"Dezlegare" la crima la "Galeria Noua"

Articol publicat pe listele de arta contemporana nettime.ro in 11 Decembrie 2006

Galeria Noua are o expozitie remarcabila: Bigert & Bergstrom - Last Supper / Last Word. Un video_performance centrat in jurul unui aparent film documentar. In principiu filmul prezinta interviuri sau referinte cu/la oameni executati pe drept sau nedrept, condamnati la moarte sau oameni salvati in ultima clipa de la executie dupa ce s-a constatat ca nu sunt vinovati, sau cu cei implicati in acest ultim act.

Filmul insa nu trebuie vazut ca un documentar gen "Discovery". Ar putea sa ruleze foarte bine acolo dar scopul sau este altul. Autorii au depus eforturi de a-i da forma de Discovery dar nu acesta este rezultatul. Discovery ar fi fost interesat nu de ultima masa, care ar fi un subiect periferic eventual tratat in cateva minute, ci de povestea detinutilor, relatia cu gardienii, procedurile, dezbaterile publice pe marginea subiectului condamnarii la moarte etc. Autorii nu sunt interesati de aceasta parte si nu conduc discut ia catre aceste directii. Reporterul aproape ca nu exista. Nu pune intrebari din afara sistemului, nu cauta audienta si spectaculozitatea, nu este presat de rating ci incearca sa intre in natura simpla a sistemului. Nucleul legilor, zona cu aplicabilitate maxima, tensiunea sociala maxima, condamnarea la moarte se dovedeste a avea o liniste compromitatoare. Directorul penitenciarului are o voce si o figura de Mos Craciun, gardianul vorbeste liber despre munca lui cu un soi de plictis; modul in care isi alege cuvintele arata un interes mai mare fata de reporter si, prin urmare, un inters reflexiv, narcisic. Asemenea prostituatei care vorbeste cu lejeritate ametitoare despre lucrurile pentru care puteai fi ars pe rug in urma cu cateva sute de ani (si care dau frisoane macar din acest motiv) condamnatul la moarte si calaul vorbesc despre situatia lor in mod detasat si impersonal intr-o dezumanizare apocaliptica. Cei intervievati vorbesc sing uri despre ele usori pusi in dificultate asteptand parca intrebarile reporterului. Aceste cunostinte vin deja singure, un intreg lantz de evenimente se creaza in mintea spectatorului urmarind filmul. Discovery este batut de imaginatia fiecaruia.

Ultima supa este apogeul absurditatii. Practic sistemul ii ofera ceea ce el insusi isi doreste; o masa imbelusgata, high class, aristocratica. Lipsa de sens a acestei ultime si copioase mese se suprapune peste lipsa de sens a insusi actului criminal. Statistic, delicventa extrema nu se face din motive de supravietuire. Pentru furturi din magazine si alte gainarii pe care delicventii minori le fac in scopul traiului de azi pe maine exista inchisoarea pe perioada limitata; sistemul chiar se arata binevoitor fata de nevoile semenului sau, ii ofera asistenta, il primeste in casa lui, in institutia lui de baza--inchisoarea. Marile crime se comit nu pentru ca faptasul ar avea nevoie de un p umn de orez ca sa nu moara de foame, ci pentru ca el vrea sa se identifice cu marii proprietari, cu reperele financiare ale sistemului, pentru acumulare de averi, de bunuri care sa-l ridice pe criminal, sa-l afirme in high society. Pana si sadicul ucigas comite omorurile din influenta nevoii de putere absoluta asupra victimei, lucru care nu este o conditie a supravietuirii sale. Aceasta iluzorie nevoie de accensiune este un raspuns in fata spiritului progresist.

Cinic este faptul ca celui ce urmeaza sa fie executat i se ofera o masa dupa pofta inimii. Este un joc al picicii cu soarecele. Ucigasul comite crima sa tocmai in virtutea atingerii acelui stadiu social de high class iar legiuitorul ii permite o bucatica din acest paradis. Dar un paradis pe care nu il poti savura deoarece el nu va ajunge niciodata la destinatie. Mancarurile fine dorite ca urmare a succesului crimei nu il va innobila pe ucigas in aceasta ultima masa ci il vor ucide. Ele l-au ispitit sa comita crima ele danseaza prin fata lui ca fata morgana in aceasta ultima masa.

Subiectul este extrem de incitant si forteaza spectatorului intrebari. Cum se face ca sistemul corecteaza cu ucidere tocmai alte ucideri? Lumea civilizata este un teren de vanatoare: unchiul Sam il vaneaza slowly si sistematic pe ucigas; ucigasul isi vaneaza victima; politia il vaneaza pe ucigas; justitia il condamna la moarte si-l vaneaza de tot; intreg sistemul arata o ultima clementa fata de condamnat si ii ucide (tot fara nici un scop) un pui pentru ultima masa. Ceea ce frapeaza este faptul ca nu se mai stie cine e victima; cel care este executat, calaul care se comporta ca o piesa de schimb, fara pareri personale, legiuitorul care decide uciderea ucigasului, sau puiul care este victima ucigasului ucigasului. In intreaga disputa despre legalitatea sau nu a pedepsei cu moartea, despre certitudinea sau nu relativ la fa pta condamnatului principala victima pare intr-adevar, puiul, ultima masa. In acest conflict dintre idei, in aceasta tema de film gen Hollywood in care cauti un good si un bad guy filmul te obliga sa te intrebi ce vina are puilul. Traim in civilizatie where the killings never stop.

Ultima dorinta este un gest de scuza si de impacare a calaului cu victima sa. Antropologia culturala prezinta cazuri de primitivi care venereaza si implora dusmanii ucisi reprezentati prin capetele, lucrurile personale sau altceva specific acestora. Psihanaliza a gasit in astfel de actiuni teama originara de razbunare din partea acestor victime iar ritualul de induplecare si impacare cu ele este o compulsie de reparatie.

Filmul este asemenea unui pistol care da startul la crima. Calmul si politetea cu care ne ucidem reciproc ia nuanta camusiana. Fara regrete si fara intrebari metafizice asteptam cu o arma la colt semenul de care avem atata nevoie. Viata este intr-adevar frumoasa. Merita traita. Nu va sinucideti! Join society...

La un moment dat apare pentru cateva secunde o butelie din care iese un furtun terminat cu un arzator aprins chaiar sub ea, putandu-se anticipa explozia finala. Sa fie acesta semnalul de start sau de end?

Tweet