video) . Profesorul îţi oferă o introducere în disciplina sa; poţi învăţa nişte comenzi într-un soft de grafică, dar îl vei şti bine abia după ce vei repeta de sute şi mii de ori aceste comenzi, în lucrul concret cu piaţa. Dar faptul că cunoşti bine un soft nu înseamnă deloc că ai fi şi designer. Următorul proiect poate avea cerinţe radical diferite, unde experienţa trecută să nu aibă nicio relevanţă, fapt care foarte rar se întâmplă cu artiştii, care au continuitate în evoluţie.

De aceea, simpla absolvire a şcolii de design, nu te face designer. Doar experienţa concretă cu clientul te poate învăţa ce înseamnă cu adevărat designul. De fapt, din experienţa mea de designer grafic, pot spune că cei mai buni designeri sunt cei care au studii în alte domenii decât artă. De fapt, studiile teoretice nu contează în design, ci doar cele practice, de piaţă, pe care oricine le poate face, dacă are instrumentele specifice de cercetare. Dimpotrivă, formarea înspre originalitate, specifică artelor boeme, poate înfrâna succesul ca designer, care trebuie să se orienteze spre piaţă, adică spre gustul publicului ţintă. Cei care nu au studii de artă, totuşi au acest avantaj al faptului că sunt ei înşişi parte a publicului ţintă, aşa că nu mai trebuie să facă studii de piaţă, ci doar să se uite la ei înşişi. Acest avantaj al identificării cu piaţa este cheia explicaţiei situaţiei de mai sus. După cum facultatea de arte boeme nu te face artist, nici cea de design nu te face absolut deloc nici designer în general, şi cu atât mai puţin grafic designer în special. Cine are disponibilitate pentru aşa ceva merge la o firmă şi învaţă în contactul direct cu piaţa ce înseamnă aşa ceva.

Din acest punct de vedere, aducerea celor mai buni designeri cu experienţă de piaţă în cele 3 forme de design să predea cursuri la facultate, pe de o parte e o utopie, iar pe de altă parte, este o inoportunitate. În primul caz, designerul n-ar mai avea timp şi de predare la facultate, dacă chiar e bun în domeniul său. Dacă la disciplinele boeme trebuie aduşi artişti cât mai buni, care ştiu şi pedagogie, dimpotrivă, la disciplinele de design, acest lucru e imposibil de făcut, pentru că ei nu au timp şi pentru predare. Designerii sunt deja ocupaţi cu proiecte, şi doar printr-o minune îşi pot rupe câteva ore pentru predare. Pe de altă parte, aşa ceva ar fi inoportunitate, pentru că designerul nu trebuie să urmărească originalitatea, ci gustul unui segment de public. Publicul este adevăratul profesor în design, şi nu cel tradiţional dintr-o instituţie.

Apoi, în ciuda strălucirii şi optimismului său de faţadă, designul are tenebre hidoase. Dacă analizăm atent această formulă „cel mai bun designer”, găsim acolo nişte lucruri foarte dubioase. Dacă ne uităm la pieţele acestor domenii, vedem că aceşti designeri descrişi în secţiunea anterioară sunt ei înşişi departe de „vârfurile autentice”, care „rup gura târgului”. Dar asta nu din cauza inferiorităţii creative, cât mai curând a unor conjuncturi ce ţin de însăşi piaţa capitalistă şi spiritul neautentic al comerţului. Dacă ne uităm pe producţiile designerilor vestimentari menţionaţi în secţiunea anterioară, vedem lucruri mult mai valoroase decât la Cătălin Botezatu, de exemplu, cel mai cunoscut în zona clasei mijlocii. El şi alţii însă au ocupat piaţa de divertisment, cu plata de emisiuni TV mondene în care sunt „invitaţi”, cu scandaluri contrafăcute, menite să-i ţină proaspăt în memoria colectivă, şi cu reclame repetate obsesiv în toate mediile. În acest caz, nu mai contează nici măcar studiul de piaţă sau eleganţa în sine a produsului, ci expunerea cât mai agresivă prin publicitate, după cum am arătat în acest articol , ceea ce conduce la sufocarea mediatică a concurenţei.

Publicul de fapt nu mai poate alege, pentru că ceilalţi designeri vestimentari au fost pur şi simplu acoperiţi de prezenţa sa imagistic-inflaţionistă pe toate canalele media. La fel ca şi în cazul marilor partide, care fixează un prag electoral în aşa fel încât să nu mai permită altora să ajungă în Parlament, şi în cazul comerţului câteva companii mamut sufocă mediatic pe celelalte. Clienţii nu sunt experţi în design. Ei se duc acolo unde au auzit că designerul e „cel mai tare”. Iată că emisiunile mondene au şi acest rol de influenţare discretă a opiniei publice. Iar acolo unde câteva dintre ele reuşesc, intervin tot felul de controale (de rutină, fireşte) din partea ANAF sau alte organisme, care pur şi simplu le pun pe butuci*.

Aşadar, faptul că acei designeri menţionaţi mai sus nu sunt „de top”, nu este un indiciu asupra valorii lor. Principala problemă a „celor mai buni designeri” este aceea că există şi o incompatibilitate între stilul lor de viaţă şi stilul serios al unei instituţii de învăţământ universitar de artă. În acelaşi fel, ne putem imagina că pare total nepotrivit să fie adus ca profesor care face parte din show-biz-ul românesc în cadrul Universităţii vreun designer de modă. Un Cătălin Botezatu nu se încadrează ca preocupări şi stil de viaţă în cerinţele pedagogiei artei. Asemenea artiştilor foarte buni, dar fără studii pedagogice de la disciplinele boeme, şi în cazul de faţă o astfel de vedetă mondenă poate crea mari probleme dacă i se dă evaluarea pe mână, mai ales în momentele de ameţeală…

Odată cu privatizarea sălbatică a toate şi orice, foarte mulţi dintre studenţi abandonează facultatea, după ce se angajează într-o companie. Însă cineva trebuie să le spună acestor tineri că o astfel de carieră durează în mare parte cam 10 ani, suficient până când capitalismul sălbatic va fi extras şi ultima picătură de entuziasm din ei, aruncându-i apoi ca pe nişte rebuturi. Sunt puţini care continuă munca de designer şi după această perioadă. De aceea, învăţământul superior de artă trebuie să ia în calcul probabilitatea ca designerul să se retragă din activitate, după 10 ani de experienţă, şi un plan B de reconversie profesională. Acesta se poate reconverti profesional, sau se poate întoarce spre artă. De aceea cred că procentul mic al profesorilor cu experienţă de piaţă în design, nu este o aşa mare problemă. De fapt consider că studenţii trebuie pregătiţi mai curând pentru această perioadă de post-designeri decât pentru cea de designeri, pentru care învaţă direct în piaţă.





Când mă gândesc la stresul pe care l-am îndurat vreo 10 ani , parcă e mai bine să-şi găsească altceva de lucru, decât să mai treacă prin aşa ceva. Totuşi, e clar că unii studenţi vor trebui să facă şi asta, pentru că nu există suficienţi colecţionari de artă care să le cumpere producţiile, şi astfel să poată să trăiască după absolvire. Astfel de profesori, cu experienţă de piaţă în design grafic, pot fi un bun consilier pentru modul în care ei îşi vor negocia un contract, sau chiar pentru cum îşi vor planifica cariera pe termen lung. După cum elevilor de liceu şi chiar studenţilor din anii primari, trebuie să li se spună onest despre frustrările vieţii de artist , în acelaşi fel studenţilor care vor să facă design grafic trebuie să li se spună că sunt puţini cei care reuşesc să îl facă mai mult de 10 ani.

Am descris în această secţiune , lipsa experienţei de piaţă a unor profesori de la aceste discipline, în care eu personal m-am lovit atât pentru că n-am putut găsi un profesor care să-mi răspundă la întrebări, dar mai ales pentru că, după ani buni de experienţă concretă de piaţă, nu m-am putut înscrie la examenul de titularizare pentru a preda „procesarea computerizată a imaginii” pentru că în diploma din facultate nu scria nimic de asta… Dar, pe de altă parte, consider că arta se află în pericol de a fi înghiţită de design, într-un capitalism sălbatic generalizat, care îşi doreşte înregimentarea emoţiilor autentice în favoare celor contrafăcute.

Deşi se cheamă „Facultatea/ Departamentul de Arte Decorative şi Design”, părerea mea este că stilul trebuie să se focalizeze pe artă, şi să dea o cale de deschidere către o viitoare carieră sau etapă de designeri pentru absolvenţi. Unii profesori au mai învăţat din mers câte una sau alta, chiar şi fără experienţa de piaţă, îndeajuns pentru a da un imbold pentru cei ce doresc să urmeze aşa ceva în viitorul apropiat şi mediu. Probabil că au mai exersat şi ei de-a lungul timpului în special pe afişe făcute pentru expoziţii personale sau ale colegilor artişti. Aşa ceva e destul pentru a ajuta un student să acumuleze informaţiile de bază pentru o carieră sau o perioadă de designer grafic. La acest nivel ei pot satisface curiozităţile celor care vor să facă asta pe viitor.

* Monopolul capitalismului nu se deosebeşte de cel la comunismului decât prin faptul că mai există o companie mamut sau 2, faţă de cea a comunismului. Numai faptul că celebrul joc „Monopoly”, chintesenţa capitalismului, are ca obiectiv sugrumarea concurenţei, arată obiectivele capitalismului însuşi. Organigrama şi stilul de lucru este atât de asemănător cu cel din dictatura comunistă încât te şi miri că în România tranziţia a trebuit să înceapă printr-o aşazisă „revoluţie”.


Acest text se continuă aici







0 comentarii: