Ce pictam in 1993...
A stat pana in 2000 pe usa camerei mele. Pana recent a stat in pod.
Michael- ulei pe panza
|
Etichete:
pictura,
portofoliu
Ce pictam in 1993...
A stat pana in 2000 pe usa camerei mele. Pana recent a stat in pod.
"Sunrise" -- o alta varianta
|
Etichete:
Eu muzicianul
Cam pe vremea asta anul trecut am inceput sa lucrez fizic la piesa asta dupa ce initial am gandit-o si fredonat-o in timp ce ma plimbam. Intre timp i-am facut mai multe versiuni si ajustari dupa cum se poate vedea aici:
dialog suprarealist la nivel subterestru
|
Etichete:
actiuni,
film,
portofoliu,
stencils
dialog suprarealist la nivel subterestru
Pentru detalii privind stencilul "Vin in 5 minute" dati click aici.
( http://gabrielbaldovin.blogspot.com/2007/10/baldovin-in-5-minute.html )
Arta urbana la Venetia (gasita in timp ce orbecaiam pe aleile/culoarele sale intortocheate)
|
Etichete:
comments,
interventie in spatiul public,
portofoliu
Nu stiu daca toate sunt facute de italieni (am simtit un iz englezesc si rusesc) dar cred ca astea is facute de romani ;)
(l-ati recunoscut pe Gorzo-- de data asta nu vreau sa-i mai iau lucrarea si precizez ca el este autorul)
"Esercito" inseamna armata -- pentru cei (ne)avizati ...
United Arab Emirates at 2009 Venice Biennial
07-09-2009
I entered the UAE pavilion pushed by a big curiosity. "It’s not you it’s me" seemed to be very promising. I was expecting to see the Arabic cultural resistance to western corporatist imperialism, the courage of some people that have the nerve to show to the whole world their cultural autonomy in front of consumerism ultimate expansion. "It s not you it’s me" seemed to be a fair defense to this neocolonialism. To express the refusal the technology and civilization with their language as the Biennial itself sounded very interesting thing. But it was not meant to be. The UAE, as a country, is a very strange combination between capitalism and traditionalism that were perfectly shown in their exhibition space. After several steps inside the pavilion I was surprised to see a mock-up representing some building that are going to be build up and become the base of UAE future cultural institutions. The buildings seemed as fancy as the ones that were raised up before in this country, as everybody knows. But the biggest disappointment was a kind of directed press conference, made by so-called local artists, maybe some local celebrities, man and woman, who actually looked like Hollywood stars with Arabic specific. They were really beautiful individuals. I could admire the Arabic shape of Angelina Jolie , beautiful. So far so good. There was only a problem; this press conference was pretending to be performance art.
So, after the Performance Art/Happening was, and still is questioned today, by birocratoid mentalities, as being actually art, now they are in the situation of being corrupted into the opposite pole. Perhaps such a radical change of attitude has its sense when it comes to some money in the middle. So, lately, these mentalities are about to call art all the authorities’ actions, in the shape of some statements made by some consecrated artists, but mechanical understood and applied. Beuys might have been said that everybody is an artist (from here it can be said that everything is art), but if I see inside the gallery the same things from the news and commercials, then I feel like doing the same thing that I do with the TV. I turn it off. I am not saying that the political speech made by politicians or the commercials and Hollywood movies (which is basically the same thing) could not become art, in the frame of enlarging its limits in the last century. Let’s just say that it is just me that I am tired of such kind of art, as the impressionism had got tired of academism at the end of 19 century, ok?
On the other hand, such a new possible pushing further of limits of art, I really really doubt that could be done just by UAE, as long as not only the controversy of acceptance Performance Art as art is not favorable to the spirit of Biennial, but there are not even existing the specific cultural institution that make this controversy possible. And this kind of artists is almost non-existent out there. I know some guys that were very proud of themselves for stepping over capitalism from feudalism into socialism as Superman, but actually they were prisoners of medieval mentality.
I am not going to buy the story of such a subtle possible irony that audience (maybe also directed) did not observe. That press conference started to move on the serious reason path, dealing with the anthropologic and philosophic side of audience and forgetting the artistic one. Unfortunately, the reasons and the debate are only the clothes for contemporary spirit but not its content. I think that the farthermost point away from this state of mind was the expression “His Highness”, referring to their political leader. If someone uses the expression “His Highness”, referring to a politician, in a kind of contemporary spirit frame, then there should also a wind be released or something as an ironic homage. Otherwise there is no contemporary art but classical one. For this there is no Venice Biennial need, but maybe the pyramids, the palaces, the castles, the military parades etc. No matter how many galaxies have the UAE hotels, how many fancy cars would be bought or how large the capital they have, their mentality is not western yet.
I found really funny a kind of politician (liar) answer "we are concerning of improving…" . O really? I imagine some feminists dressed with Arabic veil… If I would participate in such "performance", then I would raise a question like „How stupid do you think we are?" or I would ostentatiously walked away raving in the audience to the next pavilion. Indeed, the contemporary art is facile. Playing is also facile for a child. But playing is very hard for somebody who if lost childhood.
From a psychological point of view, “It’s not you it’s me” proved itself to be not a fair rejection of western culture, as I expected, but a strange and ambivalent way of apologizing for not enough aligning to it, for commercial reasons. “It’s not you it’s me” from the speech of the two, seemed to me to be a valet blank and impersonal bow towards the wealthy tourist in front of a fancy hotel. It is an unfair way to say: “we open a pavilion at Venice Biennial, we create local stars and behave trendy for you to become our tourists and get us richer. We have no big reputation, we came from periphery, but we are ready to catch up, look we have western beautiful suits and limousines, can we get in? Haven’t we learned so well to make business?”
“It’s not you it’s me” shows a kind of provincial hesitation inside the big city, a behavior that wants no trouble. This expression reveals an inferiority complex about the western media propaganda culture, concerning its own lack of specific contemporary social cultural frame. But, beyond this, there smoothly comes out a very strange, unexpected, rigid and paradoxical superiority complex. This expression is used by somebody that takes over oneself the fault of a failed relationship as does not want bad feelings from the other one. But it is usually used when the other one is angry, suffers and asks for explanations concerning this breaking apart. So, it is easy to see how the situation of the oedipal rejected third one is projected into western culture. The “It’s not you it’s me” seems to unconsciously become a sort of comfort for “letting down”, for “leaving” the western contemporary culture. This is a kind of ambivalent hand given by the one who has chosen a better opportunity. But just look how, on the other hand, there comes up some kind of provincial pride with a classic-colonialist shape that almost express its scorn for the western contemporary “degenerated art”.
The next reply changes look absolutely fabulous to me: the reporter: “So we agree to disagree”: the diva: “No, we agree to recommit in 2011”. Oh my god! Have you seen how she had to say the last word just like a goddess who has just given birth to some kind of new world? Have you seen how she saw the common points between the two cultures, and not only their differences, as the western pragmatic and warrior people see it? I almost forgot that this conference was imagined and directed by her and her team, from the first place. These replies look very much like this dialogue: 1. “Stop contradicting everything I say”; 2. “I don’t contradict what you say, at all”. Have you seen how the “press conference” ended with a revelation? How you seen how the inferiority complex turned up into superiority one? I already feel guilty not just for rejecting the UAE pavilion but for not worshiping such a metaphysical consolation.
The feeling that I had in UAE pavilion was that of lack of communication and, of course, of being deceived. I felt both soft soaped and treated with the arrogance of a traditional complex of superiority putted in the wrong place, as the Venice Biennial is an not traditional art space.
The UAE is probably the most western Arabic country. I don’t know if such a social experiment would lead to a happy end to something authentic. But, in this particular moment, the UAE find theirselves in a strange transition to contemporary civilization like Romania itself. Old behaviors are mixed with new western emancipate ones and the result is an authentic kitsch. Personages/situations like Borat, Gigi Becali who gets out of limo and milk the ships with his own hands or celebrating the wining of Bahrain Formula 1 big prize by drinking no alcohol champagne (the alcohol is forbidden in this country), are funny and, sometimes, terrible examples of such transition.
I am not sure if this is an appropriate space for giving advices but I feel like doing one right now: so, as a western guy, I don’t want you, the Arab people, to change. But, if you want me in your country, you have to accept also the fact that I might get drunk and sing on the streets on the middle of the night. You just can’t take my money only! Decide if you find yourself comfortable into my space! Coz if you are not comfortable, then nobody forces you to stay and get a pavilion at Venice. It is not a shame for you (or for anybody) not to have it. I really want you to stay in your culture and so that I admire you from the distance. If you have a problem with my life in my house, then why don’t you just leave? I don’t want you to stand up in front of me in the first place nor to keep proving your wisdom and your highness in philosophy, afterwards. I am already tired of my own philosophy. It is true that you on your own are vulnerable against corporatist propaganda. But you have to fight for yourself to keep your authenticity. Forget about me and be just you! Don’t try to be me if you feel like! Otherwise, sooner or later, you would become tired and sick of my lifestyle and you will wrongly revenge on me for being deceived with corporatist false ideals that you deceived yourself!
PS
The UAE situation is not unique. All art refer itself to society in the way UAE pavilion refers to contemporary western culture. I will publish on the "Baldovin concept" an entry meant to analyze art in general view starting from this "accident" with UAE pavilion.
Emiratele Arabe Unite la bienala de la Venetia
|
Etichete:
comments
07-09-2009
Am intrat in pavilionul Emiratelor Arabe Unite de la Venetia cuprins de o mare curiozitate. Titlul "It s not you it’s me" (e din cauza mea nu a ta) parea foarte promitator. Vedeam deja rezistenta culturala araba in fata imperialismului corporatist occidental, vedeam curajul unor oameni care au nervul de a-si afirma autonomia culturala fata de expansionismul metastazic al consumismului. "It s not you it’s me" mi se parea o legitima aparare in fata acestui neocolonialism. A-ti afirma refuzul tehnologiei si al civilizatiei cu mijloacele acesteia, asa cum e insasi bienala, mi s-a parut un lucru foarte interesant.
Dar n-a fost sa fie. Emiratele Arabe Unite sunt o combinatie ciudata de capitalism si traditionalism care nu avea cum sa nu se vada in spatiul lor expozitional. Dupa cativa pasi in interiorul pavilionului ma trezesc cu o macheta a unor viitoare institutii culturale ce ar urma sa fie facute. Constructiile pareau la fel de grandioase ca si acelea ce au fost ridicate de-a lungul timpului in acest spatiu. Culmea dezamagirii a constituit-o un fel de conferinta de presa regizata, sustinuta de doi asanumiti artisti, probabil două figuri locale, barbat si femeie ce pareau de fapt niste actori de gen Hollywood, cu alura araba. Niste exemplare umane foarte reusite. Am putut admira varianta araba a Angelinei Jolie, frumoasa, frumoasa. Bun. O singura problema insa; conferinta era vopsita in performance art.
Iata ca dupa ce mentalitatile birocratoide au contestat si inca contesta dreptul unor manifestari de gen performance art si happening de a se numi arta, acum s-a ajuns la polul opus. Probabil ca astfel de schimbari radicale de atitudine au logica lor atunci cand e vorba de niste bani la mijloc. Asa ca, mai nou, aceste mentalitati sunt aproape de a numi deja arta toate actiunile autoritatilor in lumina unor expresii si maxime rostite si repetate (cum altfel decat) mecanic de artisti locali consacrati. O fi spus el Beuys ca oricine e artist (de unde se poate spune ca orice e arta), insa daca vad si in sala de expozitie aceleasi lucruri pe care le vad si la stiri si in reclame, atunci fac ce fac si cu televizorul. Il opresc. Nu zic ca discursul politic, reclamele si productiile Hollywood (cam acelasi lucru in principiu) nu ar putea deveni arta in contextul extinderii limitelor artei ce s-a produs in ultimul secol. Doar ca, sa zicem, ca eu m-am saturat de arta asta ca impresionistii de academisti, ok?
Pe de alta parte, intr-o astfel de noua extindere a limitelor artei, ma indoiesc ca ea ar putea fi facuta tocmai de EAU in situatia in care nu doar disputa cu acceptarea performance-art ca arta nu e favorabila spiritului bienalei dar nici macar institutiile culturale nu functioneaza deoarece nu exista. Iar artistii de acest gen sunt aproape inexistenti acolo. Mai stiu eu pe unii care se laudau ca au trecut direct de la feudalism la socialism ca Superman, fara sa mai treaca prin capitalism, dar, de fapt, ei ramasesera ca mentalitate tot in feudalism.
Sa nu mi se serveasca o posibila ironie atat de fina incat nici aplaudacii prezenti (oare si ei regizati ?) la eveniment nu au sesizat-o! Conferinta de presa simulata a luat-o pe cararea argumentelor serioase, apeland la latura filosofico-antropologica a audeintei si mai putin la cea artistica. Numai ca argumentele si dezbaterea sunt doar haina spiritului contemporan.
Cred ca cel mai departe de acest spirit si de cel al artei contemporane in general a fost sintagma "His Highness", referindu-se la conducatorul lor de acolo. Arta contemporana nu prea are limite si limitari, insa cred ca are un numitor comun in ceea ce nu face. Nu idolatrizeaza politicienii, regii si liderii de orice fel. Daca folosesti formula „His Highness", referindu-te la un politician, intr-un cadru de arta contemporana, trebuie sa dai si-un part sau ceva pe post de omagiu ironic. In caz contrar, faci arta clasica. Nu ai nevoie, in acest caz, de Bienala de la Venetia ci doar de niste piramide, palate, resedinte, parade militare, omagii etc. Indiferent cate galaxii ar avea hotelurile din EAU si cate masini luxoase si capital ar fi acolo, mentalitatea inca nu e occidentala.
Hilara rau de tot mi s-a parut si replica specifica unor politicieni mincinosi „facem demersuri pentru imbunatatirea…" Serios? Parca si vad niste feministe arabe cu voal… Probabil ca, daca as fi participat la o astfel de conferinta de presa, as fi avut si eu o intrebare de genul: „Cam cat de naivi ne credeti?" sau, pur si simplu, m-as fi ridicat fluierand o melodie si as fi plecat la urmatorul pavilion. E usor sa faci arta contemporana. Si pentru un copil e usor sa se joace. Dar e foarte greu de facut daca nu (mai) esti copil, indiferent de cate eforturi vei face.
Analizat psihologic, "It’s not you it’s me" se dovedeste de fapt a fi mai putin o legitima respingere a culturii occidentale, asa cum ma asteptam, cat o ambivalenta scuza de nealiniere fata de ea, insa careia i-a ramas scopul comercial. "It’s not you it’s me", din discursul celor doi, mi s-a parut a fi de fapt, in primul rand, o plecaciune sterila si neempatica a valetului de la hotel luxos in fata turistului. E un fel de a spune "noi deschidem un pavilion Bienala de la Venetia, ne comportam occidental, numai veniti in EAU ca turisti, ca vrem sa ne imbogatim si mai mult. Am venit din periferie dar suntem gata sa ne emancipam, uite ne-am pus si costume, ne-am luat limuzine, ne primiti? Hai ca uite cat de bine am invatat sa facem afaceri!"
In "It’s not you it’s me" se simte nesiguranta provincialului care vine prima data in oras si nu vrea sa supere pe nimeni. El atesta un complex de inferioritate in fata culturii de propaganda mass-media occidentale, simtindu-se cu musca pe caciula pentru lipsa unui cadru social specific artei contemporane. Dar, dincolo de asta, o superioritate ciudata, rigida si paradoxala apare de unde nu te astepti. Astfel de replici sunt spuse in cazul despartirilor. Cel care foloseste o astfel de expresie isi asuma vina esecului dar cere clementa, empatie sau un resentiment cat mai mic din partea celuilalt. Dar expresia se foloseste de obicei in situatia in care celalalt sufera si cere explicatii din cauza esecului relatiei. Asadar, din atitudinea prezentata de cei doi actori (sau ce-or fi), se pare că situatia exclusului oedipian este usor proiectata in cultura occidentala. In mod inconstient "It’s not you it’s me" devine astfel o consolare fata de „parasirea" culturii occidentale contemporane, o ambivalenta mana intinsa de pe pozitia celui care a avut de ales o varianta mai buna. Iata cum, pe de alta parte, se simte si un orgoliu la fel de provincial cu tenta originar colonialist-clasica, care aproape ca isi manifesta deschis dispretul pentru „arta degenerata" occidentala.
Urmatorul schimb de replici mi se pare pur si simplu mirobolant: ziaristul: "Deci suntem de acord ca nu putem cadea de acord"; diva: "Nu. Suntem de acord sa mai incercam si in 2011". Mama, cum a avut ea ultimul cuvant de parca o zeita a dat nastere unei noi lumi! Cum a facut ea pace si a vazut punctele comune intre cele doua culturi si nu diferentele dintre ele asa cum fac pragmaticii si razboinicii occidentali! Aproape ca uiti ca, de fapt, respectivul conflict de idei a fost imaginat tot de ea! O astfel de replica seamana cu : 1. „Nu ma mai contrazice atata!"; 2. „Dar nu te contrazic deloc!" O astfel de replica e menita parca sa incheie „conferinta de presa" imediat cu o revelatie! Ati vazut cum initialul complex de inferioritate s-a zbarlit amenintator cu un complex de superioritate? Incep deja sa ma simt vinovat nu numai ca nu apreciez pavilionul EAU dar (lucru la care nici nu ma asteptam) si pentru ca nu venerez o astfel de metafizica consolare.
Sentimentul pe care l-am avut in relatia cu pavilionul EAU a fost acela de necomunicare si, evident, de nesinceritate. In discursul prezentat acolo fie m-am simtit lingusit fie tratat de sus de un traditional complex de superioritate cultural care se manifesta impropriu intr-un spatiu care devine pe zi ce trece mai netraditional asa cum e Bienala de la Venetia.
EAU este probabil cea mai bogata si cea mai occidentala tara araba. Nu stiu daca in viitor un astfel de experiment social va fi unul fericit si va duce la ceva autentic. In momentul acesta EAU este o tranzitie bizara oarecum ca Romania unde vechile reflexe sunt amestecate cu comportamentele occidentale emancipate. Rezultatul este un kitsch ciudat de autentic. Un Borat , un Gigi Becali care coboara din limuzina sa mulga oile, sau sampania fara alcool deschisa de castigatorul marelui premiu al Bahrain (tara unde alcoolul e interzis) la Formula 1, sunt exemple amuzante si uneori dramatice ale unei astfel de tranzitii.
Nu stiu daca pe blogul acesta se cuvin niste sfaturi dar simt nevoia sa zic si eu vreo 2: mai, eu ca occidental nu tin ca tu, omule oriental, sa te schimbi. Dar daca ma vrei la tine in tara trebuie sa accepti si faptul ca s-ar putea sa ma imbat crita si sa cant pe strazi. Nu poti sa imi iei doar banii! Hotaraste-te daca esti in largul tau in bienala mea! Daca nu esti in largul tau, atunci nimeni nu te obliga sa ramai si sa ai pavilion. Nu e o rusine sa n-ai pavilion la Venetia. Chiar vreau sa ramai in cultura ta iar eu sa te admir de la distanta. Daca tu ai o problema cu modul in care sunt eu in casa mea, de ce nu pleci pur si simplu? Nu vreau sa stai drepti in fata mea si, la fel, nu vreau nici ca dupa aceea sa-mi demonstrezi cat de cel mai mare filosof esti tu cu intelepciunea ta. Sunt deja satul eu de a mea. E adevarat ca propaganda corporatista occidentala pare de nestavilit si tu nu ii poti face fata singur. Insa va trebui sa faci si tu ceva sa iti pastrezi autenticitatea. Fii tu insuti si nu incerca sa pari occidental daca nu esti! Pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, iti va veni lehamite de stilul meu de viata si vei vrea sa te razbuni pe mine cum ca te-as fi ademenit in neautenticitatea corporatista!
PS.
Situatia EAU nu e unica. Intreaga arta se afla fata de societate in aceeasi situatie in care pavilionul EAU se afla fata de cultura occidentala contemporana. Voi publica pe blogul „Baldovin concept” un articol intitulat „Bienala de la Venetia sub lupa pavilioanului EAU" menit sa analizeze fenomenul artei in general pornind de la acest „accident" cu pavilionul EAU.
Bienala de la Venetia - 2009 - a 53 -a editie
|
Etichete:
comments
In mod normal un astfel de megaeveniment ar avea nevoie de cateva luni intregi de contacte directe pentru a fi digerat cum trebuie. Adica trebuie vizitat si revizitat. Eu n-am reusit decat o prima intrevedere cu explonatele, si chiar sunt cateva pavilioane care mi-au scapat (programul bienalei e pana la 6 pm). Chiar si la o singura vedere tot mi-a luat 2 zile. Pe langa bienala propriuzisa, mai exista si cateva evenimente colaterale, foarte interesante si ele, pe care trebuie sa le cauti prin labirintul venetian. Si asta iti poate lua alte cateva zile. Eu n-am avut decat o saptamana la dispozitie si nici timp ulterior pentru a cauta pe net texte si informatii despre ce am vazut. Asa ca o sa-mi spun si eu parerea la nivel de astfel de prima vedere.
Mi-au placut f. multe lucruri, depre care probabil ca as fi putut scrie mai pe larg daca nu le-as fi vazut adunate toate deodata, ci le-as fi vazut individual si cu timp de asimilare intre ele. Oricum, nu pot sa fac o retrospectiva, asta e un blog (personal) totusi.
Mai intai treb'e spus ca am ramas imun la manifestarile conceptualiste. N-am rtetinut nici un text si nu mai imi aduc aminte daca am vazut vreunul. Nici macar "vederile" de promovare a lucrarii cu textul curatorilor nu l-am citit. Adevarul este ca, intr-un asemenea megaeveniment, conceptualismul se vede f. greu. N-ai timp sa rumegi si cauti obiectul/imaginea/filmul cu mura-n-gura. Cred ca am s-o las si eu p-asta cu conceptualismul si arta teoretica si am sa ma intorc la constructia de obiect artistic clasic.
Ma bucur ca Bruce Nauman a castigat la bienala.
Lucrarea lui a fost una dintre preferatele mele, atat ca tema cat si ca realizare artistica.
A reusit sa surprinda modul in care societatea actuala ameninta sa se anihileze si sa se distruga pe sine, si cum infesteaza comunitatile externe nonoccidentale cu intruziunea sa colonialista sub motivul emanciparii lor, modul in care inteligenta devine letala .
Refuzul inteligentei si incetarea blamarii prostiei cred ca e principalul reper al spiritului contemporan.
Totusi, nu lucrarea lui mi-a placut f. mult. Cel mai mult mi-a placut stadionul lui Alexei Kallima din pavilionul Rusiei. Cred ca surprinde, chiar si la nivel f. indirect, relatia dintre politic si sport, dintre nimicul pe care factorul politic il transforma in valoare prin manipulare si propaganda. Videoinstalatia in cauza refacea drumul in sens invers: de la circul electoralosportiv la liniste subita. Mi s-a parut o foarte penetranta invitatie la reflectie.
Instalatia lui Andrei Molodkin, cu kitschul cu "Victoria din Samothrace", alimentata cu un lichid inchis ce aduce a sange, mi s-a parut si ea geniala. Din ideea de kitsch ca degradare a autenticului, deducem degradarea ideei de succes, de victorie, de corporatie, decaderea spiritului epic si epopeic clasic, si inlocuirea acestor valori cu anticolonialismul contemporan .
Nu toata lumea a apreciat Rusia, am intalnit si reactii de dezaprobare. Si mie mi s-a parut ca motociclistul din perete e o prostie. Insa cred ca Rusia a arat bine anul asta. "Danger musem", cu pictura de Dubossarsky, din sectiunea evenimentelor colaterale mi-a placut si ea. Am pictat si eu asa pana de curand, mi se pare depasit modul ala de abordare a lucrurilor, dar totusi mi-a placut pentru ca am trecut si eu prin el.
Mi-au mai placut f mult oglinzile sparte ale lui Michelangelo Pistoletto.
M-am gandit la superstitia cu oglinda sparta (7 ani de ghinion) si la destinul artei alternative ca arta damnata. Acum imi vine in minte cantecul cu "iubesc pisica neagra" :). Ghinionul e o constanta a artistului, eu m-am obisnuit cu el, am inceput sa-l simt ca o parte din mine si il iubesc ca pe mine insumi :). Asa ca mi-am facut poze voluptoase in fiecare din oglinzile lui Pistoletto.
Intersant a fost si Pavilionul Nordic. Mi-a placut instalatia danezilor Elmgreen & Dragset.
Multa lume a apreciat instalatia asta si ma mir ca n-a luat marele premiu.
Ideile care iti vin dupa ce vezi inecatul in piscina sunt diverse si amuzante. Jocul asta al ironiei cu tragedia ma prinde f. mult pe mine.
Ca barfa, am auzit ca tipul a avut si un ceas scump la mana, dar i l-au furat :) .
(Ps. Inainte sa ajungem noi...)
Ia uite si ceva ce are legatura cu ultimele mele productii artistice! ;). E vorba despre viata marchizului de Sade.
Pavilionul Serbiei mi s-a parut puternic . Au expus cantitati industriale prelucrate de par uman semifabricat, luat de la frizeriile unei tari intregi. Nu stiu daca chiar din Serbia. Au reusit sa surprinda spiritul contemporan cu omul vazut ca o marfa, odata cu degradarea moralei clasice si explozia corporatismului (cinic) contemporan. M-am gandit din nou la superstitiile populare privind parul tuns, la ascunderea lui in gradina de frica unor eventuale vraji. Primitivii folosesc parul pentru vrajile negative facute dusmanului, pentru a-l imobiliza. Fetisurile lor arata ca niste papusi bizare. Scalparea e deja o practica primitiva f. cunoscuta. Expunerea de cantitati industriale de par ale omului contemporan m-a dus cu gandul la 2 lucruri diferite si chiar contradictorii. Unul ar fi paseismul, sentimentul pierderii autenticitatii infantile si a credintei primitive, odata ce omul contempran devine adult. Nu mai conteaza spiritele din acel par, ci doar faptul ca el poate fi folosit ca izolare a tevilor pe timp de iarna, de exemplu. Cel de-al doilea ar fi o idee paranoida, dupa care sistemul social ar folosi acel par pentru a-si imobiliza sclavii, la fel ca primitivii cu dusmanii lor. Imi place foarte tare tematica primitivismului supravietuitor in societatea "civilizata".
Pavilionul Romaniei mi s-a parut ok. Trecerea dintr-o camera in alta, incaperi si culoare inguste, iar pe deasupra o gradina cu zarzavat la mansarda, e un portret interesant pt. Romania. Filmele mi s-au parut insipide, insa. Cel cu chilienii a fost f. lung. Eu l-am vazut pe tot, insa n-am vazut pe nimeni sa stea mai mult de 10 minute, cat am stat eu. Am dubii si fata de alegerea temei. Nu stiu daca Bienala e un Eurovizion, unde fiecare vorbeste despre tara lui. Cred ca ar fi fost mai bine venita o tema mai generala decat o invitatie subtila (si chiar inconstienta) la turism .
Pavilionul Ungariei mi s-a parut foarte promitator la intrare, cu tweningul intre portretele lui Rembrandt. Din pacate, pavilionul se rupe fata de o posibila retrospectie a istoriei artei, si o da in propaganda antinazista (ce oricand poate fi interpretata ca propaganda procapitalista). Evident, oricand trebuie sa existe timp pentru deplangerea victimelor nazistilor, dar asta e o alta tema. E adevarat ca destul de multe pavilioane au discontinuitati de genul asta (fapt inernet atunci cand expun mai multi artisti), insa pretentia de legatura prin portret asa cum apare la pavilionul unguresc, pornind de la portretele lui Rembrandt si ajungand la portretele subiectilor folositi cinic de nazisti pentru experimentele lor, mi se pare fortata. Si chiar o jignire la adresa acelor victime. Cred ca s-a cazut intr-un derizoriu de proasta factura si s-a facut din genocid un fapt divers, procedandu-se astfel.
Pavilionul Italiei mi s-a parut cam invechit. Si un pic cam mare (!!!) . Se cam ajunge pana la futurism (Marinetti), care deja a ajuns paseism...
Cu toate astea am gasit un film foarte frumos aici. In special muzica.
Poate ca, pentru a contracara usoara imbatranire in pavilionul Italiei, am gasit folosirea tehnicilor avansate de simulare 3D a realitatii
(cunoscatorii stie !!!)
apoi, tot la italieni, prin prezenta unui anumit tip de fotografie care se foloseste in special in publicitate.
Designul a mai fost de gasit in bienala si la chileanul Ivan Navarro, printr-un joc al spatiilor prin care poti face un trompe l'oeil contemporan foarte necesar intr-un bar, de exemplu, cu care poti sa-i faci pe clienti sa se simta mai putin presati de lipsa de spatiu.
Ca dezamagire, si chiar revolta, mentionez Pavilionul Emiratelor Arabe Unite, care au dat cu mucii in fasole de la prima prezentare, incercand sa fie si fudule. Dar despre asta voi face un articol separat pe care il voi publica ori aici ori pe "baldovin concept". Depinde de modul in care voi dezvolta tema: ori catre o metareflectie asupra artei in general, ori catre reflectie asupra subiectului artei ca produs social. Voi vedea.
Actualizare: A aparut tot pe aceasta platforma.
Subscribe to:
Posts (Atom)
