Epopeea (care nu se mai termina)

|


Daca vreti sa va plictisiti si n-aveti unde incercati cu incredere teatrul Odeon cu piesa „Epopeea lui Ghilgamesh” sau cam asa ceva. 3 ore si ceva de plictiseala autentica rau.

Daca va spun ca totul se desfasoara intr-un cadru de lumini baroce cu costume de fantasy cred ca am spus totul. Ai spus baroc, ai spus clar-obscur, ai spus stapan-scalv, ai spus incapacitate de exprimare a erotismului, ai spus nevroze, ai spus cosmaruri si tot tacamul. Cam asta e piesa. Poate ca stiu eu ceva mai multe despre nevroze decat potentialul public insa cert e ca temele astea ma plictisesc.

Subiectul se trage din cultura mesopoatamina si cica ar fi primul poem ever. O fi. Tema e destul de alambicata si intra practic in tot ce inseamna filozofie, metafizica, etica, dragoste. E un fel de biblie a spiritului.

Poate ca piesa are si ghinionu’ cu mine (in aceeasi masura in care am dat eu de ea) care nu apreciez prea tare cultura razboinicilor asiro-babilo-mesopotamiana. Daca vin niste comandanti de osti babiloniti sau niste slugi ale acestora sa ma invete pe mine invataturi atunci e cam clara situatia…

Cireasa de pe tort insa e provocarea de a moderniza o astfel de tema, de a-i da o alura dadaisto-suprarealista. Sau suprarealisto-dadaista. C-asa ii la postmodernism. Arta devine astfel un misticism pretentios si gogonat, un fel de bordel cultural.

Am avut impresia ca piesa putea tine asa vreo 24 de ore. Poate chiar o zi, sau o luna. Fiind in cea mai mare parte eclipsati de costume ma gandesc ca actorii ar fi putut oricand fi inlocuiti de altii asemenea celor 100 000 de nemuritori. Daca treci de pe un canal TV pe altul si iei prima propozitie vei face in mod dadaist o piesa de teatru de acest gen. Mai schimbi decorurile intre ele, mai bagi niste fum. Stiu, minimalismul contemporan care a intrat deja in cultura mainstream face cam acelasi lucru. Totusi macar acesta iti propune alt tip de realitate decat cea prea milenar trambitata problematica a mortii, devenirii si fiintarii. Si de aici alchimismul pretios al discursului care parca vrea sa demonstreze la fiecare secunda ca isi merita costurile.

Cultura contemporana nu are in nici un caz neobrazarea sa evite dualisto-elitist teme binecunoscute si de omul de pe strada care vrea sa mearga si el subit le teatru. Daca tot te hranesti din sangele lui mai cultura oficiala mai macar da-i si lui ceva de mestecat si nu-l fa imbecil pur si simplu. Evident ca o astfel de piesa nu ar putea exista fara un teatru subventionat de stat, care la randul lui incearca sa nu se puna rau cu doctoriile culturale formate inainte de 1989.

Asa ca macar parca ar fi fost bine sa ma intalnesc cu legenda scrisa ca atare dupa spiritul naiv al omului abia iesit din primitivism asa cum a scris-o autorul la vremea ei. Daca vii tu scriitorule si regizorule sa abstractizezi astfel de legenda practic necunoscuta, moarta pentru omul contemporan atunci n-ai decat sa ne faci semne cu batista de la balconul turnului tau de fildes. S-ar putea insa ca in orgoliul tau romantico-genialist de artist cu diploma si doctorat luat nici macar sa nu te uiti in jos. De asta nu cred c-o sa mai trec eu prea curand pe la Odeon.

2 comentarii: