Dacă tot am intrat in zona lirică cu postarea anterioară, hai să-mi aduc aminte de experienţa mea cu literatura din facultate, când nu am găsit în artele plastice instrumente de exprimare. Iată unsa scrisă atunci pentru Andreea Bălan de la ITA:
Portretul tău
Când păşeşti
nu calci pe pământ ci te ţii
să nu te risipeşti
în spaţii.
Când adormi
nu o faci de somn ci din vrere
să te transformi
în tăcere.
Când te miri
nu o faci din neştiinţă, ci din ştire
să respiri
nemurire.
Când exişti
nu asculţi de legi ci de tine,
să mă preafericeşti
pe mine.
Recent am văzut că au apărut mai muşte mesaje de acest gen prin mijloacele de transport, prin staţii şi alte locuri.
Andeea Bălan de la formaţia „Andre” - sau cum se numea, cu "Lasă-mă, papa, la mare!", sau "Moşule, ce tânăr eşti!" – nu există pentru mine decât ca amuzament, prin deformarea ironică a versurilor . Da, apreciez faptul ca aceste prostioare au rămas în mintea unei generaţii, sau două. Sau cate or fi. Dar vor fi uitate, la un moment dat. Aşa cum vor fi uitate cele câteva mii, sau sute de mii de Andreea Bălan de România. Numele "Bălan" e foarte răspândit. Am avut şi eu o elevă – te salut în virtual, bālānico! – iubită de Marian, colegul meu, cam la fel cum am iubit-o eu pe Andreea Bălan (de la ITA).
Dar Andeea Bălan de la ITA va rămâne etern. Sau, cel puţin, va rămâne etern, daca sufletul etern, cum zice metafizica, pentru ca o voi purta etern în suflet, ca femeia pe care am iubit-o cel mai intens.
Mai multe poezii scrise de mine de-a lungul timpului pot fi găsite în secţiunea „concept” a web-siteului meu (abandonat de când cu Facebook) .
0 comentarii:
Post a Comment