„Voina wanted” la MNAC

Vineri seara la MNAC a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente pe care aceasta institutie l-a gazduit, invitarea grupului Voina sa isi prezinte activitatea. La MNAC au avut loc evenimente interesante si diverse, poate nu e bine sa le comparam unele cu altele tinand cont de filierele diferite pe care s-au cristalizat. Daca ne gandim la editiile Rockolectiv, Santiago Sierra despre care am scris si eu aici  sau apropierea de lumea designului  insa limitele dintre arta si activism politic s-au difuzat in asemenea maniera incat acceptarea sau refuzul demersului lor nu mai are nici un fel de conotatie estetico-critica ci depinde de pozitia politica a spectatorului. Viata si arta acestor artisti se constituie din luptele de strada cu fortele de ordine si cu ragazul din inchisoare. Principalul lor reper este acela de a pune sub lupa reprimarea libertatilor cetatenesti din partea autoritatilor.

Insa atata timp cat intre arta, politica si stil de viata marginal sau mafiot inca exista o separatie vizibila se poate spune cred ca Voina reprezinta cea mai radicala miscare artistica cu penetrare mediatica din lume. Bandele underground de gen MS 13 din America sau Mungiki din Kenya au mai putina legatura cu arta si mai mult cu mercenariatul sau activitatile marunt-mafiote. De asemenea actiunile grupului Voina trebuie diferentiate clar de activitatile protestatarilor politici violenti (numiti impropriu anarhisti) care de obicei se strang cu ocazia reunirii liderilor mondiali si repeta acelasi gen de manifestari, respectiv batai cu politia, devastari de magazine etc. Dimpotriva actiunile grupului Voina au in ele acea alura de creativitate boema specifica artei chiar daca, dupa cum se poate vedea in filmul de mai jos, instrumentele specifice protestatarilor violenti sunt si folosite mai mult sau mai putin de la caz la caz si de catre Voina insa par total diferite fata de celelalte:


De asemenea, desi pare ca are o filiera academica, Voina pare sa realizeze o ruptura radicala fata de arta oficiala si dialogul cu istoria artei. Spre deosebire de performerii romantici ai anilor 80 prin care actionismul a scos cel mai vizibil capul in lume, actiunile grupului Voina se incadreaza perfect in spatiul public. Ei nu au nevoie de vreo referire subtila la istoria artei, nu intra intr-un dialog transtemporal cu reperele ei ci o ignora total pur si simplu. Desi unii dintre ei au studii artistice si par sa fi pierdut ceva timp prin biblioteci (in special Aleksei Plutzer-Sarno) totusi tuturor membrilor sai le este specifica vigoarea realitatii stradale. Stiu sa se catere pe garduri inalte, au dexteritati speciale in lupta cu fortele de ordine sau in manipularea de device-uri si elementelor sociale specifice vremurilor de azi.



Alpinismul urban cu care se catara pe cladiri si lanseaza bannere imense, lucrul cu aparatul de proiectie laser prin care proiecteaza semnul pericolului de moarte (craniul si oasele) pe o cladire oficiala importanta, folosirea vitanjei pentru a scrie un mesaj imens cu dejectii pe un camp inzapezit sunt semne ale integrarii acestor oameni in spatiul social concret spre deosebire de izolarea in turnul de fildes al spatiului expozitional al performancerilor romantici. Imi vine in minte aspectul ezitant si anonim pe care Beuys de exemplu l-a avut in celebra sa actiune de colectare a gunoiului lasat de o multime de demonstranti. Beuys s-a vazut abia dupa ce ei au plecat si, mai ales in gunoiul expus in galerie. Dimpotriva membrii Voina sunt foarte vizibili chiar si atunci cand actioneaza in interiorul multimilor. De asemenea se poate vedea aparitia „departamentului de filmare” care se face si el in conditii speciale de catre un membrul al gruparii al carui principal scop este filmul si abia apoi eventualul ajutor pe care il poate da unui alt membru atacat de fortele de ordine. Iata cum punerea artei inaintea vietii face ca aceste actiuni sa fie catalogate drept arta si nu de simpla si sterila violenta de strada.

Daca pana acum realitatea ready made a fost adusa in spatiul galeriei iata ca grupul Voina scoate arta si o transpune in obiectele si sistemele realitatii sociale uitand total de galerie. Si aici nu vorbim despre scoaterea unor obiecte de arta din spatiul expozitional si plasarea lor in spatiul public asa cum s-a tot facut in ultimele 7-8 decade ci pur si simplu cu transferul artisticitatii in spatiul realitatii sociale. Acesti artisti nu sparg sintaxa unei imagini incercand sa dea noi reguli artei asa cum s-au produs pana acum si nici nu se multumesc cu extinderea spatiului expozitional catre cel stradal. Interesul lor este in principal anticiparea urmatorului nivel de libertate politica pe care umanitatea il va atinge iar acesta este cel al refuzului puterii politicienilor si a fortelor de ordine care de fapt atesta nu spiritul liber consimtit al principiilor democratiei ci ramasitele totalitariste din aceasta, gradul de tiranie si oligarhie (de care vorbea batranul Aristotel) care coexista in orice stat contemporan. Iata ca noutatea artei grupului Voina nu sta in genul materialelor de exprimare si nici in metadiscursul conceptualist ci in insasi libertatea politica exprimata creativ.

Desi i-a tot persecutat initial, autoritatile au invatat ca acesti „banditi” sunt altceva decat infractori de rand asa ca mai nou, din unele filme expuse vineri seara se vede o anumita toleranta a autoritatilor fata de grupul Voina. Am vazut cateva actiuni filmate in care autoritatile pur si simplu n-au mai intervenit, lasandu-i sa fure performativ din magazin sau sa isi realizeze actiunea fara sa mai intervina.



Un astfel de grup de fapt arata impotenta autoritatilor rusesti in a copia institutiile democratice occidentale iar persecutarea membrilor se soldeaza cu notorietatea grupului si implicit cu oglinda acestei incapacitati a lor in plan international. Democratia nu inseamna doar intarirea fortelor represive ci si institutii care sa absoarba eventualii capi ai rascoalei sclavilor. Rusia, la fel ca si Romania si alte tari se afla in aceeasi situatie. Politicienii lor n-au putut tine pasul cu civilizatia n-au ajuns din urma Occidentul la fel cum tatii si bunicii lor comunisti se laudau ca au sarit de la feudalism la comunism direct fara sa treaca prin… „burghezie”. In acelasi fel acesti urmasi de KGB-isti si securisti n-au putut atinge democratia inceputului de mileniu 3 in ciuda oligarhilor, masinilor, iahturilor, resedintelor aurite sau zgarienorilor pe care i-au imitat mot-a-mot din Occident. Ei abia acum invata din experientele pe care Occidentul le avea fata de miscarile sociale de protest din anii 1960.

Ca multora si mie mi s-a parut ca preotul deghizat in politist sau invers este cel mai reusit simbol.


Dintre lucrurile la care nu am subscris mentionez mai intai prezenta copilului in mijlocul unor evenimente stradale ce puteau deveni violente in care grupul era implicat. De asemenea folosirea injuraturilor si incercarea de exprimare artistica a lor prin pornografie mi s-a parut ca iau aspecte cam dezgustatoare. Aici se vede foarte clar in ce masura refuzul sau acceptul acestor actiuni depind de mentalitate si ideologie. In cazul meu nu as risca niciodata viata unui copil pentru nici un fel de opera din istorie chit ca s-ar duce pe apa sambetei toata istoria artei. Iar, relativ la asocierea injuraturii cu pornografia, nu subscriu. Cele doua realitati psihice mi se par la antipozi desi folosesc acelasi obiect de referinta.

Daca am incerca sa separam actiunea din filmul de mai jos de aspectul suburban si sa ne-o inchipuim ca pe un cult al falusului (care de fapt in mod paradoxal nu exista tocmai in prea abuzata si supraexcitata sexualitate occidentala) asa cum exista in unele spatii nonoccidentale atunci cred ca rezultatul poate fi perceput ca unul remarcabil.



De asemenea actiunea din filmul de mai jos a fost conceputa de ei ca pe un protest impotriva discriminarilor unde cativa homosexuali/lesbiene si emigranti sunt simulati a fi spanzurati intr-un supermarket. Pentru mine expresivitatea ei sta in protestul fata de noua inginerie sclavagista a consumismului



Poate ca nici n-ar mai trebui mentionat aici, numele „Voina” („razboi” in limba rusa) mi se pare nepotrivit indiferent de gradul de ironie cu care este investit.

Dincolo de asta actiunile Voina indeamna la meditatie. Intr-un stat echitabil nu trebuie sa fie prezentate doar punctele de vedere corporato-sclavagiste (acestea de fapt n-ar trebui tolerate deloc) ci si celelalte, cele antisclavagist-umaniste. De fapt sistemul trebuie sa se decida daca ii lasa sa se exprime prin institutiile sale si pe radicali sau nu ii lasa dar atunci trebuie sa se oblige sa le ofere un spatiu alternativ de locuit pe acest pamant, altul decat inchisoarea sau condamnarea la moarte asa cum li s-a oferit pana acum. In caz contrar sistemul se dovedeste a fi o iobagie moderna unde noii seniori ocupa cele mai importante resurse (ceea ce in trecut reprezenta pamantul agricol) iar ceilalti sunt nevoiti sa le devina sclavi pentru ca nu ar putea supravietui in alta parte.

Gabriel Baldovin

Tweet

Group Therapy cu Above & Beyond

7 march 2012

Glisati pentru varianta in limba romana

A meditation and astral turbo-digital explosion combination, to me Above & Beyond is the essence of trance. As both fragile-melancholic and hard-technlogica music, it totally defines my emotional background.



It seems that Jono, Tony and Paavo were willing for a certain change in their music once with „Group Therapy” . The most visible (or rather, audible) change seemes to me the metal hard bass dropping that was very used in short and frequent notes on most songs of "Tri-State Era" and "Sirens of the sea". In contrast, „Group Therapy” shows a more detailed processing, a greater depth and a more sensitive pads spaciousness. It is clear that the two elements do not really get along each other because they risk crowding the sound nuances, and the older "Home" experiment shows this. In my own musical experiments sometimes I had to choose between a certain rhythmical bass (or drum) electronic power and the pads twilight spatiality. "Home" is a happy case, this is my favorite song from the whole spectrum of trance. But some people did not like it. However, Above & Beyond bet on the pads once with "„Group Therapy” ". The rythm of songs starts as progressive house tracks that quickly turn into trance at the pads enter. As a gain compared to the previous two albums, seem the breaks sometimes applied to the pads through the stuttering effects with low values. Threre is a certain getting close to dubstep by the rhythmic variations drums but to other instruments

In addition to this, compared to the previous two albums, the classical piano is very rare useed in this last one (a bit unfortunately, I would say) . The classical piano was part of a very special mixture with the specific electronic trance sound. I found this mixture of old (piano) and new (electronic productions of the devices) as a very inspiring experiment of previous albums. The only moment where the old piano is heard now more clearly seemed the "Sun and Moon", one of the few pieces that rise up to „Tri-State Era” level:



Although there was not a very happy acoustics, the show was delightful and the audience was delirious. "„Group Therapy” " seems a new experience, but I believe that TATW songs are better. I wanted more of these in the Bucharest set. Anyway, the crowd seemed a bit unfamiliar with the older ones. The set started with "Breaking Ties" live version, but too few in the audience sang this absolutely gorgeous song. Instead, here is the public reaction to the latest "Thing Called Love":




And, as it came to successful songs, the most successful one of them seem to me "Alchemy", maybe the nearest song to those from TATW.

In the end I want to mention one objection about the Above & Beyond show in particular, and about the whole club live trance phenomenon, namely that sometimes the sound takes apocalyptic nuances, which seems to me not be specific to trance spirit. I have noticed this at both Tiesto and Armin. I do not know, maybe here in Romania we don’t have good enough sound amplification equipment, but the volume seemed too high, proportionly inverse with the sound quality. Besides sound nuances are lost every time you go to a show so remain for two days with the feeling that I have some beans in your ears. I think music should be filtered before reaching mentally throughout the body and spirit and not to enter directly through internal organs. I know that trance music is not listening at low volumes, but if I welds having my eardrums escape her originality.

7 march 2012

Amestec de meditatie astrala si explozie turbo-digitala, pentru mine Above & Beyond este esenta muzicii trance. O muzica fragil-melancolica si dur-technlogica in acelasi timp, ea imi defineste pe de-a'ntregul fondul emotional.



Se pare insa ca Jono, Tony and Paavo au fost dispusi la o anumita schimbare in muzica lor odata cu Group Therapy. Cel mai vizibil (sau , mai bine zis, auzibil) mi s-a parut disparitia hardbasului metalic ce se desfasura in note scurte si frecvente pe cea mai mare parte a pieselor marca „ Tri-State Era” si „Sirens of the sea”. In schimb, Group Therapy atesta o mai detaliata prelucrare, o mai mare profunzime si o mai sensibila spatialitate a padurilor. Este clar ca cele doua elemente nu prea se impaca deoarece risca aglomerarea nuantelor sonore iar experimentul din mai vechiul „Home” arata acest lucru. In propriile mele experimente muzicale a trebuit uneori sa aleg intre forta ritmica a unui bas electronic (sau tobe) si spatialitatea crepusculara a unor paduri. In „Home” s-a intamplat un caz fericit, piesa asta fiind preferata mea din tot spectrul muzicii trance. Dar unora nu le-a placut. In orice caz Above & Beyond a pariat pe paduri odata cu „Group Therapy”. Ritmul pieselor are alura de progressive house care se transforma rapid in trance la intrarea padurilor. Ca un castig fata de precedentele 2 albume mi se par pauzele aplicate uneori si la paduri prin efecte de sacadare cu valori scazute. Se simte si o oarecare apropiere de dubstep prin variatiile ritmice ale tobelor dar si a altor instrumente

In plus de asta, pot remarca fata de precedentele 2 albume, folosirea mai rara (un pic regretabila as zice) a pianului clasic care dadea o nota cu totul speciala prin alaturarea la soundul electronic specific trance-ului. Mi s-a parut foarte inspirat experimentul din albumele anterioare cu amestecul de vechi (al pianului) si nou (al device-urilor productiilor electronice). Singurul moment unde vechiul pian se aude mai clar mi s-a parut „Sun and moon” , una dintre cateva piese care se ridica la valoarea Tri-State Era:



Desi n-au avut o acustica prea fericita, spectacolul a fost incantator iar publicul in delir. „Group Therapy” mi se pare o experienta inedita insa consider ca piesele marca TATW sunt mai reusite. As fi vrut mai multe in setul de la Bucuresti. Publicul insa parea un pic nefamiliarizat cu precedentele. Setul a inceput cu „Breaking ties” in varianta live, insa prea putini din audienta au cantat aceasta piesa absolut superba. In schimb se poate vedea reactia publicului la mai noua „Thing called love” :



Si pentru ca a venit vorba despre piese reusite, cea mai reusita dintre ele mi se pare deocamdata „Alchemy” care poate ca e cea mai apropiata de TATW dintre toate cele noi.

O singura obiectie am fata de showul Above & Beyond in particular si fata de intregul fenomen trance, manifestat live in cluburi, si anume ca, uneori, sunetul ia nuante apocaliptice care nu mi se pare ca e specific spiritului trance. Am observat asta si la Tiesto si la Armin. Nu imi dau seama, poate nu avem echipamente de amplificare suficient de bune in Romania, insa volumul mi s-a parut mult prea ridicat, invers proportional cu calitatea sunetului. Pe langa faptul ca se pierd nuantele sonore, de fiecare data cand merg la un astfel de spectacol raman pentru 2 zile cu senzatia ca am niste boabe de fasole in urechi. Cred ca muzica ar trebui sa fie filtrata mental inainte de a ajunge in tot corpul sau spiritul si nu sa intre direct prin organele interne. Stiu ca trance nu e o muzica ce se asculta la volum mic, insa daca imi sudeaza timpanele risc sa imi scape ineditul ei.

Gabriel Baldovin

Tweet

Stefan Tiron- "Am hranit ursi"

Acest blog a inceput cu un articol despre o actiune a lui Stefan Tiron . Mi-a placut foarte mult ce a facut el atunci in primavara lui 2007. Probabil din cauza asta s-a gandit sa ma invite in mod special la un performance curatorial pe care l-a facut prin primavara lui 2009 (daca imi aduc bine aminte) numit "Am hranit ursi". Dupa cum i-am spus-o de mai multe ori de atunci acest eveniment nu prea m-a inspirat. Scriu despre el pentru ca de fapt vreau sa scriu despre Stefan Tiron. Stefan Tiron este un om frumos pe care ma bucur ca l-am intalnit. Orice face megatronul e frumos in virtutea acestei prelungiri a propriului sine in proximitatea actelor sale. Drept pentru care, cu intarziere de 3 ani, totusi am decis sa scriu despre acest eveniment pentru care Stefan m-a invitat in mod special.

Gabriel Baldovin

Tweet

Presedinte jucator nu mai da autogol

Tweet

Performance sculpturo-social aseara in Piata Universitatii

Printre scandari si si ninsoare abundenta s-a nascut un nou protestatar aseara in Piata Universitatii. Fiind de meserie, eu m-am ocupat cu modelarea capului desi frigul si materialul de lucru capricioase nu prea mi-au permis prea multe exercitii tehnice :D



Iata ca celebra sintagma "sculptura sociala" poate lua un sens ceva mai propriu si mai putin metaforic!

Gabriel Baldovin

Tweet

Cateva cuvinte despre bienala de la Venetia de anul acesta

Ar fi trebuit sa fiu mai atent la acest fenomen insa lucrez si eu la proiectul meu cu colajul de filme care m-a atras aproape cu totul in el. Trebuie sa imi spun si eu parerea insa macar asa la prima vedere.

Am observat si eu (ca si altii) ca anul acesta la Venetia mai mult decat oricand comercialul, aspectul tipic al culturii de masa a patruns in spiritul bienalei. In locul unei atitudini cat de cat critice, sau macar subversive fata de valorile contemporane parca avem o reclama la societatea de consum. Nu cred ca acesta este spiritul bienalei de la Venetia. Pe de alta parte insa e clar ca intre designul (comercial) si elitismul discentric s-a produs o oarecare apropiere. Panourile publicitare seamana din ce in ce mai mult cu instalatii iar campaniile publicitare seamana uneori cu niste performance-uri. Pe de alta parte pop-artul inca are destui reprezentanti activi pe scena internationala chiar daca nu cu aceeasi anvergura ca a celor din anii 70. In aceasta vara inclusiv in Bucuresti a avut loc o supertrambitata si megareclamata expozitie cu facaturi din ambalajele unei cunoscute bauturi. Evident, ca si designul in general, si in cazul de fata avem de a face cu acel tip de copism, cu acel tip de manierism specific acestei arte facuta pentru mintile scurte sau needucate in materie de arta. Insa daca am fi exclus siglele de pe unele dintre acele gogomanii si cu o atitudine noncorporatista eu zic ca ar fi putut fi cu usurinta puse la loc vizibil in bienala. O campanie publicitara la un anumit produs a expus doar text fara imagine „reinventand” in mod desuet si cumercial… conceptualismul. Asta este, lumea se emancipeaza, vede, experimentele din trecut s-au dovedit a fi certitudini iar ce a fost odata nou si unic devine comun si element al gustului (aproape) general. Dupa cum designul a ajuns sa se inspire din aceste experimente in acelasi fel si unele dintre „experimentele” de la bienala au ajuns sa semene ceva mai mult a design si publicitate. Foarte multe din piesele expuse ar putea sta cu brio pe un panou publicitar ca reclama cu un text adecvat pe ele.

Dincolo de acest aspect oarecum natural insa, in momentul in care Irakul este prezent in bienala de la Venetia iar Iranul nu, atunci pentru mine e clar ca un astfel de metaeveniment este o expresie a neocolonialismului neoliberal, caruia intr-adevar nu doar arta, ci cultura in general ii face reclama. Aproape ca se spune prin aceasta decizie: "Uite, am eliberat Irakul, am facut acolo democratie pe cand restul de "axa a raului" a ramas barbarie... Si aici nu e vorba doar de Irak ci si de tarile africane din lumea a treia care sunt prezente la bienala de ceva timp desi majoritatea cetatenilor acestor tari au viata si cultura primitiva exeptand o anumita minoritate. Am putea expune pictura de aborigeni pentru pavilionul Australiei? Nu poti face arta contemporana ex nihilo. Natura nu este arta contemporana. Elefantii nu sunt pictori. Este in primul rand problema artei ca si fenomen cultural. De ce natura nu e "geniala"? Nu stiu dar asa zice societatea. Iar daca tu ca institutie culturala folosesti acest instrument politic sub pretextul emanciparii artei pe mine nu ma convingi.

Si aici sunt cateva semne de intrebare nu doar fata de bienala de la Venetia ci fata intreaga cultura elitista contemporana relativ la izolationismul sau in turnul de fildes al neimplicarii in chestiunile politice. Aristocratismul ei conservator incepe sa ma irite… Ea e foarte critica fata de terorism, totalitarism sau abuzuri marginale asupra marginalilor insa are mari rezerve in a vedea spectrul de abuzuri centrale ale democratiei autentice. Minciunile, propaganda, neosclavagismul consumist… Astea sunt crime doar cu un pic mai mici decat cele pe care ea le critica. Dar acest gen de arta le evita pe celelalte fireste in numele suportului oferit de stat si de cei care controleaza parghiile care le practica. N-am fost niciodata de acord cu a judeca arta din aceasta perspectiva exterioara. Poate ca ma insel. Stiu ca arta a fost mereu sustinuta de „cei puternici” chiar si atunci cand a fost facuta de cei slabi si pentru cei slabi. Insa, parafrazandu-l pe Aristotel, prietena mi-este arta dar mai prietena viata si umanitatea. Din acest motiv incep sa o consider perimata in raport cu spiritul timpului actual. Simt ca nu mai pot sustine o asemenea arta desi o consider in continuare interesanta.

Bienala de la Venetia ramane probabil cel mai important eveniment de arta discentrica din lume. (Inca consider ca cultura de masa e si ea la fel de contemporana ca si asanumita "arta contemporana" cum este numita aceasta). Daca luam in calcul si numeroasele evenimente auxiliare ce se intampla in jurul bienalei ne dam seama ca avem de a face cu un eveniment de dimensiuni colosale. Efectiv nu stiu daca in 5 luni cat tine bienala cineva poate sa judece complet diversitatea de tendinte, simboluri si semne ale sale. De aceea imi asum subiectivitatea si temporaritatea celor scrise mai jos atata timp cat nu am stat zi de zi in salile de expozitie ale bienalei sa stau si sa analizez.



Pavilionul american a nemultumit multa lume si intr-adevar nu prea face cinste importantelor nume pe care America le-a dat artei. Ei au expus niste sportivi. Am vazut o gimnasta si in filmul de mai jos se vede un alergator pe banda. Inauntru au mai fost niste prostioare cu bancomate cantatoare si alte chestii care se apropie mai mult de show-biz si circ decat de arta prorpiuzisa.



Asemenea unui articol comandat si aceasta piesa mi se pare o comanda politica menita sa imbunatateasca imaginea tancului si razboiului, interesul principal al autoritatilor cu care sa poata controla mai bine si mai eficient sclavii. Chiar daca performance-instalatia poate fi interpretata si in sensul ca energia si sangele irosit al soldatilor makes the world go arround, sau ca razboiul are pentru SUA naturaletea unui jogging totusi a expune un instrument al razboiului altfel decat cu sens diabolic fie e lipsa de inspiratie fie comanda politica.

Pavilionul Germaniei m-a socat. Mi se pare o adevarata disectie a puterii si a raului pe care il provoaca speciei umane. Germania prezinta un fel de laborator al terorii nevazute. Nu se vad coltii, nu se vad urmele de sange ca in filmele de groaza insa parca le intuiesti tu, parca le simti undeva in profunzimea imaginatiei.



Pavilonul Italiei, cel plin cu de toate pentru toti mi s-a parut interesant, poate un pic cam „lung”. Cred ca ar fi trebuit sa iei loc si sa astepti, ceea ce nu prea ai la acest eveniment...

La fel si pavilionul Rusiei desi parca nu e atat de divers ca al Italiei. Mi s-a parut mai slabut fata de ce au facut in 2009 de exemplu.



Dar ma bucur ca inca mai exista ceva text in bienala asta (am vazut ceva si pe la pavilionul Chile). Se pare ca, in diversitatea de forme si mijloace de expresie si imensitatea numarului de obiecte expuse, lumea nu mai are rabdare cu textul. Din pacate!

Suedia Are un pavilion decent dar un pic cam sec.

Georgia a expus un fel de masti care par ca respira si ca dorm. E un tip interesant de prezentare a misterului somnului. Nu e cine stie ce insa ramane totusi interesant.

http://www.youtube.com/watch?v=Lv2znBj1sp0&feature=related

Grecia a venit cu o sala inundata. De fapt a revenit, pentru ca tema s-a facut de atatea ori… Nu o poti relua la nesfarsit daca nu ii adaugi ceva in plus.




Pavilionul Israelului mi s-a parut amuzant. Lucrarea nu are nici un fel de alura conceptualista si nici nu arata vreun aspect inedit al unui colt de lume ci frapeaza prin inutilitatea fenomenului de filtrare si rearuncare a apei inapoi in canale. Apa asta e floare cu care nu se face primavara de care vorbea batranul Aristotel. Calitatea apei din canalele Venetiei va fi mult timp o problema.



Interesant e faptul ca lucrarea poate fi interpretata si sub aspectul protestatar. Parca o spune pe sleau: Cine sunteti mai voi macaronarilor de aveti cea mai tare bienala? Aveti o apa de rahat prin canalele astea uite noi vi-o curatim.

Franta a expus o instalatie cinetica ce pare supradimensionarea modului in care se face un film, cu secventele care se succed si care primesc coerenta de la ochiul uman. Nu mi se pare o idee prea fecunda, nu cred ca se pot scoate multe de aici insa e amuzanta si jucausa. O prezenta onorabila ca o echipa campioana ce castiga cu 1-0 dupa un meci modest.



La fel se poate si despre Croatia , exceptand fireste analogia cu "echipa campioana":



M-a amuzat de asemenea spargerea oglinzilor (de fapt niste ecrane in care se proiectau spargerile de oglinda) de la pavilionul coreean. Mi s-a parut consistenta prezentarea succesiunii temporale si spatiale a celor mai frumoase si celor mai urate lucruri din lume. Mai intai doi manechini sunt prezentati in pozitie de lupta si respingere maxima iar apoi alti doi manechini (suntem invitati sa credem ca ar fi tot aceeasi) sunt prezentati in postura Pieta lui Michelangelo.



O astfel de desfasurare a obiectelor in spatiu ma invita sa meditez la realitatea psihica umana. Pe de o parte avem o mentalitate razboinica si inselatoare fata de aproapele nostru dar pe de alta il plangem si suferim enorm dupa ce l-am ucis. Asa s-a intamplat cu insusi Isus pe care sistemul actual l-ar ucide sau l-ar baga la puscarie chir stiind ca este Isus si fata de care are veneratie.

Un element surprinzator in acest ansamblu sculptural/instalatie mi se pare dialogul oglinzilor care erau de fapt ecrane cu sticla de oglinda ce reflectau exteriorul doar in zonele de tonuri inchise ale filmului rulat pe ele. Mi s-a parut interesanta rularea filmului spargerii lor. M-am gandit automat la oglinzile sparte ale lui Pistoletto din 2009.

Mi-a placut foarte mult si Angel-Soldier. Merita mai multa atentie:



O interpretez ca pe o ironie de coloratura hippie la adresa soldatilor si razboinicilor. Cand vad un astfel de film ma gandesc ca spiritul hippiotilor care opreau razboiul din Vietnam nu a murit.

Mi-a placut foarte mult si pavilionul englez care a expus un spatiu preindustrial de locuit. Poate sunt eu subiectiv si mi-e dor de uneltele si casa bunicilor care aratau cam la fel. Insa un astfel de proiect mi s-a parut interesant pentru ca pare a fi un muzeu extrem de prezent si de viu reexpus intr-un spatiu expozitional contemporan. Poate fi un exemplu pentru muzeele satului de pe la noi despre cum se poate readuce la viata un spatiu si nu doar o reprezentare mormantala a lui. E bine si asa, insa iata cum viata de acum cateva secole pulseaza in aceste obiecte in pavilionul englez!



Dupa cum am lasat sa se inteleaga inca din postul de acum 2 ani, am fost curios de prezenta Arabiei Saudite la Venetia in 2011 dupa debutul prostesc din 2009. De data asta au terminat-o cu vreo pretentie total nejustificata de revolutionare a artei si s-au intors la un soi de design/advertising vopsit in minimalism si op art. E cam putin dar macar e onest. De data asta Arabia Saudita nu mai vrea sa arate ca ea a inventat zgarie-norii, tehnologia sau acvariile fanteziste care daca vrea revolutioneaza la orice ora arta asa cum au facut acum 2 ani.



De data asta cred ca au facut mai bine. „Domn’e noi suntem o civilizatie noua, avem mai multa traditie de care inca nu ne-am putut desprinde total. N-avem nici experienta razboiului civil sau mondial, nici cea a cracului din 39 si nici pe cea a Revolutiei Franceze. Nici existentialism. Nici psihanaliza. Nici protestele studentesti. Dar avem bani sa cumparam toata Venetia asta la o adica si cred ca suntem si noi parte din contemporaneitate”. Si mi se pare un discurs ceva mai onest. Nu mai vor sa arate cu aceasta expozitie ca ei pot revolutiona arta cand vrea muschii lor ci doar ca incearca sa se adapteze noilor conditii sociale propuse de civilizatia occidentala ceea ce pana la urma este firesc. Arabia Saudita este un colt de lume interesant si un experiment social de urmarit care cred ca trebuie sa aiba loc la bienala.

Bine domn’e! Hai si voi la Venetia ca venim si noi la voi la hotel daca nu inchideti discoteca la 12… :D Fair play…


Prin pavilionul Chinei parca vad ordinele tovarasilor comunisti (care arata ca pot fi si ei capitalisti cand vrea muschii lor si la orice ora) cum ca trebuie invocata traditia chineza impreuna cu … „modernitatea”. Ma mir ca n-am vazut vreun pliant cu „visit China!”

Egiptul pare ca nu poate inca face diferenta intre politica (fie ea si una revolutionara) si arta. Occidentul s-a saturat deja de entuziasmul esticilor de acum un pic peste 20 de ani. Oricum sfarsitul dictaturii nu e nici pe departe inceputul libertatii.

Pavilionul argentinian pare obosit si invechit. S-a muncit mult la el dar nu neaparat asta inseamna sa faci arta.

Ungaria a expus o masina avariata intr-o instalatie foto. Slab

Pavilionul Romaniei mi se pare ca s-a prezentat mai modest ca alte dati.



Ion Grigorescu e un artist onest si bun. Insa tipul acesta de filme mi se pare un pic cam neactual. Plus de asta protestul celor doua artiste mi s-a parut stupid in conditiile date. Cand le-am vazut cum scriu cu spray-ul ca niste graferite incepatoare care nu fac nici graffiti si nici conceptualism …

Cat despre „salonul invitatilor” am remarcat cateva prezente:

Jan Fabre, „Pietas" - indiferent cat de amuzanta sau inedita ar fi o interpretare radicala a unei lucrari sau al unui semn clasic, eu personal m-am cam saturat de asa ceva. Isus superstar sau David in jeensi s-a tot facut. Nu poti sa continui asa la infinit. Devi designer si iti pierzi calitatea de artist autentic. Lumea nu este doar arta clasica. Sunt atatea lucruri interesante de adus la bienala!



Norma Jeane a expus o foarte interesanta instalatie sau mai bine zis… nimic. Creta colorata, creioanele si plastilina oferite publicului spre a-si face propria lui arta nu au rol de obiecte dea arta ci rechizite spre folosinta publicului. Rezultatul este interesant chiar daca pare banal, spatiul reluand realitatea gradinitelor si tratand vizitatorii ca pe niste copii. Insa un astfel de „experiment banal” ma trimite cu gandul la Beuys si „Everybody is an artist”



Nu putea trece neobservat Nathaniel Mellors cu apropierea lui de efectele speciale din filme. Cred totusi ca succesul pe care l-a avut la public se datoreaza tocmai acestui aspect iar lucrarea nu e atat de geniala pe cat pare.

Gabriel Baldovin

Tweet

"Principiile artei teoretice" tiparita

Conceptualismul trebuie impartit in doua. O parte este cea cunoscuta deja si constituie grosul miscarii aparute in anii 1970. Cealalta parte, mai discreta s-a manifestat doar la unii conceptualisti si ceva mai sporadic. Insa ea s-a manifestat si la unii savanti intr-un mod oarecum inconstient. Cele doua tendinte sunt diferite una de alta insa au in comun renuntarea partiala sau totala la obiect in favoarea textului sau ideii ca material creativ al artei. Sunt de parere ca aceasta a doua forma trebuie numita arta teoretica si asta incerc sa arat ceva mai detaliat in cea mai recent tiparita carte a mea "The basics of theoretical art" scrisa in 2008 si tradusa anul acesta in limba engleza:
http://www.amazon.de/Basics-Theoretical-Art-theoretical-conceptualism/dp/3846540420


Lucrarea poate fi citita in limba romana in format electronic cu un simplu click pe urmatorul link:

http://baldovin.netai.net/principiile_artei_teoretice.htm

Gabriel Baldovin

Tweet

The Infinite Dollars

Desi tema este mai veche (vezi Cildo Meireles) ea ramane inca actuala.
Tinand cont de mistificarea absolut incredibila a banilor astazi (vezi Zeitgeist Addendum) o astfel de imagine poate fi un rezumat al unei astfel de demistificari.

Gabriel Baldovin

Tweet

Art is kitsch. Kitsch is art

Tweet

Picasso reloaded

Lucrarea mea toretica mai veche "Cubismul lui Picasso: Psihanaliza distrugerii si reparatiei" va vedea in curand lumina tiparului



Arta nu poate fi inteleasa in profunzimea ei prin abordarile metafizicaliste ale esteticii clasice ci printr-o abordare mutidisciplinara psihanaliza-sociologie-istoria artei. Zic multidisciplinara in virtutea viziunii actuale asupra acestor 3 presupuse diferite domenii. In realitate sunt convins ca ele sunt unul si acelasi lucru.

Am gasit o legatura inextricabila intre arta lui Picasso si simptomele sale obsesionale tipice pentru nevroza obsesional-compulsiva. Se poate spune ca numai suprarealismul are fundament psihopatologic ci si cubismul. Arta moderna insasi poate fi explicata pe acest fir. Mai mult decat atat, arta in general este un simptom obsesional cosmetizat si nu numai religia asa cum credea Freud

Tweet