Arta a ajuns sa fie controlata de o adevarata mafie internationala. Povestile cu zecile si sutele de milioane de dolari cu care sunt estimate astazi lucrarile de arta ale artistilor moderni sunt datorate activitatii abile ai acestor negustori de lux. Ei profita de pe urma unor snobi ajunsi milionari peste noapte care vor sa-si cumpere statutul social cu achizitia de obiecte de arta celebre, cam la fel cum manelistii isi cumpara masini de lux doar ca sa para miliardari. In felul acestea mafiotii artei le subtilizeaza needucatilor discret o parte din avere.
Povestea cu burghezii secolului al XVIII-lea si al XIX-lea care se casatoreau cu aristocrati pentru a atinge statut social superior se repeta in acest caz. Statutul social insa este dat nu de nume ca atunci, ci de valoarea financiara supraestimata. Acesti negustori de lux isi falsifica licitatiile cumparand unul de la altul lucrari celebre, pe care desigur nu e nevoie sa le si plateasca. Cu ajutorul acestor smechere manevre de PR, ei ridica artificial cota financiara unor anumiti artisti ale caror lucrari le detin pentru a le vinde ulterior acestor parveniti. Situatia este identica cu cea a bisericii fata de religie. Nu vreau sa spun ca respectivii artisti ar fi supraevaluati. Dimpotriva, spun ca sunt inestimabili. Insa cred ca incercarea de convertire a acestei valori spirituale inestimabila in cea financiara are un aspect de frauda.
O astfel de situatie exista in recentul intensificat scandal despre pretul achizitionarea lucrarii "Cumintenia pamantului" a lui Brancusi de catre stat. Mi-aduc aminte ca in cartile citite ca student mai gaseam diferite referinte la modul de negociere si la preturile cu care artistii isi vindeau lucrarile. De cateva zile de cand incerc sa aflu de pe internet sumele cu care au fost achizitionate diferite astfel lucrari celebre din secolul XX. Si nu reusesc. Motoarele de cautare par sa nu fi fost interesate deloc de acest aspect. Parerea mea e ca, dimpotriva, subiectul este cu buna stiinta ocolit de ele la sugestia (…) acestor „baieti destepti”. Ei nu vor ca potentialii snobi sa afle cam cum a evoluat piata de arta si cam de la ce nivel s-a plecat. Dar, in ceea ce ma priveste, pot sa fac o oarecare deductie relativ la aceste preturi initiale luand in calcul diferite detalii ale vietii unora dintre ei.
De exemplu, Picasso isi tinea banii prin anii 1950-60 intr-un geamantan si avea mai curand un comportament de om sarac decat de milionar. Am analizat in detaliu un simptom nevrotiform dezvoltat de el in lucrarea mea teoretica „Cubismul lui Picasso: psihanaliza distrugerii si reparatiei”. Picasso avea o frica obsesiva de a fi pradat care se consuma intr-un simptom obsesional de repetitie prin numarare compulsiva a banilor din acel geamantan. E simplu de presupus ca daca ar fi avut mai mult de 100 000 de dolari, Picasso n-ar fi dezvoltat un astfel de simptom. De asemenea, imi aduc aminte ca fiul sau venea sa faca baie la el si ii consuma apa calda. Picasso se enerva cumplit seara cand vedea asta. Erau anii de dupa razboi, era recesiune, intr-adevar. Dar totusi asa ceva nu este comportament de om bogat. Putem estima ca Picasso isi vindea lucrarile in acea perioada cu cateva mii de dolari.
Brancusi nu a fost un artist mai de succes decat Picasso si, prin urmare, nu a fost nici mai bogat. Nu mai stiu pe unde am citit ca, la moartea sa in 1957, Brancusi avea o avere in bani de vreo 25 000 de dolari. Presedinta Asociatiei Femeilor Gorjene, Arethia Tatarescu l-a adus pentru a ridica ansamblul sculptural de la Targu Jiu in 1937. Autoritatile nu s-au implicat in acest proiect dupa cum arata scrisoarea de donatie a ansamblului catre oras.
Cati bani estimati ca a primit el pentru realizarea acestui proiect? Parerea mea este ca maxim 10 000 de dolari.
Cam cat credeti ca costa "Cumintenia pamantului" in 1957? Statul roman a cumparat-o atunci cu suma de 25 000 lei. Pretul unei vile. Mie mi se pare un pret corect pentru acea vreme. Ei bine, cam de 2 ani incoace aceasta mafie incearca sa ne convinga sa acceptam ca statul sa plateasca o suma exorbitanta pentru ea, pe undeva intre 20 si 30 de milioane de dolari. Mafia susmentionata incearca alt tip de stratagema, ceva mai concreta, de ridicare a preturilor pentru anumite lucrari celebre. Se foloseşte de implicarea statului. Manevra ar parea mai oficiala. Se poate vorbi deja de o adevarata institutionalizare a fenomenului alba-neagra practicat de marile case de licitatii de arta.
Statul roman cel infestat de coruptie a imbratisat aceasta escrocherie ca pe un prieten vechi. El are tot interesul sa dea cat mai multi bani pe "Cumintenia pamantului". Cam asa functioneaza regulile la acest nivel. Desi pare neverosimil, „Statul” e dispus chiar sa dea si mai mult decat au cerut ei. Nu doar 20 000 000 , nu doar 200 000 000 si nici chiar doar 2 000 000 000. Toata Romania ar vinde-o. Daca ar putea, atunci el ar fi interesat sa isi vanda cetatenii la bancile de organe din intreaga lume. Lui ii convine „afacerea”: le da 2-3 000 000 urmasilor lui Romașcu si restul se transforma in comisioane si prime. prime. Dupa care apoi acesti mafioti din varful piramidei isi pot ulterior cumpara o alta tara pe care s-o paraziteze. Daca nu ar iesi „prostii” in strada, ar face-o si pe asta. Nu recurge la asa ceva tocmai pentru ca stie ca niste sclavi protestatari, asa cum au ajuns romanii in ultimul timp, nu mai sunt atat de valorosi…
Dincolo de spaga individuala luata de varful piramidei, statul de mijloc insusi are de profitat de pe urma unei astfel de manevre. Presiunea pe baza sociala si profitul urmat dupa ea este mai mare. In felul acesta se justifica scaderea nivelului de trai prin ruperea acestor 20-30 de milioane de dolari (sau cate or mai fi) de la buget. Acesti bani nu sunt aruncati, asa cum se pare ci sunt… investiti in explicarea catre „prostime” a scaderii nivelului de trai. Pentru ca asta ii va aduce profit de miliarde de pe urma celor dispusi sa munceasca mai mult pentru mai putin, in numele „efortului de aducere acasa” a osemintelor spirituale ale lui Brancusi, tot de el instrainate. Caci, asemenea unui copil naiv, statul roman nu a putut sa ia in calcul procedurile stabilite de legislatie pentru acest caz care permiteau ca lucrarea sa nu fie deloc retrocedata. Dan Popescu le-a descris foarte clar aici, dar si de altii.
O intreaga campanie mediatica a aparuta de 2 ani incoace despre cum ar fi fost nationalizata "Cumintenia pamantului" prin presiuni asupra proprietarului de atunci pentru a „accepta” doar la 25 000 lei in schimbul ei. S-a facut un site si au aparut stenciluri pe ziduri despre cum trebuie sa ne aparam noi valorile autentice si sa sprijinim aceasta adevarata escrocherie. Interesant modul in care fostii securisti incearca sa foloseasca inclusiv arta urbana pentru a-si atinge obiectivele de manipulare! Presa a vuit si ea despre retrocedarea lucrarii in acesti ani cam la fel cum vuia despre beneficiile mineritului cu cianuri la Rosia Montana. Ca si in celalalt caz, „oameni de cultura” la care nu te asteptai au sustinut varianta oculta…
Daca ne uitam la lucrarile din aceeasi maniera ale lui Brancusi vedem ca suma initiala de peste 20 000 000 ar fi fost un adevarat jaf pentru bugetul de stat. Dupa ce au aparut cateva semne de intrebare si voci antiplata, au inceput sa apara si ajustarile. Brusc „statul” a anuntat o „victorie istorica” in negocierea dura cu urmasii (sau reprezentantii) fostului proprietar. Noul pret pentru "Cumintenia pamantului", a ajuns de 11 000 000 Euro, mai aproape de estimarile casei de licitatii de mai sus. Apoi ni s-a scazut efortul la 5 000 000 , urmand ca restul sa fie completat din donatii. Iata un tip de negociere similar cu comerciantii de mana a treia care iti vand un telefon fals si cu 50 de lei dupa ce au pornit de la 1000. Nu trebuie sa nu cedam acestei noi escrocherii. Nu donati nimic! "Cumintenia pamantului” e a statului roman, conform intelegerii initiale.
Ma tot gandesc la mafia retrocedarilor. Ma tot gandesc la cei care erau indreptatiti sa isi recupereze bunurile confiscate de comunisti dar care erau deja in posesia deferitilor securisti. Care, ca orice securist, pe langa numeroasele proprietati, aveau si parghii de impiedicare a retrocedarilor. Fostii proprietari n-au mai apucat sa intre in posesia lor pentru ca securistii de la butoane au ingreunat procedurile. Multi s-au si prapadit intre timp de batranete sau inima rea si nimeni nu mai stie de urmasii lor. Ma gandesc la falsificarea actelor prin care multi au primit astfel de case pe nedrept in urma unor astfel de retrocedari trucate. Apoi ma gandesc la bietii batrani scosi din casele nationalizate in care fusesera repartizati in tinerete. Dupa o viata intreaga de munca au ajuns prin aziluri sau spitale. Destine zdrobite in timpul nationalizarii, destine zdrobite si dupa 1989… Asa ca, stand eu asa melancolic si gandindu-ma la mafia din jurul retrocedarilor fata de povestea asta cu rascumpararea, imi vine in minte o vorba mai veche: „Hai sictir!”.
