Nu voi uita

Revolta, deprimare si neputinta. Astea sunt emotiile care m-au calauzit in compunerea acestei piese. E cea mai trista piesa la care am lucrat si cel mai trist proiect artistic la care am lucrat, in general. Pentru ca e cel mai trist eveniment pe care l-am trait vreodata. Din cauza asta de multe ori am lasat-o balta, preferand sa fac activitati mai vesele. Este cam ceea ce trebuie sa faca apropiatii celor ce s-au prapadit atunci. Fiecare dintre ei le-ar cere asta celor dragi daca ar putea-o face. Eu insa sunt foarte motivat sa nu uit.

Gabriel Baldovin

Tweet

A 57-a editie a Bienalei de la Venetia, 2017. Viva Arte viva

Anul asta s-a desfasurat (de fapt este pe final de desfasurare) la Venetia probabil cel mai important eveniment periodic de arta contemporana din lume, respectiv cea de-a 57-a editie a Bienalei, un amalgam de expozitii si evenimente concepute de artisti din toata lumea. Editia de anul asta mi s-a parut foarte inspiratoare asa ca am impartit textul scris pe aceasta tema in doua, o parte publicata aici iar alta pe Baldovin Concept.

Dupa gafa Pavilionului Emiratelor Arabe Unite din editia din 2009 si cinismul Pavilionului SUA din editia din 2011, am zis sa nu mai acord atentie acestui eveniment. M-am uitat totusi pe internet la ceva lucrari din editiile din 2013 si 2015.

Poate ca asemenea unei dorinte inhibate, anul asta mi-am pus in cap sa o revad. In fond, acest gen de mizerii s-au intamplat si in alte locuri si chiar in alte timpuri, mai indepartate de cele din prezent. Dincolo de dedesubturile ei ce pot fi uneori urate, arta ramane arta si trebuie apreciata ca atare. La mai bine de 2 luni de la vizitarea ei mi-au ramas foarte bine sedimentate in minte cateva lucrari despre care am facut acest articol.

Christine Macel o curatoare inovatoare

Remarc aici in primul rand pe Christine Macel, curatoarea editiei din acest an. Ea a venit cu un tip nou de organizare a evenimentelor din sectiunea principala a Bienalei, respectiv zona Arsenale, prin impartirea sa in 9 pavilioane tematice, numite capitole (chapters) de Macel. Ele sunt:

1) al artistilor si cartilor;
2) al bucuriilor si fricilor;
3) al lucrurilor comune;
4) al pamantului
5) al traditiilor
6) al samanilor
7) al lui Dionysos
8) al culorilor
9) al timpului si infinitului

Intr-un fel, si inainte se organizau expozitiile/evenimentele dupa o anumita logica, si nu se puneau toate gramada, la intamplare. Dar de data asta exista o selectie clara si nominala a temelor. Pavilioanele 4,5,6 si 9 reprezinta acea latura grava, aproape tragica a artei contemporane. Recursul la aceste valori traditionale si, indraznesc sa spun, perene ale artei in general, s-a mai facut si in trecut atat in Bienala cat si in alte situatii. De data asta insa iata ca aceste valori au devenit definitorii pentru Bienala insasi, cel putin in ceea ce priveste editia din acest an. Din acest punct de vedere Christine Macel pare sa serveasca o lectie celor inchistati in citirea artei in cheie traditionalista, ce ii reproseaza artei contemporane facilitatea. Fie ca e primitiva, fie ca e clasica, sau contemporana, arta e aceeasi. Ne ramane insa deschiderea spre a intelege asta. Un primitiv va recepta nepotrivit arta clasica dupa cum un clasic va recepta nepotrivit arta contemporana.

Apoi Christine Macel a reusit sa atraga in interiorul Bienalei alte evenimente din celelalte arte, precum a 11-a editie a Festivalului International de Dans Contemporan, a 45-a editie a Festivalului International de Teatru, a 74-a editie a Festivalului International de Film, precum si a 61-a editie a Festivalului International de Muzica Contemporana. La acestea s-a adaugat si o sectiune de arhitectura, pe langa cunoscuta Bienala de Arhitectura ce se desfasoara la Venetia in anii rotunzi.

Ce m-a impresionat pe mine la aceasta editie

Daca as fi fost vreun istoric al artei sau vreun critic, probabil ca aici ar fi trebuit sa insist sa fac o retrospectiva a Bienalei. Dar nu sunt. Asa ca n-am sa vorbesc despre toate tendintele sale si posibilele succese in viitor ale participantilor. Se gasesc pe internet si pot fi vazute de oricine. Iata aici o scurta prezentare



Toate evenimentele din editia acestui an a Bienalei au fost interesante, in special cele de la sectiunea principala de la Arsenale, cu lucruri ce merita sa fie vazute. Eu insa am sa mentionez doar pe acelea ce mi-au placut mie in mod special. Pavilionul francez a fost unul dintre preferatele mele, despre care am scris deja pe Baldovin Concept , si care poate fi citit acolo.

Mi-a placut in mod special Enrique Ramirez , un artist chilian cu inclinatii eco-sociale si land-art care a facut un film dintr-un performance, numit „Un hombre que camina”. Cu acest performance el pare a crea pur si simplu un fel de simboluri religioase, carora le-a dat viata prin arta. Vazand filmul lui ai sentimentul ca participi la o ceremonie traditional-samanica a unui popor misterios.

Trailer filmului se poate vedea pe profilul de Vimeo artistului:

Un Hombre que camina (trailer) from Enrique Ramirez on Vimeo.


Am crezut ca voi gasi pe internet intregul film si n-am filmat la momentul in care l-am vazut. Din pacate insa n-am reusit sa-l gasesc pana acum. Cineva a filmat o parte aici:



Iata-l aici intr-o discutie legata de viata si arta sa:



Pavilonul Canadei a fost unul dintre cele mai surprinzatoare relativ la modul in care restul lumii identifica aceasta tara.



O astfel de instalatie ar fi mers mai bine pentru o tara mai mediteraneana decat pentru una rece. Dar, sa nu uitam totusi ca psihanaliza a fost reinventata (unii sofisti o practicau) de un austriac. Dupa ce i-am consacrat acestei discipline cativa ani din viata in studiu, desigur ca o astfel de instalatie a fost unele dintre lucrurile din Bienala care mi-au ramas foarte pregnant in minte. Este un mod foarte interesant de redare a reprimarii si exploziei psihopatologice ce ii urmeaza. Desi ii lipseste textul, ea se inscrie foarte bine in conceptul meu de „arta teoretica”. Numai ca, la aproape un secol si jumatate de la primele descrieri ale refularii, tema mi se pare usor banala.

Autorul acestei instalatii, respectiv artistul Geoffrey Farmer, nu pare sa spuna mai nimic despre psihanaliza. Dupa cum se vede din acest miniinterviu , el sustine ca inspiratia pentru crearea ei a fost relatia sa tensionata cu familia, moartea bunicului si alte evenimente de acest gen. S-ar putea chiar sa nu stie nimic de psihanaliza dar e posibil si sa simuleze acest lucru dupa unele eventualele critici de plagiat la adresa lui Freud.

Am avut grija sa surprind unul dintre simbolurile tipice ale psihanalizei, respectiv ceasul, dupa cum se vede aici:



si



Pavilionul Canadei parca a fost pus strategic langa cel al Germaniei , in sensul ca intrai dintr-unul in altul sau ieseai dintr-unul in altul. Pe-al Germaniei l-am vazut imediat dupa el si am avut impresia ca sunt parte din aceeasi instalatie. Dupa ce am intrat in el parca totul capata un alt sens decat o simpla transpunere obiectuala a ideilor psihanalizei clasice. Desigur, dupa cum se vede, pavilionul Germaniei nu a avut neaparat nevoie de aceasta anticamera. El a fost de departe cel mai puternic din sectiunea pe tari, prin atmosfera grava pe care o degaja. Dealtfel a si castigat marele premiu. Psihanaliza se simte si in acest caz, iar faptul ca proiectul a avut titlul „Faust” e semnificativ. Autoarea, Anne Imhof , a imaginat doua lumi separate de un fel de podea transparenta. Tu ca privitor nu aveai acces decat vizual la lumea de sub insa simteai ca aceea te influenteaza cumva, ca ea poate influenta lumea de deasupra din care faceai si tu parte. Exact cum fac instinctele cu ratiunea sau Inconstientul cu Constientul asa cum au fost descrise de psihanaliza.

Simbolurile cu elemente de instalatii hidraulice i-au dat un aspect insa un aspect mai elevat decat o simpla copiere a fenomenului principial al psihanalizei, respectiv nemtescul „Verdrangung”, tradus in romaneste prin „refulare”, cuvant din mecanica lichidelor. Tevile, furtunurile, recipientele, focul si bazinele sunt obiecte ale acestei lumi de subsol. Ele iau aspect de realism obiectual, de scena muncitoreasca din viata de zi cu zi, devenind astfel o bizara reproducere a unei realitati oneroide. In final instalatia confera sentimentul suprastructurarii spirituale umane dar si a conflictului social dintre clasa exploatatilor si cea exploatatorilor, care inca exista, in ciuda defaimarii liberal-neoliberale a acestei idei.



Aglomeratia spectatorilor asa cum se vede in filmul de mai sus ii atenueaza cu mult aspectul grav acestei instalatii care poate fi separata foarte bine de performance-ul ce s-a tinut acolo. Eu l-am vazut doar ca decor, fara performance-ul ce a avut loc in interior. Dar mi-am imaginat ca acolo avusese loc ceva de acest gen. Chiar daca nu eram intr-un cadru artistic, ramasitele unei activitati umane fie ele luate si ad litteram, de muncitori marginalizati social, erau foarte graitoare asemenea unor ruine dintr-un oras mitologic.

O aparenta glumita usoara, cu o oarecare forma de campanie publicitara a expus pavilionul Austriei de catre cunoscutul artist Erwin Wurm.

Cam asa ceva expun companiile, evident cu tema specifica. In contextul de fata obiectul expus nu era menit sa convinga clientul sa cumpere ceva, fiind expus din ratiuni pur artistice. Camionul respectiv devenise un fel de turn in care se putea ajunge pana sus la aproximativ 10 metri. De acolo vizitatorii puteau admira privelistea precum niste turisti.

Insa dincolo de acest aspect usoratic, menit sa ia ochii si sa atraga atentia, Erwin Wurm e un profund analist a lumii contemporane. Omul are studii filosofice, sociologice si psihologice, iar asta se vede direct in lucrarile sale. Celebra sa masina obeza este un caz de iesire a artei contemporane in mainstream. Lucrarea e un laitmotiv al vietii contemporane in care masina si obezitatea sunt strans legate. Pe acelasi principiu a mers si in conceperea pavilionului Austriei.



Dupa ce te-a sedus ca privitor cu un astfel de obiect publicitar, si te-a invitat in interiorul propriuzis al pavilonului, acolo de fapt iti deschide ochii despre modul in care obiectele acestea de serie au ajuns parte din viata ta, ti-au intrat in strafundul fiintei tale si, intr-un fel te-au mutilat. E un fel de critica ascunsa asupra insasi mentalitatii publicitariste care ne cuprinde pe toti incet si sigur. Pe parcursul carierei sale Erwin Wurm a expus numeroase astfel de grotesti deformari ale simbiozei om-obiect de consum. Aici se vede luciditatea sa teoretica care critica indirect dar profund mentalitatea consumerista ce supraevalueaza obiectele mercantile. Wurm este un fel de Giacometti al lumii consumeriste. La fel ca si in cazul altor lucrari de-ale sale, si in pavilionul Austriei el continua paradigma omului decazut la stadiu de obiect de consum, intersectat cu ele, contopit cu ele si devenind el insusi astfel un obiect de consum.

O singura rezerva am fata de Erwin Wurm, respectiv o oarecare ipocrizie. Deseori da impresia ca uita fondul problemei, respectiv luciditatea in fata manipularii comercialiste, si pare sedus si el de formele sale, respectiv insasi aceasta mentalitate consumerista. Scandaloasa sa sculptura „1 minut”, care reprezinta o femeie infipta intr-un fel de mop nu atrage prin descrierea dramatica a omul modern hipersexualizat, care a preferat folosirea unui obiect de masturbare in locul unei relatii umane sanatoase. Ea atrage mai mult pentru aspectul erotic al povestii, decat prin condamnarea dezumanizarii contopirii cu obiectele de consum. In acelasi fel, cand am ajuns eu la Bienala, performance-urile din interior nu mai se tineau. Personajele probabil ca plecasera in vacanta si nu au fost inlocuite cu altele. N-am stiut de acest aspect foarte important pana cand am ajuns sa scriu textul si am vazut filmul de mai sus. Adica s-a uitat de dezumanizare si a ramas neatins camionul superficial. Probabil ca nu erau fonduri pentru ele. Dar nici nu s-a cautat o solutie mai ieftina pentru pastrarea si a acestei parti a expozitiei. Daca Wurm era atat de interesat fata de aceasta luciditate, probabil ca ar fi plasat macar o statuie in locul personajelor vii din interior, care sa atraga atentia asupra acestei luciditatii a descrierii dezumanizarii consumeriste.

Ma rog, asta nu e neaparat condamnabil. Nu e prima data cand intre intentie si realizare artistica exista discrepanta. Uneori exista si contradictie de nerezolvat intre ele. De exemplu, pentru realizarea masinii obeze el a apelat initial la designerii unei cunoscute marci auto. Or fi ei injectati de consumersim, dar e clar ca o masina obeza „nu face cinste” companiei. Asa ca, nemultumit de rezultat, Wurm a trebuit sa faca de mana respectiva masina. Asa s-a intamplat si de data asta cu compania de autocamioane de la care a luat cabina. Ei au gasit o oportunitate sa-si faca reclama pe chestia asta. Filmul se poate vedea aici. Modul in care vocea consumerist-hiperoptimista a comentatorului se imbina cu scepticismul incipient al spiritului lui Wurm e de un grotesc penibil. De aceea, cred ca, dincolo de ipocrizia inerenta a imbinarii celor doua mentalitati, exista si o incompatibilitate intre ele care niciodata nu va putea fi rezolvata. Asa ca eu unul i-as fi dat totusi Austriei marele premiu, chiar daca mi-a placut mult pavilionul Germaniei.

Pavilionul Italiei a primit si spatiu pe masura, dupa principiul "Cine imparte, parte'si face". Italia a expus probabil cel mai megalomaniac proiect expus vreodata in Bienala, respectiv un bazin suspendat umplut cu multe tone de apa. Datorita lipsei factorilor externi de deranjare, suprafata ei era perfect plata ca o oglinda. In ea se reflecta aproape halucinant tavanul vechilor hale industriale veneţiene.

Se intra pe sub el si nu-ti dadeai seama ca deasupra schelelor apasa asemenea greutate. Nu stiu daca mai intram daca stiam ca trec pe sub o astfel de grozăvie. Dar rezultatul a fost unul remarcabil, desi lichide in incaperi s-au mai expus inclusiv la Bienala. Eu am vazut asta la Pavilionul SUA in 2009 .

Las la urma, dar nu in ultimul rand, pe canadianul-neamt Jeremy Shaw. Acest artist a expus in cadrul Bienalei un video cu un discurs stiintific in el. Din pacate, la fel ca in multe cazuri, n-am filmat video-ul, crezand ca-l voi gasi pe youtube. Si nu l-am gasit, asa ca o sa-l descriu un pic. Filmul se cheama „Liminals” si are o latura SF in sensul ca o voce masculina de genul documentarelor BBC din anii 1970 sustine un discurs de forma stiintifica. Subiectul abordat de vocea masculina nu reflecta o parte dintr-un domeniu stiintific in sine, fiind SF. Insa el are coerenta specifica discursului stiintific. Ei bine, asa ceva este ceea ce eu numesc „Arta Teoretica”. In descrierea acestui concept pe care am facut-o incepand de aici (vezi si urmatoarele sectiuni linkate la finalul acesteia) nu m-a interesat criteriul adevarului stiintific, ci coerenta unui discurs care ar putea fi stiintific, fiind original prin noutatea lui. Mi-a atras imediat atentia din acest motiv. Vocea masculina se suprapunea peste scene pe care nu mai tin mite exact ce contineau. E probabil sa fi fost niste materiale cu persoane filmate in timpul unei transe halucinogene, in urma consumului de substante psihoactive. Banuiesc asta pentru ca, in trecut Jeremy Shaw s-a tot ocupat de acest subiect. Pe mine nu m-a interesat neaparat acest aspect ci insusi discursul stiintific care dubla pe cel al filmarii propriuzise.

Ascultandu-l in acest interviu dat pentru Bienala, vedem ca omul are preocupari diverse printre care si stiinta in general si neurostiintele in special.


Asadar acest artist face exact ceea ce eu numesc „Arta Teoretica”.

Pentru ca tot am vorbit in celalalt articol despre reunirea tuturor artelor pentru salvarea artei in general, am sa spun ceva si despre alta arta pe care Jeremy Shaw o practica de ceva vreme. Dincolo de latura vizuala, sau in completarea ei, el face muzica electro-dance sub numele de Circlesquare, care activeaza din anii 2000, cu un evident succes la public.


Am mai remarcat o parte foarte interesanta din pavilionul Coreei de Sud (foarte dispersat ca parti expuse), cu o camera in care erau aranjate ceasuri ce functionau la viteze diferite, alaturi de un fel de expozitie cu vitrine de genul muzeul marinei.


Iata si un eveniment colateral la intrarea in Arsenale:



In afara bienalei am gasit acest stencil care mis-a parut un fel de mesaj antiarta si antibienala. Parca l-am vazut si in 2009, dar probabil ca nu in acest loc. Vopseaua pare destul de proaspata, e foarte probabil ca sa se fi decolorat sub soarele venetian arzator.

Initial, de la distanta si sub oboseala petrecerii intregii zile in bienala, nu am vazut decat cuvintele „Anonymous”, „Stateless” si „Pavilion”, si mi-a creat imaginea artistului trubadur.

Apropiindu-ma de el, i-am vazut si celalalt cuvant respectiv „Immigrants”, ceea ce mi-a adus 2 interpretari oarecum diferite. Una ar fi interpretarea ad litteram, respectiv situatia imigrantilor anonimi care nu se pot bucura de recunoasterea valorii umane, precum o face cultura umanista prezenta la Bienala. In acest caz mesajul este unul antiarta si antibienala in sensul ca aceste institutii nu sunt suficient de umaniste, din perspectiva unei viziuni umaniste absolute, suprainstitutionale. O astfel de viziune acorda apriori valoare spiritului uman indiferent daca produsul sau e selectat sau nu de un curator intr-un astfel de eveniment. Pavilionul anonimilor fara stat este insasi lumea asta care, din pacate functioneaza cu vietile distruse ale acestor imigranti .

Cealalta interpretare se apropie de interpretarea mea initiala in sensul artistului nelinistit si mereu pe picior de plecare intr-o noua experienta. Nu stiu cum sa o iau, fontul parca da mai multa crezare cele de-a doua variante.

Noua ruptura dintre Est si Vest

Intre expozitiile Pavilioanelor statale de la Giardini si cele ale sectiunii principale a Bienalei de la Arsenale s-a creat in timp o oarecare ruptura. Ea devine din ce in ce mai vizibila odata cu trecerea anilor. Anul acesta cred ca s-a atins apogeul. Pavilioanele nationale de la Giardini sunt curatoriate si selectionate de oameni fara legatura implicita cu cel e curator la Bienala. Aceste pavilioane sunt gandite de oameni numiti in functii cheie de catre factorul politic din tarile estice. Acestia, la randul lor decid componenta juriului care, in final, decid proiectul castigator pentru Bienala. Rezultatul este ca in acest an nicio lucrare de la Giardini nu se ridica la inaltimea celor de la cealalta locatie a Bienalei, respectiv Arsenale.

Au fost cateva interesante in pavilioanelor tarilor occidentale plus cele ale Rusiei si Turciei. Restul de pavilioane mi s-au parut din totul alt film. Cred ca anul asta s-a simtit cel mai tare factorul politic si starea de spirit in pavilioanele fostului bloc comunist. In acest spatiu geo-politic si-a facut treptat loc euro-atlanto-scepticismul, care a devenit din ce in ce mai pronuntat. Prabusirea in sondaje a fostelor forte de lupta impotriva comunismului a adus pe scena politica vechii dinozauri sau urmasii lor. Noile politici culturale ale respectivelor state s-au reorientat spre „redescoperire”. Nu am urmarit fenomenul din alte tari cu trecut similar cu cel al Romaniei, dar as putea paria ca si acolo s-a intamplat la fel.

Rezultatul a fost unul previzibil cu istoria postbelica: grobieni culturali au ajuns in pozitii cheie. Ei i-au schimbat pe cei ce facusera trebi bune functiile lor, sau chiar creasera institutii compatibile cu spiritul Bienalei de la Venetia. De exemplu, in Romania decesul neasteptat al lui Mihai Oroveanu, care fusese motorul aparitiei MNAC, a condus la o transformare radicala a acestei institutii. Demisia in bloc a vechilor curatori a coincis cu inlocuirea lor cu alti oameni, cu proiecte diferite fata de ceea ce gandise Oroveanu. MNAC a ajuns o anexa sau o varianta a MNAR. Noroc ca intre timp dinozaurii de acolo au mai iesit si la pensie si s-au mai angajat tineri care au adus un suflu nou.

Pe fondul crizei economice incepute in 2009, artistii cu discurs novator au primit o lovitura din partea acestor institutii. Unii au incetat sa mai creeze. Imi vin in minte cuvintele unei foste directoare de institutii de arta contemporana din Turcia (parca) ce a luat cuvantul la una din intalnirile marca „Chomsky-Foucault”, pe undeva prin 2012-13, care povestea cum un anume politician cu putere a taiat pur si simplu fondurile institutiei pe care o conducea, starpind-o pur si simplu. Explicatia primita a fost ceva de genul unui feudal: „m-am saturat de arta voastra contemporana”. Probabil ca sunt institutii similare din spatiul est-european care au avut aceeasi soarta.

Nostalgia estica fata de comoditatea si libertatile pierdute ale dictaturii, a dus la constructia unei imagini exotice in ochii unor profesionisti occidentali care au gasit fascinant spatiul cultural predecembrist. Unii chiar s-au relocat in aceste spatii ale fostului bloc comunist. Ei bine, pe aceasta nisa au mizat pavilioanele din estul Europei. A iesit si mai ieftin, pe fondul taierii masive a bugetelor… Asta a facut ca a facut ca aproape toate tarile estice, sa aiba niste reprezentari prin expozitii care au alura de 40-50 de ani vechime. Si rezultatul e chiar un succes pentru unii. Dupa cum se vede, obisnuit pana la refuz cu genul asta de expozitii, care sunt inca universale in spatiile provinciale, eu n-am fost incantat de ce-am vazut.

Pavilioanele Turciei si Rusiei, 2 exceptii paradoxale din zona estica a Pavlioanelor pe Natiuni

Cu toate astea, din imaginea de mai sus fac exceptie de aici tocmai Turcia si Rusia. Dintre toate tarile estice, ele par cele mai apropiate de dictatura, folosind cenzura si/sau atentate impotriva vocilor opozante regimului. Chiar nu pot sa-mi explic cum se face ca, desi Rusia e mai mult dictatura decat democratie, totusi are in mod constant pavilion remarcabil la Venetia. Poate ca, in grobianismul lor, unii miliardari rusi au fost cumva sedusi de cativa artisti si le-au facut loc cu institutiile statului rus.

Iata cum a aratat Pavilionul lor in acest an:



Pavilionul Turciei reflecta austeritatea bugetara amintita mai sus, neavand curator sau echipa, fiind lasat in intregime pe umerii lui Cevdet Erek. Asa singur cum a fost, el a propus ceva nu neaparat extraordinar, dar peste ceea ce exista in restul pavilioanelor estice:



Vazand pavilionul Turciei, mi-am imaginat niste oameni din institutiile culturale turcesti care au avut incredere in acest artist. Aici consta diferenta intre Rusia impreuna cu Turcia si restul pavilioanelor nationale. In Turcia a avut timp sa se dezvolte o mentalitate culturala occidentala pe care statul turc a ocrotit-o cumva, in paralel cu traditionalismul islamic. In restul statelor estice este tocmai „traditionalismul” ce e reprezentat la Venetia. Rezultatul este ca in Turcia exista o bienala decenta de arta contemporana si ca in sectiunea principala de la de la Arsenale am vazut artisti turci si rusi. N-am vazut decat un alt artist est-european acolo, respectiv Mladen Stilinovic.

Mladen Stilinovic, cea de-a treia exceptie a noii rupturi est-vest

Prezenta remarcabilului conceptualist croat (dar nascut in Serbia) Mladen Stilinovic, chiar in sectiunea principala de la de la Arsenale, este o alta exceptie de la aceasta regula. El a fost invitat postum, la pavilionul artistilor si cartilor. Desi a mai fost prezent in Bienala si in 2003, tot la Arsenale, totusi probabil ca prezenta lui acolo in aceasta editie a fost influentata de trecerea sa in nefiinta in vara trecuta. Bienala i-a adus astfel un binemeritat omagiu pentru intreaga cariera.

Din pacate si la el se simte aceasta blazare regionala. Cu tot respectul pe care o am in general pentru artistii conceptualisti si in special pentru el, ca artist conceptualist pur sange din spatiul fostului bloc comunist, nu pot sa nu remarc absurda idee neostoica/neofranciscana de antiarta occidentala de pe pozitiile unui nejustificat complex de superioritate est-european. Poate ca si mai ciudat e ca o astfel de atitudine a fost promovata de insasi canalul Bienalei, intarind astfel in mod bizar aceasta ruptura recenta:



Desigur, avem de a face cu o afirmatie oarecum politica, sau cultural-politica, in acest caz. El a afirmat in alt context exact opusul, anume ca artistul neoccidentalizat (cel putin in materie de limba vorbita) nu ar fi artist, iarasi o idee amendabila sub raportul sociologic dar cu sens profund pentru arta conceptuala.

Insa a ridica soclul artei est-europene din fostul bloc comunist, in conditiile in care el insusi e o exceptie in acest peisaj, conceptualistii rusi erau persecutati direct de liderul sovietic, iar evenimentele principale erau „maculatura”, e chiar lipsit de sens. Personal accept ideea rezistentei prin arta cu stoicism si saracie asumata in fata neoimperialismul comercial occidental. Este o atitudine cu solid fundament moral. Dar realitatea sociologica a artei este ca ea a fost un fenomen istoric al opulentei si risipei. Piramidele de la Ghiza s-au construit pentru ca egiptenii nu avea ce face cu atata grau depozitat in hambarele statului egiptean dupa marile revarsari ale Nilului; in loc sa fie irosit pe sobolani scribul a decis sa fie impartit cu saracii desertului in schimbul construirii piramidelor. Paradigma artistului sarac, izolat si plin de tulburari mintale este o realitate recenta, in istoria artei.

Cu atat mai absurda este afirmatia lui Mladen Stilinovic cu cat insele Pavilioanele Croatiei sau Serbiei nu au catadicsit sa-i faca o expozitie omagiala postuma la aceasta editie din Bienala, si a trebuit sa fie adus de Christine Macel la sectiunea principala a Bienalei. Nu am stat sa investighez, poate ca Christine Macel l-a avut in vizor pe Stilinovic inainte de a se juriza proiectele Croatiei sau Serbiei. Dar cu atat mai mult, in ciuda ratoirii sale pe arta contemporana occidentala, acest artist merita fie o expozitie omagiala retrospectiva de anvergura in aceasta editie in care autoritatile Croarte si Sarbe sa se fi implicat direct. Ne putem imagina ca, conform descrierii noii rupturi culturale de mai sus, autoritatile in cauza nu dau 2 bani pe Mladen Stilinovic.

Geta Bratescu la Pavilionul Romaniei

Ei bine, tocmai o astfel de expozitie retrospectiva, pe care trebuia s-o faca Pavilionul Croatiei lui Mladen Stilinovic, a facut-o Pavilionul Romaniei pentru Geta Bratescu. Probabil ca buna primire a lui Adrian Ghenie in editia precedenta a Bienalei i-a facut pe cei din juriu sa mearga pe aceeasi reteta si in aceasta editie, schimband doar artistul. Diferenta dintre Pavilionul Romaniei din 2015 si cel de anul acesta e ca Adrian Ghenie a fost onest prezentat ca un posibil candidat la a fi un artist remarcabil in viitor. Dimpotriva, in aceasta editie el a prezentat un fel de expozitie retrospectiva Geta Bratescu fata de intreaga cariera. Probabil ca sunt eu subiectiv datorita simpatiei mele fata de conceptualismul pur*, dar Geta Bratescu nu este Mladen Stilinovic. S-au entuziasmat anumiti critici occidentali fata de domnia sa, „descoperind” o artista interesanta in Est. Probabil ca ei s-au nascut dupa 1960, cand Geta Bratescu a fost prezenta prima data la Bienala… Sau poate ca au mintea scurta. Iata ca acesti critici insa nu sunt de ajuns pentru o expozitie retrospectiva Geta Bratescu la Bienala de la Venetia.

Bienala a facut asa ceva de-a lungul timpului pentru artisti de notorietate. Desi e o artista decenta, parerea mea e ca Geta Bratescu e departe de a fi una geniala, asa cum s-a spus si cum a dorit sa arate Pavilionul Romaniei. Ce ii lipseste? Probabil ca norocul de a primi in mod constant informatie fata de ce se facea in Occident. Lipsa libertatii politice de atunci. Ce-i drept, o astfel de expozitie retrospectiva postuma dedicata necunoscutului Van Gogh in 1901 i-a faima de artist genial. La fel s-a intamplat cu mai multi artisti. In Romania „amatorul” Ion Tuculescu a ajuns in postura de a fi recunoscut unul dintre primi 5 pictori romani postbelici dupa expozitia retrospectiva postuma din 1965 de la Sala Dalles. Dar la Bienala de la Venetia s-au facut expozitii retrospective cu rezonanta pana prin anii 1980, pentru artistii cu notorietate in mediul main-stream. Acest gen de expozitii s-au mai facut si dupa 1980 dar, evident, fara rezonanta numelor invitate, in conditiile in care de pe atunci au cam disparut starurile. Oricum, niciun artist nu a devenit star in arta brusc dupa ce a avut retrospectiva la Bienala.

Desigur, nu e nevoie ca pavilionul romanesc sa rupa gura targului. Nu am avut vreo mare traditie de aparat, si avem scuze in teroarea dictaturii. Dar nu trebuie acum chiar sa ne culcam pe urechea geolocal-nationalista (in raport cu mentalitatea partidului de la guvernare) cum ca noi esticii in general, si romanii in special, cu Geta Bratescu in frunte, am avea un mare mot in fata celorlalti. A veni in 2017 si a o expune pe Geta Bratescu ca un superstar la Venetia pare o incercare esuata de campanie publicitara; Geta Bratescu la Pavilionul Romaniei de la Giardini, Geta Bratescu la galeria Institutului Cultural Roman de la Venetia, Geta Bratescu in 1960, Geta Bratescu in 2013, Geta Bratescu in 2017. Hai mai bine sa redenumim Bienala de la Venetia, Qvatrienala Geta Bratescu! Mai ramanea sa se inchirieze ceva spatii unde sa se aduca restul de lucrari ale Getei Bratescu, eventual cu panouri publicitare puse pe ici pe acolo, si ne apropiam de festivalul „Cantarea Romaniei”. Mai sunt si alti artisti care ar fi putut fi trimisi acolo.

*Pentru ca a facut si ceva instalatii si arta video, si despre ea se spune ca ar fi tot o conceptualista. Din punctul meu de vedere aceste exprimari insa constituie doar un conceptualism periferic, diluat sau, sa-i zicem, un soi de precoceptualism. Ele au totusi destul de putina legatura cu manifestarile lui Sol LeWitt si Joseph Kosuth, artistii care sunt nucleul conceptualismului. Fiind orientata spre estetic, Geta Bratescu ramane o abstractionista, asemenea altui presupus conceptualist, Alexandru Chira.

Concluzii

Ca dezamagire, iau punctul de vedere opus pe care l-am combatut in celalalt articol. E adevarat ca o evolutie clara a artei contemporane in ultimii 20 de ani nu prea se vede. Mai mult decat atat, lipsesc starurile de altadata. Lipsesc expozitiile omagiale dedicate intregii cariere, precum se facea pana in anii 1980. Din acea perioada au inceput sa lipseasca din bienala de la Venetia superstarurile. Singurul superstar din zona culta a artei contemporane care are rezonanta evidenta in mainstream este Marina Abramovic. Din pacate ea pare rupta de Bienala.

De fapt insasi ideea de superstar al artei contemporane s-a cam diluat sub noile realitati media ale internetului. Fiecare e celebru 15 minute, dupa vechiul ideal al lui Warhol, dar numai 15 minute. Dupa un an nimeni nu mai stie mare lucru de acea persoana. Asa se intampla si in arta contemporana. Numai curatorii si istoricii profesionisti ai artei consemneaza evolutiile miilor de artisti care foarte greu ar putea fi ierarhizati sau catalogati intr-un eventual curent. De fapt arta contemporana insasi pierde in mod paradoxal teren in fata consumerismului

Gabriel Baldovin

Tweet