Comment la recentul interviu al lui Boris Groys

|


Am citit recent un interviu al filozofului si teoreticianul Boris Groys publicat aici.

Lucid.

Cateva lucruri am de adaugat la aceste idei, anume ca statul s-a implicat sistematic in a sustine arta abia recent, in secolul al 20-lea. Arta elitista a fost sustinuta de elite politicie, religioase si financiare gen de Medici, Filip IV sau Guggenheim. Chiar daca uneori au facut-o din functii oarecum publice aceste elite s-au manifestat ca niste elite si nu ca niste functionari tipici. Acropolele atenian nu se poate face fara o usoara dictatura in democratia de pe timpul lui Pericle. Fara autoritatea lui Pericle nu mai facea el Fidias grozaviile Atenei secolului V ien. De aceea a si fost pus sub acuzare de catre "popor" odata cu Pericle.

Statul ca ansamblu de institutii mai mult sau mai putin democatice nu poate sustine decat arta traditionala in care toata lumea crede, respectiv arta bisericeasca si arta populara/pop-comerciala. Ori astea sunt deja manierisme fata de care arta revolutionara se revolta.

A spune ca statul nu mai sustine arta si ca lucrul asta devine o initiativa privata e o viziune distorsionata a fenomenului. De fapt statul postbelic s-a implicat decisiv in sprijinirea artei tocmai pentru a scapa de experienta nazismului care a blamat artistii vremii. Ca sa se dezica de o astfel de situatie ce arata cam ce inseamna putere politica si ce pericole inseamna ea, statul postbelic a luat artistii cu lugu-lugu convingandu-i sa renunte la expresionism si disperare si sa aleaga teme mai vesele pentru a mentine ridicat tonusul muncitorului. Si atunci el le-a creat institutii mai mult sau mai putin utilesi populare/populate dar menite sa aduca artistul inapoi in veselie de pe culmile disperarii. Asta e reteta "postmodernismului". Am analizat ceva mai in detaliu fenomenul in ce mai recenta revizuire a lucrarii mele "Contradicţiile, iluziile şi virtuţiile postmodernismului".

Asta e reteta multor institutii mai mult sau mai putin artificiale create doar pentru a oferi joburi celor care au trecut prin ani buni de scoala. Pentru ca daca acestor oameni nu li se creaza locuri de munca si ei se apuca sa strige in gura mare ca sunt someri desi au terminat tz-spe scoli atunci nici copilul muncitorului nu va mai merge la scoala; muncitorul isi trimite odrasla la scoala in speranta ca va avea o viata mai buna. Ori daca aia destepti ajung someri ce sanse ar avea el? Si atunci in loc sa asambleze masini din care sistemul sa isi traga partea muncitorul fie ajunge cersetor, fie vagabond, fie infractor, fie mic-fermier. Ceea ce nu da bine la economie. Muncitorului trebuie sa i se creeze iluzia cum ca daca trage de el si hardworkaieste va fi rasplatit si va avea o viata mai buna. Entuziasmul lui se regaseeste in productie si in final in insasi economie. Un intreg spectru de institutii incepand de la scoala e menit sa il manipuleze sa il aduca sa munceasca in fabrica si sa sustina economia globala mai curand decat sa lucreze pentru sine. Daca lucreaza doar pentru sine atunci statul ia forma despotico-tiranica pentru ca se vede mult mai clar ca i se fura din bunuri. Daca e atras in angrenajul general al fabricii acest lucru e mai putin vizibil si sistemul pare mai democratic si mai uman. Daca imparatul/regele/principele ameninta pentru a lua birul sistemul actual manipuleaza, entuziasmeaza, creaza iluzii pentru a/l face pe sclavul contemporan sa munceasca. Daca artistul deconstruieste aceste iluzii atunci productia scade si ea.

Povestea dramatica a unor artisti ca expresionstii germani de la inceputul sec. 20 care vorbesc de fapt despre salbaticia capitalismului din acea perioada tare demoralizeaza entuzismsul cel atat de profitabil al muncitorului. Si atunci s-au creat aceste institutii iar arta s-a "postmodernizat" devenind mai flecara. Nu conteaza ca mesajul a ajuns mai putin la muncitor; popul comercial si popul elitist au impins si mai departe aceasta apropiere.

De vreo 30 de ani incoace insa lucrurile s-au schimbat. Artistul a fost camuflat si inghesuit de o penurie de mesaje comerciale ambalate artistic in forma de publicitate. Poa' sa-si planga el de mila cat vrea ca lumea se uita la un sidcom si rade in hohote. Nu s-ar auzi. Asa ca sistemul isi permite sa "se retraga" pentru ca "starea natiunii" nu mai trece prin elite ci prin productii consumiste ce reiau teme mai vechi si carora li se da fie happy end fie happy start sau happy allover. Practic in aceste productii consumiste sunt investite atat profitul companiilor care le sponsorizeaza sau le cumpara spatii publicitare cat si profitul sistemului politic care aduce in zona familiarului figuri politice noi de care sclavul se indragosteste si asupra carora investeste noi vise de eliberare. Daca arta clasica isi schimba valoare cu maretia seniorului care o cumpara, fiecare dublandu-si astfel capitalul, dimpotriva arta consumista distreaza sclavul si il face sa isi uite disperarea. Pentru ca el undeva in adancul sufletului se simte amenintat cu moartea daca nu e profitabil la fel cum erau si stramosii lui. Daca faci arta elitista il convingi pe sclav ca e prost si ca isi merita soarta. Daca faci arta consumista il faci sa uite ca e prost si chiar sa se simta bine ca e prost. Astfel toata lumea e fericita! Statul a scapat de povara artistilor- ca tare ciudati mai ereau (sic!)

1 comentarii: