Swiss design la MNAC

|


31-03-2009


Am vazut la MNAC expozitia cu designerii elvetieni. Cred ca astfel MNAC se apropie de design asa cum n-a mai facut-o pana acum. Eu zic ca e un pas interesant si necesar. E bine ca o institutie ca MNAC sa prezinte si reversul industrial al crearii de imagine. Unul menit sa se adreseze multimilor si divertismentului. Plus de asta s-ar putea ca multi veniti sa-l vada pe Giger sa scape un ochi pe cate un album sau pe altceva si sa vada si altceva decat divertisment. Pacat ca etajul 2 si 3 erau inchise si, dupa cate am vazut pe geam, goale. Ar fi bine ca spatiul sa se foloseasca totusi daca chiar e, atat cat e. Dar asta e alta treaba, revin la designerii elvetieni.

Fireste ca dintre toti Giger e cel mai artist. Suprarealismul lui erotico-tehnologic e unic. Din pacate supraarealismul in general e un pic cam prafuit si asta ma face un pic mai retinut in ceea ce-l priveste. Despre ceilalti sunt doar designeri .


Cand eram elev la Liceul de Arta aveam ultimele pagini de caiet pline de desene in care imi exersam cunostintele anatomice. Pe timpul acela capacitatea de a desena anatomic era cumva diferenta dintre copil si adult la care toti aspiram. Trecerea de la un desen naiv la unul in perspectiva era un fel de initiere in care fiecare credea orbeste. Disproportiile si lipsa de adancime perspectivala era criteriul pentru o arta proasta. Toate bune si frumoase insa la un moment dat ajunsesem sa credem ca suntem niste zei ai artei, ca nimeni nu poate desena muschii ca noi doar pentru ca la vernisaje nu prea vedeam figurativ. Iar atunci cand expuneau figurativii astia erau in cea mai mare parte amatori. Am avut un mare soc si o dezamagire crunta cand mi s-a spus despre virtutile tehnice ale studentilor orientali care deseneaza toti la fel de bine, la fel de exact cu precizia tehnica aproape robotica a redarii realitatii. Niste aparate de fotografiat ambulante care vad totul in lumina pieselor de la motoare.

Cam la acelasi stadiu sunt majoritatea „virtuozilor” desenatori din designul de astazi. Eu am lucrat si inca lucrez cu designerii. Evident atat cat pot sau am putut si eu sa fac compromisuri fata de ideile mele despre arta. Designul este cu totul incapabil sa inoveze cu adevarat ceva. El doar perfectioneaza tehnica si tehnologia umbland pe drumuri batatorite de altii. Nu am nimic cu tehnologia in arta, cu noile mijloace tehnice de expresie insa vreau ca prin aceste noi limbaje sa vad pulsatia umana autentica, vreau o imaginatie umanista si cu adevarat libera, nu una scapata din pestera. Evident ca designerii devin astfel niste cópii ale celor pe care ii multiplica si la care se raporteaza. In ciuda fashionului care ii caracterizeaza, in ciuda tendismului lor ei au o mentalitate esentialmente traditionalista, chiar patriarhala.

Eu sunt sigur ca designerii sunt artisti insa nu cu mult mai artisti decat sunt insisi muncitorii in fabrica. Industria imaginii functioneaza efectiv ca o industrie. Cu sefi, lideri, manageri etc. care isi pupa unul altuia dosul dintr-un anumit sens in altul. Daca se vinde insemna ca e ok. Fiecare e limitat si supus ordinelor celui de sus, iar cel mai cel este si el presat de statistica vanzarilor. Stilul de viata muncitoresc nu poate inova datorita starii lui de sclavie. El e de deplans si de aparat insa atunci cand are pretentii de genailitate deja fasaie.


Sa ne gandim doar la cópiile romane ale sculpturilor originale grecesti. Niciunul dintre acei sculptori desavarsiti ca tehnica nu a ramas in memoria lumii cu tot sistemul social avansat al romanilor. In schimb artistii greci sunt inca cunoscuti desi produsele lor concrete poate zac in acest moment prin nu stiu ce ziduri sau acoperite de pamant.

N-am sa cred intr-o mie de ani de acum incolo ca arta e o simbioza de 1% talent si 99% munca asa cum au afirmat-o in trecut artisti de prima marime si cum astazi se crede in proportie covarsitoare de catre designeri.



Principalul scop al artei nu este sa produca placere; pentru asta exista instincte si droguri. Principalul ei scop e libertatea care transpare printr-o astfel de satisfactie, libertate pe care designerii nici macar nu o viseaza. Ei pun in practica retete suprarealiste cu accente de realism magic traditional care se concretizeaza prin tot felul de logaritmi de combinatie intre diferite parti ale diferitelor animale. Neominotauri, neocentauri in tot felul de armuri, capete de serpi, feline, rapitoare, pradatori etc.

Parca vesnic cuprinsi de un complex de inferioritate designerii parca sunt primii burghezi din istorie, incapabili sa iasa din traditie si mereu atenti la statistica. In arta lor se simte o nevoie de evadare, de revolutie insa limitele la care sunt supusi in special la nivel ideologic sunt atat de mari incat nu pot depasi limitele sistemului in care performeaza.

Poate ca nu i-am cunoscut pe cei mai buni din lume insa lipsa lor de consistenta e absolut dezarmanta. Idealul lor in arta e sa deseneze mai bine ca Michelangelo si sa fie la fel de ”expresivi” ca Dali. Și Dali mai facea reclame, mai se lacomea la un pumn de galbeni semnand lucrari ale altora dar totusi isi permitea unele extravagante specifice artistului autentic. Și aici nu e vorba doar de confortul financiar. Dali i-a facut imbecili pe profesorii lui de la scoala inca inainte de a ajunge celebru. Nu poti sa fi artist daca nu esti constient de tine insuti si te complaci in modestia locului de munca fara sa iti gasesti individuatia.

In afara de astea designul se mai complace in noua de vreo 50 de ani tema de gandire si canalizare a urii; spatiul extraterestru. Daca in trecut ura sclavului fata de stapan era canalizata catre popoarele vecine si el inghitea galusca fara sa o rumege in prealabil designerul contemporan serveste o alta galusca repozitionata din cauza globalizarii. Acum nu se mai urasc popoarele vecine cu care facem afaceri. Acum uram extraterestrii. Ei au devenit raul suprem, babaul. Ei vin sa ne fure resursele, planeta, sa ne colonizeze, sa ne faca tot felul de chestii.
Pana si Matrix, care se vrea o parabola politica nu poate evita galusca cu extraterestrii.
Ce pot sa vad aici? Un „artist” care nu stie sa se exprime. Nu stie sa protesteze in fata sistemului, nu stie sa protesteze in fata conditiilor de la job. Nu poate. Designerul e ca un pictor cu dezabilitati de icoane. Orizontul lui inchis este similar cu functiile motorii ale amaratului care starneste mila trecatorului cand il vede ca picteaza cu gura sau cu piciorul.
Pana si Matrix, care se vrea o parabola politica nu poate evita galusca cu extraterestrii.
Ce pot sa vad aici? Un „artist” care nu stie sa se exprime. Nu stie sa protesteze in fata sistemului, nu stie sa protesteze in fata conditiilor de la job. Nu poate. Designerul e ca un pictor cu dezabilitati de icoane. Orizontul lui inchis este similar cu functiile motorii ale amaratului care starneste mila trecatorului cand il vede ca picteaza cu gura sau cu piciorul.

Lipsa lor de percutare a problemelor filosofice in general si a citoplasmei artistice din jurul obiectului de arta in special, lipsa lor de curiozitate fata de sociologia artei e aproape dezarmanta. Auzindu-i vorbind despre creatia lor parca auzi vorbind un catel despre sublimul matematic (sau dinamic).


Cel mai ironic in lumea designului mi se pare conceptul de ”concept”. El a fost introdus mot-a-mot din filosofie cam asa cum se intampla in general cu fenomenul Hollywood, superficial, fara a i se oferi suficienta atentie si intelegere. ”Conceptul” in design e un fel de proiect, un fel de prototip inca nerealizat, un fel de crochiu dar nu un crochiu tipic. Termenul are mare legatura cu ”conceput”. Daca ii spui unui designer ca Platon vedea lumea ca pe o copie a unor ”concepte” perfecte el intelege ca lumea a fost facuta cu puterea gandului ca Ninja cand se concentreaza inaintea bataliei finale. Ironia consta in faptul ca acesti „concept-artisti” au un nume apropiat de artistii conceptualisti cu care nu au absolut nici o legatura, ba chiar se afla la antipozi.
Pur si simplu n-ai cum sa ii explici unui designer ca inaintasii lui au inteles gresit termenul de ”concept”, ca de fapt conceptul este efectiv o notiune ceva mai generala iar prototipul de fata e un obiect particular si nu poate fi ceea ce se cheama de la origini concept. Am incercat sa ii explic unui coleg si cred ca relatiile noastre s-au racit din acea zi.

Pe langa asta, sa fim seriosi unul ca John Howe din cate am vazut deseneaza efectiv ca un amator cu linii timide si nesigure. Majoritatea sunt dedicati artei figurative insa sunt destui care nu fac un desen ”teapan”. Sunt intr-adevar destui insa care deseneaza impecabil, cu forta, cu curaj, cu precizie, cel putin in industraia jocurilor video. Ce e la MNAC nu e nici pe departe „varful” „conceptartismului”. Dar tocmai precizia asta prea mare ceea ce ii face parca niste mestesugari inclusiv pe acesti virtuozi ai desenului.


Pana la urma e OK ca se exprima, ca fac filme, masini si jocuri video de succes, ca au devenit celebri macar si pentru faptul ca milioane de oameni le admira „creatia”. Numai ca arta inseamna ceva mai mult decat aceasta mila a depasirii conditiei de sclav.

Sunt ferm convins ca viitorul este atat de diferit fata de cel imaginat de designerii extraterestrii. E greu sa crezi ca niste oameni care nu pot vedea dincolo de lungul nasului si pun botul la tot felul de stereotipii de gandire ar putea cumva imagina viitorul. Cred insa ca vreun anonim din acesta mai putin spectaculos si mai putin respectat in timpul vietii va ramane in constiinta artei viitorului asa cum un Vermeer a ramas. Dar si el va fi vazut tot ca un Vermeer asa, un om cu constiinta lucrului bine facut dar cu o existenta modesta si cuminte ca a unui animalut dragalas. Cam astfel pot fi admirati designerii. Doar ca umanitatea care se regaseste in arta (adevarata) e un pic altceva…



3 comentarii: