I was sitting on the river bank and relaxed. Suddenly I heard a splash. I opened the phone camera and captured this:
Let’s all do something to have a cleaner planet!
The Monster in the River
|
Etichete:
film
I was sitting on the river bank and relaxed. Suddenly I heard a splash. I opened the phone camera and captured this:
Let’s all do something to have a cleaner planet!
Collective pentru unii, Colectiv pentru altii
|
Etichete:
editare bitmap,
meme
Luna Noiembrie e luna Colectiv. Sunt convins ca si bogatii au plans. Dar totusi tragedia de la Colectiv este unul dintre resorturile care le consolideaza statutul social. Opulenta unora e construita din nenorocirea altora.
Nu voi uita
|
Etichete:
Eu muzicianul
Revolta, deprimare si neputinta. Astea sunt emotiile care m-au calauzit in compunerea acestei piese. E cea mai trista piesa la care am lucrat si cel mai trist proiect artistic la care am lucrat, in general. Pentru ca e cel mai trist eveniment pe care l-am trait vreodata. Din cauza asta de multe ori am lasat-o balta, preferand sa fac activitati mai vesele. Este cam ceea ce trebuie sa faca apropiatii celor ce s-au prapadit atunci. Fiecare dintre ei le-ar cere asta celor dragi daca ar putea-o face. Eu insa sunt foarte motivat sa nu uit.
A 57-a editie a Bienalei de la Venetia, 2017. Viva Arte viva
|
Etichete:
comments
Anul asta s-a desfasurat (de fapt este pe final de desfasurare) la Venetia probabil cel mai important eveniment periodic de arta contemporana din lume, respectiv cea de-a 57-a editie a Bienalei, un amalgam de expozitii si evenimente concepute de artisti din toata lumea. Editia de anul asta mi s-a parut foarte inspiratoare asa ca am impartit textul scris pe aceasta tema in doua, o parte publicata aici iar alta pe Baldovin Concept.
Dupa gafa Pavilionului Emiratelor Arabe Unite din editia din 2009 si cinismul Pavilionului SUA din editia din 2011, am zis sa nu mai acord atentie acestui eveniment. M-am uitat totusi pe internet la ceva lucrari din editiile din 2013 si 2015.
Poate ca asemenea unei dorinte inhibate, anul asta mi-am pus in cap sa o revad. In fond, acest gen de mizerii s-au intamplat si in alte locuri si chiar in alte timpuri, mai indepartate de cele din prezent. Dincolo de dedesubturile ei ce pot fi uneori urate, arta ramane arta si trebuie apreciata ca atare. La mai bine de 2 luni de la vizitarea ei mi-au ramas foarte bine sedimentate in minte cateva lucrari despre care am facut acest articol.
Christine Macel o curatoare inovatoare
Remarc aici in primul rand pe Christine Macel, curatoarea editiei din acest an. Ea a venit cu un tip nou de organizare a evenimentelor din sectiunea principala a Bienalei, respectiv zona Arsenale, prin impartirea sa in 9 pavilioane tematice, numite capitole (chapters) de Macel. Ele sunt:
1) al artistilor si cartilor;
2) al bucuriilor si fricilor;
3) al lucrurilor comune;
4) al pamantului
5) al traditiilor
6) al samanilor
7) al lui Dionysos
8) al culorilor
9) al timpului si infinitului
Intr-un fel, si inainte se organizau expozitiile/evenimentele dupa o anumita logica, si nu se puneau toate gramada, la intamplare. Dar de data asta exista o selectie clara si nominala a temelor. Pavilioanele 4,5,6 si 9 reprezinta acea latura grava, aproape tragica a artei contemporane. Recursul la aceste valori traditionale si, indraznesc sa spun, perene ale artei in general, s-a mai facut si in trecut atat in Bienala cat si in alte situatii. De data asta insa iata ca aceste valori au devenit definitorii pentru Bienala insasi, cel putin in ceea ce priveste editia din acest an. Din acest punct de vedere Christine Macel pare sa serveasca o lectie celor inchistati in citirea artei in cheie traditionalista, ce ii reproseaza artei contemporane facilitatea. Fie ca e primitiva, fie ca e clasica, sau contemporana, arta e aceeasi. Ne ramane insa deschiderea spre a intelege asta. Un primitiv va recepta nepotrivit arta clasica dupa cum un clasic va recepta nepotrivit arta contemporana.
Apoi Christine Macel a reusit sa atraga in interiorul Bienalei alte evenimente din celelalte arte, precum a 11-a editie a Festivalului International de Dans Contemporan, a 45-a editie a Festivalului International de Teatru, a 74-a editie a Festivalului International de Film, precum si a 61-a editie a Festivalului International de Muzica Contemporana. La acestea s-a adaugat si o sectiune de arhitectura, pe langa cunoscuta Bienala de Arhitectura ce se desfasoara la Venetia in anii rotunzi.
Ce m-a impresionat pe mine la aceasta editie
Daca as fi fost vreun istoric al artei sau vreun critic, probabil ca aici ar fi trebuit sa insist sa fac o retrospectiva a Bienalei. Dar nu sunt. Asa ca n-am sa vorbesc despre toate tendintele sale si posibilele succese in viitor ale participantilor. Se gasesc pe internet si pot fi vazute de oricine. Iata aici o scurta prezentare
Toate evenimentele din editia acestui an a Bienalei au fost interesante, in special cele de la sectiunea principala de la Arsenale, cu lucruri ce merita sa fie vazute. Eu insa am sa mentionez doar pe acelea ce mi-au placut mie in mod special. Pavilionul francez a fost unul dintre preferatele mele, despre care am scris deja pe Baldovin Concept , si care poate fi citit acolo.
Mi-a placut in mod special Enrique Ramirez , un artist chilian cu inclinatii eco-sociale si land-art care a facut un film dintr-un performance, numit „Un hombre que camina”. Cu acest performance el pare a crea pur si simplu un fel de simboluri religioase, carora le-a dat viata prin arta. Vazand filmul lui ai sentimentul ca participi la o ceremonie traditional-samanica a unui popor misterios.
Trailer filmului se poate vedea pe profilul de Vimeo artistului:
Un Hombre que camina (trailer) from Enrique Ramirez on Vimeo.
Am crezut ca voi gasi pe internet intregul film si n-am filmat la momentul in care l-am vazut. Din pacate insa n-am reusit sa-l gasesc pana acum. Cineva a filmat o parte aici:
Iata-l aici intr-o discutie legata de viata si arta sa:
Pavilonul Canadei a fost unul dintre cele mai surprinzatoare relativ la modul in care restul lumii identifica aceasta tara.
O astfel de instalatie ar fi mers mai bine pentru o tara mai mediteraneana decat pentru una rece. Dar, sa nu uitam totusi ca psihanaliza a fost reinventata (unii sofisti o practicau) de un austriac. Dupa ce i-am consacrat acestei discipline cativa ani din viata in studiu, desigur ca o astfel de instalatie a fost unele dintre lucrurile din Bienala care mi-au ramas foarte pregnant in minte. Este un mod foarte interesant de redare a reprimarii si exploziei psihopatologice ce ii urmeaza. Desi ii lipseste textul, ea se inscrie foarte bine in conceptul meu de „arta teoretica”. Numai ca, la aproape un secol si jumatate de la primele descrieri ale refularii, tema mi se pare usor banala.
Autorul acestei instalatii, respectiv artistul Geoffrey Farmer, nu pare sa spuna mai nimic despre psihanaliza. Dupa cum se vede din acest miniinterviu , el sustine ca inspiratia pentru crearea ei a fost relatia sa tensionata cu familia, moartea bunicului si alte evenimente de acest gen. S-ar putea chiar sa nu stie nimic de psihanaliza dar e posibil si sa simuleze acest lucru dupa unele eventualele critici de plagiat la adresa lui Freud.
Am avut grija sa surprind unul dintre simbolurile tipice ale psihanalizei, respectiv ceasul, dupa cum se vede aici:
si
Pavilionul Canadei parca a fost pus strategic langa cel al Germaniei , in sensul ca intrai dintr-unul in altul sau ieseai dintr-unul in altul. Pe-al Germaniei l-am vazut imediat dupa el si am avut impresia ca sunt parte din aceeasi instalatie. Dupa ce am intrat in el parca totul capata un alt sens decat o simpla transpunere obiectuala a ideilor psihanalizei clasice. Desigur, dupa cum se vede, pavilionul Germaniei nu a avut neaparat nevoie de aceasta anticamera. El a fost de departe cel mai puternic din sectiunea pe tari, prin atmosfera grava pe care o degaja. Dealtfel a si castigat marele premiu. Psihanaliza se simte si in acest caz, iar faptul ca proiectul a avut titlul „Faust” e semnificativ. Autoarea, Anne Imhof , a imaginat doua lumi separate de un fel de podea transparenta. Tu ca privitor nu aveai acces decat vizual la lumea de sub insa simteai ca aceea te influenteaza cumva, ca ea poate influenta lumea de deasupra din care faceai si tu parte. Exact cum fac instinctele cu ratiunea sau Inconstientul cu Constientul asa cum au fost descrise de psihanaliza.
Simbolurile cu elemente de instalatii hidraulice i-au dat un aspect insa un aspect mai elevat decat o simpla copiere a fenomenului principial al psihanalizei, respectiv nemtescul „Verdrangung”, tradus in romaneste prin „refulare”, cuvant din mecanica lichidelor. Tevile, furtunurile, recipientele, focul si bazinele sunt obiecte ale acestei lumi de subsol. Ele iau aspect de realism obiectual, de scena muncitoreasca din viata de zi cu zi, devenind astfel o bizara reproducere a unei realitati oneroide. In final instalatia confera sentimentul suprastructurarii spirituale umane dar si a conflictului social dintre clasa exploatatilor si cea exploatatorilor, care inca exista, in ciuda defaimarii liberal-neoliberale a acestei idei.
Aglomeratia spectatorilor asa cum se vede in filmul de mai sus ii atenueaza cu mult aspectul grav acestei instalatii care poate fi separata foarte bine de performance-ul ce s-a tinut acolo. Eu l-am vazut doar ca decor, fara performance-ul ce a avut loc in interior. Dar mi-am imaginat ca acolo avusese loc ceva de acest gen. Chiar daca nu eram intr-un cadru artistic, ramasitele unei activitati umane fie ele luate si ad litteram, de muncitori marginalizati social, erau foarte graitoare asemenea unor ruine dintr-un oras mitologic.
O aparenta glumita usoara, cu o oarecare forma de campanie publicitara a expus pavilionul Austriei de catre cunoscutul artist Erwin Wurm.
Cam asa ceva expun companiile, evident cu tema specifica. In contextul de fata obiectul expus nu era menit sa convinga clientul sa cumpere ceva, fiind expus din ratiuni pur artistice. Camionul respectiv devenise un fel de turn in care se putea ajunge pana sus la aproximativ 10 metri. De acolo vizitatorii puteau admira privelistea precum niste turisti.
Insa dincolo de acest aspect usoratic, menit sa ia ochii si sa atraga atentia, Erwin Wurm e un profund analist a lumii contemporane. Omul are studii filosofice, sociologice si psihologice, iar asta se vede direct in lucrarile sale. Celebra sa masina obeza este un caz de iesire a artei contemporane in mainstream. Lucrarea e un laitmotiv al vietii contemporane in care masina si obezitatea sunt strans legate. Pe acelasi principiu a mers si in conceperea pavilionului Austriei.
Dupa ce te-a sedus ca privitor cu un astfel de obiect publicitar, si te-a invitat in interiorul propriuzis al pavilonului, acolo de fapt iti deschide ochii despre modul in care obiectele acestea de serie au ajuns parte din viata ta, ti-au intrat in strafundul fiintei tale si, intr-un fel te-au mutilat. E un fel de critica ascunsa asupra insasi mentalitatii publicitariste care ne cuprinde pe toti incet si sigur. Pe parcursul carierei sale Erwin Wurm a expus numeroase astfel de grotesti deformari ale simbiozei om-obiect de consum. Aici se vede luciditatea sa teoretica care critica indirect dar profund mentalitatea consumerista ce supraevalueaza obiectele mercantile. Wurm este un fel de Giacometti al lumii consumeriste. La fel ca si in cazul altor lucrari de-ale sale, si in pavilionul Austriei el continua paradigma omului decazut la stadiu de obiect de consum, intersectat cu ele, contopit cu ele si devenind el insusi astfel un obiect de consum.
O singura rezerva am fata de Erwin Wurm, respectiv o oarecare ipocrizie. Deseori da impresia ca uita fondul problemei, respectiv luciditatea in fata manipularii comercialiste, si pare sedus si el de formele sale, respectiv insasi aceasta mentalitate consumerista. Scandaloasa sa sculptura „1 minut”, care reprezinta o femeie infipta intr-un fel de mop nu atrage prin descrierea dramatica a omul modern hipersexualizat, care a preferat folosirea unui obiect de masturbare in locul unei relatii umane sanatoase. Ea atrage mai mult pentru aspectul erotic al povestii, decat prin condamnarea dezumanizarii contopirii cu obiectele de consum. In acelasi fel, cand am ajuns eu la Bienala, performance-urile din interior nu mai se tineau. Personajele probabil ca plecasera in vacanta si nu au fost inlocuite cu altele. N-am stiut de acest aspect foarte important pana cand am ajuns sa scriu textul si am vazut filmul de mai sus. Adica s-a uitat de dezumanizare si a ramas neatins camionul superficial. Probabil ca nu erau fonduri pentru ele. Dar nici nu s-a cautat o solutie mai ieftina pentru pastrarea si a acestei parti a expozitiei. Daca Wurm era atat de interesat fata de aceasta luciditate, probabil ca ar fi plasat macar o statuie in locul personajelor vii din interior, care sa atraga atentia asupra acestei luciditatii a descrierii dezumanizarii consumeriste.
Ma rog, asta nu e neaparat condamnabil. Nu e prima data cand intre intentie si realizare artistica exista discrepanta. Uneori exista si contradictie de nerezolvat intre ele. De exemplu, pentru realizarea masinii obeze el a apelat initial la designerii unei cunoscute marci auto. Or fi ei injectati de consumersim, dar e clar ca o masina obeza „nu face cinste” companiei. Asa ca, nemultumit de rezultat, Wurm a trebuit sa faca de mana respectiva masina. Asa s-a intamplat si de data asta cu compania de autocamioane de la care a luat cabina. Ei au gasit o oportunitate sa-si faca reclama pe chestia asta. Filmul se poate vedea aici. Modul in care vocea consumerist-hiperoptimista a comentatorului se imbina cu scepticismul incipient al spiritului lui Wurm e de un grotesc penibil. De aceea, cred ca, dincolo de ipocrizia inerenta a imbinarii celor doua mentalitati, exista si o incompatibilitate intre ele care niciodata nu va putea fi rezolvata. Asa ca eu unul i-as fi dat totusi Austriei marele premiu, chiar daca mi-a placut mult pavilionul Germaniei.
Pavilionul Italiei a primit si spatiu pe masura, dupa principiul "Cine imparte, parte'si face". Italia a expus probabil cel mai megalomaniac proiect expus vreodata in Bienala, respectiv un bazin suspendat umplut cu multe tone de apa. Datorita lipsei factorilor externi de deranjare, suprafata ei era perfect plata ca o oglinda. In ea se reflecta aproape halucinant tavanul vechilor hale industriale veneţiene.
Se intra pe sub el si nu-ti dadeai seama ca deasupra schelelor apasa asemenea greutate. Nu stiu daca mai intram daca stiam ca trec pe sub o astfel de grozăvie. Dar rezultatul a fost unul remarcabil, desi lichide in incaperi s-au mai expus inclusiv la Bienala. Eu am vazut asta la Pavilionul SUA in 2009 .
Las la urma, dar nu in ultimul rand, pe canadianul-neamt Jeremy Shaw. Acest artist a expus in cadrul Bienalei un video cu un discurs stiintific in el. Din pacate, la fel ca in multe cazuri, n-am filmat video-ul, crezand ca-l voi gasi pe youtube. Si nu l-am gasit, asa ca o sa-l descriu un pic. Filmul se cheama „Liminals” si are o latura SF in sensul ca o voce masculina de genul documentarelor BBC din anii 1970 sustine un discurs de forma stiintifica. Subiectul abordat de vocea masculina nu reflecta o parte dintr-un domeniu stiintific in sine, fiind SF. Insa el are coerenta specifica discursului stiintific. Ei bine, asa ceva este ceea ce eu numesc „Arta Teoretica”. In descrierea acestui concept pe care am facut-o incepand de aici (vezi si urmatoarele sectiuni linkate la finalul acesteia) nu m-a interesat criteriul adevarului stiintific, ci coerenta unui discurs care ar putea fi stiintific, fiind original prin noutatea lui. Mi-a atras imediat atentia din acest motiv. Vocea masculina se suprapunea peste scene pe care nu mai tin mite exact ce contineau. E probabil sa fi fost niste materiale cu persoane filmate in timpul unei transe halucinogene, in urma consumului de substante psihoactive. Banuiesc asta pentru ca, in trecut Jeremy Shaw s-a tot ocupat de acest subiect. Pe mine nu m-a interesat neaparat acest aspect ci insusi discursul stiintific care dubla pe cel al filmarii propriuzise.
Ascultandu-l in acest interviu dat pentru Bienala, vedem ca omul are preocupari diverse printre care si stiinta in general si neurostiintele in special.
Asadar acest artist face exact ceea ce eu numesc „Arta Teoretica”.
Pentru ca tot am vorbit in celalalt articol despre reunirea tuturor artelor pentru salvarea artei in general, am sa spun ceva si despre alta arta pe care Jeremy Shaw o practica de ceva vreme. Dincolo de latura vizuala, sau in completarea ei, el face muzica electro-dance sub numele de Circlesquare, care activeaza din anii 2000, cu un evident succes la public.
Am mai remarcat o parte foarte interesanta din pavilionul Coreei de Sud (foarte dispersat ca parti expuse), cu o camera in care erau aranjate ceasuri ce functionau la viteze diferite, alaturi de un fel de expozitie cu vitrine de genul muzeul marinei.
Iata si un eveniment colateral la intrarea in Arsenale:
In afara bienalei am gasit acest stencil care mis-a parut un fel de mesaj antiarta si antibienala. Parca l-am vazut si in 2009, dar probabil ca nu in acest loc. Vopseaua pare destul de proaspata, e foarte probabil ca sa se fi decolorat sub soarele venetian arzator.
Initial, de la distanta si sub oboseala petrecerii intregii zile in bienala, nu am vazut decat cuvintele „Anonymous”, „Stateless” si „Pavilion”, si mi-a creat imaginea artistului trubadur.
Apropiindu-ma de el, i-am vazut si celalalt cuvant respectiv „Immigrants”, ceea ce mi-a adus 2 interpretari oarecum diferite. Una ar fi interpretarea ad litteram, respectiv situatia imigrantilor anonimi care nu se pot bucura de recunoasterea valorii umane, precum o face cultura umanista prezenta la Bienala. In acest caz mesajul este unul antiarta si antibienala in sensul ca aceste institutii nu sunt suficient de umaniste, din perspectiva unei viziuni umaniste absolute, suprainstitutionale. O astfel de viziune acorda apriori valoare spiritului uman indiferent daca produsul sau e selectat sau nu de un curator intr-un astfel de eveniment. Pavilionul anonimilor fara stat este insasi lumea asta care, din pacate functioneaza cu vietile distruse ale acestor imigranti .
Cealalta interpretare se apropie de interpretarea mea initiala in sensul artistului nelinistit si mereu pe picior de plecare intr-o noua experienta. Nu stiu cum sa o iau, fontul parca da mai multa crezare cele de-a doua variante.
Noua ruptura dintre Est si Vest
Intre expozitiile Pavilioanelor statale de la Giardini si cele ale sectiunii principale a Bienalei de la Arsenale s-a creat in timp o oarecare ruptura. Ea devine din ce in ce mai vizibila odata cu trecerea anilor. Anul acesta cred ca s-a atins apogeul. Pavilioanele nationale de la Giardini sunt curatoriate si selectionate de oameni fara legatura implicita cu cel e curator la Bienala. Aceste pavilioane sunt gandite de oameni numiti in functii cheie de catre factorul politic din tarile estice. Acestia, la randul lor decid componenta juriului care, in final, decid proiectul castigator pentru Bienala. Rezultatul este ca in acest an nicio lucrare de la Giardini nu se ridica la inaltimea celor de la cealalta locatie a Bienalei, respectiv Arsenale.
Au fost cateva interesante in pavilioanelor tarilor occidentale plus cele ale Rusiei si Turciei. Restul de pavilioane mi s-au parut din totul alt film. Cred ca anul asta s-a simtit cel mai tare factorul politic si starea de spirit in pavilioanele fostului bloc comunist. In acest spatiu geo-politic si-a facut treptat loc euro-atlanto-scepticismul, care a devenit din ce in ce mai pronuntat. Prabusirea in sondaje a fostelor forte de lupta impotriva comunismului a adus pe scena politica vechii dinozauri sau urmasii lor. Noile politici culturale ale respectivelor state s-au reorientat spre „redescoperire”. Nu am urmarit fenomenul din alte tari cu trecut similar cu cel al Romaniei, dar as putea paria ca si acolo s-a intamplat la fel.
Rezultatul a fost unul previzibil cu istoria postbelica: grobieni culturali au ajuns in pozitii cheie. Ei i-au schimbat pe cei ce facusera trebi bune functiile lor, sau chiar creasera institutii compatibile cu spiritul Bienalei de la Venetia. De exemplu, in Romania decesul neasteptat al lui Mihai Oroveanu, care fusese motorul aparitiei MNAC, a condus la o transformare radicala a acestei institutii. Demisia in bloc a vechilor curatori a coincis cu inlocuirea lor cu alti oameni, cu proiecte diferite fata de ceea ce gandise Oroveanu. MNAC a ajuns o anexa sau o varianta a MNAR. Noroc ca intre timp dinozaurii de acolo au mai iesit si la pensie si s-au mai angajat tineri care au adus un suflu nou.
Pe fondul crizei economice incepute in 2009, artistii cu discurs novator au primit o lovitura din partea acestor institutii. Unii au incetat sa mai creeze. Imi vin in minte cuvintele unei foste directoare de institutii de arta contemporana din Turcia (parca) ce a luat cuvantul la una din intalnirile marca „Chomsky-Foucault”, pe undeva prin 2012-13, care povestea cum un anume politician cu putere a taiat pur si simplu fondurile institutiei pe care o conducea, starpind-o pur si simplu. Explicatia primita a fost ceva de genul unui feudal: „m-am saturat de arta voastra contemporana”. Probabil ca sunt institutii similare din spatiul est-european care au avut aceeasi soarta.
Nostalgia estica fata de comoditatea si libertatile pierdute ale dictaturii, a dus la constructia unei imagini exotice in ochii unor profesionisti occidentali care au gasit fascinant spatiul cultural predecembrist. Unii chiar s-au relocat in aceste spatii ale fostului bloc comunist. Ei bine, pe aceasta nisa au mizat pavilioanele din estul Europei. A iesit si mai ieftin, pe fondul taierii masive a bugetelor… Asta a facut ca a facut ca aproape toate tarile estice, sa aiba niste reprezentari prin expozitii care au alura de 40-50 de ani vechime. Si rezultatul e chiar un succes pentru unii. Dupa cum se vede, obisnuit pana la refuz cu genul asta de expozitii, care sunt inca universale in spatiile provinciale, eu n-am fost incantat de ce-am vazut.
Pavilioanele Turciei si Rusiei, 2 exceptii paradoxale din zona estica a Pavlioanelor pe Natiuni
Cu toate astea, din imaginea de mai sus fac exceptie de aici tocmai Turcia si Rusia. Dintre toate tarile estice, ele par cele mai apropiate de dictatura, folosind cenzura si/sau atentate impotriva vocilor opozante regimului. Chiar nu pot sa-mi explic cum se face ca, desi Rusia e mai mult dictatura decat democratie, totusi are in mod constant pavilion remarcabil la Venetia. Poate ca, in grobianismul lor, unii miliardari rusi au fost cumva sedusi de cativa artisti si le-au facut loc cu institutiile statului rus.
Iata cum a aratat Pavilionul lor in acest an:
Pavilionul Turciei reflecta austeritatea bugetara amintita mai sus, neavand curator sau echipa, fiind lasat in intregime pe umerii lui Cevdet Erek. Asa singur cum a fost, el a propus ceva nu neaparat extraordinar, dar peste ceea ce exista in restul pavilioanelor estice:
Vazand pavilionul Turciei, mi-am imaginat niste oameni din institutiile culturale turcesti care au avut incredere in acest artist. Aici consta diferenta intre Rusia impreuna cu Turcia si restul pavilioanelor nationale. In Turcia a avut timp sa se dezvolte o mentalitate culturala occidentala pe care statul turc a ocrotit-o cumva, in paralel cu traditionalismul islamic. In restul statelor estice este tocmai „traditionalismul” ce e reprezentat la Venetia. Rezultatul este ca in Turcia exista o bienala decenta de arta contemporana si ca in sectiunea principala de la de la Arsenale am vazut artisti turci si rusi. N-am vazut decat un alt artist est-european acolo, respectiv Mladen Stilinovic.
Mladen Stilinovic, cea de-a treia exceptie a noii rupturi est-vest
Prezenta remarcabilului conceptualist croat (dar nascut in Serbia) Mladen Stilinovic, chiar in sectiunea principala de la de la Arsenale, este o alta exceptie de la aceasta regula. El a fost invitat postum, la pavilionul artistilor si cartilor. Desi a mai fost prezent in Bienala si in 2003, tot la Arsenale, totusi probabil ca prezenta lui acolo in aceasta editie a fost influentata de trecerea sa in nefiinta in vara trecuta. Bienala i-a adus astfel un binemeritat omagiu pentru intreaga cariera.
Din pacate si la el se simte aceasta blazare regionala. Cu tot respectul pe care o am in general pentru artistii conceptualisti si in special pentru el, ca artist conceptualist pur sange din spatiul fostului bloc comunist, nu pot sa nu remarc absurda idee neostoica/neofranciscana de antiarta occidentala de pe pozitiile unui nejustificat complex de superioritate est-european. Poate ca si mai ciudat e ca o astfel de atitudine a fost promovata de insasi canalul Bienalei, intarind astfel in mod bizar aceasta ruptura recenta:
Desigur, avem de a face cu o afirmatie oarecum politica, sau cultural-politica, in acest caz. El a afirmat in alt context exact opusul, anume ca artistul neoccidentalizat (cel putin in materie de limba vorbita) nu ar fi artist, iarasi o idee amendabila sub raportul sociologic dar cu sens profund pentru arta conceptuala.
Insa a ridica soclul artei est-europene din fostul bloc comunist, in conditiile in care el insusi e o exceptie in acest peisaj, conceptualistii rusi erau persecutati direct de liderul sovietic, iar evenimentele principale erau „maculatura”, e chiar lipsit de sens. Personal accept ideea rezistentei prin arta cu stoicism si saracie asumata in fata neoimperialismul comercial occidental. Este o atitudine cu solid fundament moral. Dar realitatea sociologica a artei este ca ea a fost un fenomen istoric al opulentei si risipei. Piramidele de la Ghiza s-au construit pentru ca egiptenii nu avea ce face cu atata grau depozitat in hambarele statului egiptean dupa marile revarsari ale Nilului; in loc sa fie irosit pe sobolani scribul a decis sa fie impartit cu saracii desertului in schimbul construirii piramidelor. Paradigma artistului sarac, izolat si plin de tulburari mintale este o realitate recenta, in istoria artei.
Cu atat mai absurda este afirmatia lui Mladen Stilinovic cu cat insele Pavilioanele Croatiei sau Serbiei nu au catadicsit sa-i faca o expozitie omagiala postuma la aceasta editie din Bienala, si a trebuit sa fie adus de Christine Macel la sectiunea principala a Bienalei. Nu am stat sa investighez, poate ca Christine Macel l-a avut in vizor pe Stilinovic inainte de a se juriza proiectele Croatiei sau Serbiei. Dar cu atat mai mult, in ciuda ratoirii sale pe arta contemporana occidentala, acest artist merita fie o expozitie omagiala retrospectiva de anvergura in aceasta editie in care autoritatile Croarte si Sarbe sa se fi implicat direct. Ne putem imagina ca, conform descrierii noii rupturi culturale de mai sus, autoritatile in cauza nu dau 2 bani pe Mladen Stilinovic.
Geta Bratescu la Pavilionul Romaniei
Ei bine, tocmai o astfel de expozitie retrospectiva, pe care trebuia s-o faca Pavilionul Croatiei lui Mladen Stilinovic, a facut-o Pavilionul Romaniei pentru Geta Bratescu. Probabil ca buna primire a lui Adrian Ghenie in editia precedenta a Bienalei i-a facut pe cei din juriu sa mearga pe aceeasi reteta si in aceasta editie, schimband doar artistul. Diferenta dintre Pavilionul Romaniei din 2015 si cel de anul acesta e ca Adrian Ghenie a fost onest prezentat ca un posibil candidat la a fi un artist remarcabil in viitor. Dimpotriva, in aceasta editie el a prezentat un fel de expozitie retrospectiva Geta Bratescu fata de intreaga cariera. Probabil ca sunt eu subiectiv datorita simpatiei mele fata de conceptualismul pur*, dar Geta Bratescu nu este Mladen Stilinovic. S-au entuziasmat anumiti critici occidentali fata de domnia sa, „descoperind” o artista interesanta in Est. Probabil ca ei s-au nascut dupa 1960, cand Geta Bratescu a fost prezenta prima data la Bienala… Sau poate ca au mintea scurta. Iata ca acesti critici insa nu sunt de ajuns pentru o expozitie retrospectiva Geta Bratescu la Bienala de la Venetia.
Bienala a facut asa ceva de-a lungul timpului pentru artisti de notorietate. Desi e o artista decenta, parerea mea e ca Geta Bratescu e departe de a fi una geniala, asa cum s-a spus si cum a dorit sa arate Pavilionul Romaniei. Ce ii lipseste? Probabil ca norocul de a primi in mod constant informatie fata de ce se facea in Occident. Lipsa libertatii politice de atunci. Ce-i drept, o astfel de expozitie retrospectiva postuma dedicata necunoscutului Van Gogh in 1901 i-a faima de artist genial. La fel s-a intamplat cu mai multi artisti. In Romania „amatorul” Ion Tuculescu a ajuns in postura de a fi recunoscut unul dintre primi 5 pictori romani postbelici dupa expozitia retrospectiva postuma din 1965 de la Sala Dalles. Dar la Bienala de la Venetia s-au facut expozitii retrospective cu rezonanta pana prin anii 1980, pentru artistii cu notorietate in mediul main-stream. Acest gen de expozitii s-au mai facut si dupa 1980 dar, evident, fara rezonanta numelor invitate, in conditiile in care de pe atunci au cam disparut starurile. Oricum, niciun artist nu a devenit star in arta brusc dupa ce a avut retrospectiva la Bienala.
Desigur, nu e nevoie ca pavilionul romanesc sa rupa gura targului. Nu am avut vreo mare traditie de aparat, si avem scuze in teroarea dictaturii. Dar nu trebuie acum chiar sa ne culcam pe urechea geolocal-nationalista (in raport cu mentalitatea partidului de la guvernare) cum ca noi esticii in general, si romanii in special, cu Geta Bratescu in frunte, am avea un mare mot in fata celorlalti. A veni in 2017 si a o expune pe Geta Bratescu ca un superstar la Venetia pare o incercare esuata de campanie publicitara; Geta Bratescu la Pavilionul Romaniei de la Giardini, Geta Bratescu la galeria Institutului Cultural Roman de la Venetia, Geta Bratescu in 1960, Geta Bratescu in 2013, Geta Bratescu in 2017. Hai mai bine sa redenumim Bienala de la Venetia, Qvatrienala Geta Bratescu! Mai ramanea sa se inchirieze ceva spatii unde sa se aduca restul de lucrari ale Getei Bratescu, eventual cu panouri publicitare puse pe ici pe acolo, si ne apropiam de festivalul „Cantarea Romaniei”. Mai sunt si alti artisti care ar fi putut fi trimisi acolo.
*Pentru ca a facut si ceva instalatii si arta video, si despre ea se spune ca ar fi tot o conceptualista. Din punctul meu de vedere aceste exprimari insa constituie doar un conceptualism periferic, diluat sau, sa-i zicem, un soi de precoceptualism. Ele au totusi destul de putina legatura cu manifestarile lui Sol LeWitt si Joseph Kosuth, artistii care sunt nucleul conceptualismului. Fiind orientata spre estetic, Geta Bratescu ramane o abstractionista, asemenea altui presupus conceptualist, Alexandru Chira.
Concluzii
Ca dezamagire, iau punctul de vedere opus pe care l-am combatut in celalalt articol. E adevarat ca o evolutie clara a artei contemporane in ultimii 20 de ani nu prea se vede. Mai mult decat atat, lipsesc starurile de altadata. Lipsesc expozitiile omagiale dedicate intregii cariere, precum se facea pana in anii 1980. Din acea perioada au inceput sa lipseasca din bienala de la Venetia superstarurile. Singurul superstar din zona culta a artei contemporane care are rezonanta evidenta in mainstream este Marina Abramovic. Din pacate ea pare rupta de Bienala.
De fapt insasi ideea de superstar al artei contemporane s-a cam diluat sub noile realitati media ale internetului. Fiecare e celebru 15 minute, dupa vechiul ideal al lui Warhol, dar numai 15 minute. Dupa un an nimeni nu mai stie mare lucru de acea persoana. Asa se intampla si in arta contemporana. Numai curatorii si istoricii profesionisti ai artei consemneaza evolutiile miilor de artisti care foarte greu ar putea fi ierarhizati sau catalogati intr-un eventual curent. De fapt arta contemporana insasi pierde in mod paradoxal teren in fata consumerismului
Never Forget 9 11
|
Etichete:
arta teoretica,
editare litere
09 11 2001 was a day when the capitalism sacrificed more than 3 000 lives for the rest have cheaper oil. That’s capitalism: you admire it and it rapes you. Or even kill you like a dog. And maybe those who were sacrificed like that deserved it for their blindness trust in its values. For some that is the way things go. But I will never forget
Above&Beyond si altii @Timeshift Music Festival Bucharest 2017
|
Etichete:
comments
Saptamana trecuta a avut loc prima editie a festivalului de muzica electronica + conexe Timeshift Bucharest Music Festival din complexul Romexpo, dupa modelul „Untold” de la Cluj. Nu stiu cum a fost Untold anii trecuti pentru ca de cativa ani am rupt legaturile cu evenimentele de gen in favoarea unor modalitati mai simple si mai diverse de petrecere a timpului liber. Dar din ce am vazut eu pana acum, Timeshift e cel mai puternic festival de gen la care am participat si sper sa se mai tina si anii viitori.
Cireasa de pe tort a fost trupa mea preferata de vocal trance, Above and Beyond. De fapt de pe pagina lor am aflat de existenta festivalului. Pentru a-i vedea pe ei mi-am luat bilet imediat, printre primii. In afara de ei au mai fost prezente figuri remarcabile din muzica electronica mondiala precum Faithless (DJ set), David Guetta, DJ Snake sau ATB, Cosmic Gate si multi altii. Pentru ei s-au creat doua scene de TND, printre care una a fost insasi Scena Principala.
Dar, pe langa aceste legende ce au cochetat sau inca cocheteaza cu top 100 DJ stabilit de revista DJ Mag, organizatorii au creat o alta sectiune in festival de foarte interesanti si diversi muzicieni care au adus influente de disco, funk, hip-hop, jazz, electro, ambient, dubstep, drumandbass, techno, industrial, indie, punk, heavy metal etc., si carora li s-au oferit alte doua scene, una chiar in interiorul pavilionului Romexpo (numita „Kristal”) , si alta intr-un cort destul de spatios langa el (numita „Control”). In continuare am sa spun cateva cuvinte despre fiecare.
Scenele DJ-ilor consacrati
Am sa incep cu Above and Beyond. De fiecare data cand vor veni in Romania voi incerca si eu sa fiu prezent. Above and Beyond nu este doar o trupa de DJ cu radio-show si DJ-seturi, ci si de producatori care lanseaza albume cu muzica compusa si produsa de ei. In seturile lor ei nu pun prea multa muzica produsa de altii, ci muzica produsa de ei insisi. Au o flexibilitate incredibila, putand mixa piese in cu accente de trance incandescent, dar si orchestrandu-le in varianta acustica, cu instrumente traditionale, dupa cum se vede aici
In 2015 Tony, Paavo si Jono au lansat un nou album, „We're All We Need”, asa ca ma asteptam de atunci sa revina in Romania pentru o noua seara magica. Muzica lor a facut o cotitura dinspre trance-ul emotional practicat inainte de 2010. Incepand cu „Group Therapy” in muzica lor au aparut elemente de Progressive House si Electro Pop.
Dar totusi, in ciuda acestor repozitionari si cautari, muzica lor din ultimii doi ani nu a fost primita mai bine de public. Niciuna dintre piesele de pe ultimul album nu a rupt gura targului, in conditiile in care productiile unor DJ precum Avicii sau Armin van Buuren au fost transmisi constant pe radio si prezenti in seturile altor DJ. Nici pe mine nu m-a dat pe spate ultimul album. Daca am dubii in a decide care dintre anterioarele lor trei albume e cel mai bun, pe acesta ultimul il pun fara ezitari pe ultimul loc in ceea ce priveste rezonanta la ultimele piese. e Acestea nu sunt urate insa mi se pare ca nu au vibratia celor de dinainte. Din aceasta cauza in setul de la Timeshift 2017 nu a continut decat pus doar 3 din noul album, respectiv „We're All We Need”, „Blue Sky Action” si „Sticky Fingers”.
Probabil ca Above and Beyond a incercat sa creeze o apropiere de publicul conservator. Intre timp si-au reeditat piesele consacrate in varianta acustica, odata cu albumul „Acoustic”, in care au inclus si piese care probabil ca n-au incaput pe cel anterior. Cu trecerea de la varianta electronica la cea acustica, ei au realizat opusul drumului pe care o piesa electronica de obicei o are. Majoritatea acestor piese sunt initial lansate in varianta acustica sau pop de catre un muzician, si apoi atinge consacrarea cu forma remixata a unui DJ. Primul exemplu care imi vine in minte este „Are You With Me” compusa de Easton Corbin si lansata/facuta celebra de Lost Frequencies.
Oricum, varianta acustica pieselor lor nu a prins foarte bine. Mie mi-au placut si in varianta acustica, pentru ca am putut auzi reverberatii corale care nu merg de obicei pe varianta electronica. Faptul ca muzica lor suna bine si pe acustic certifica atat faptul ca cei trei membri stiu muzica dar si ca sunt flexibili la orice preferinta, ceea ce trebuie sa fie principala calitate a unui DJ. Totusi spectacolele de acustic pe care le-au sustinut au avut o audienta mult mai restransa atat pe viu cat si prin numarul de vizionari pe youtube. Asta este. Traim intr-o lume tehnologica.
Revenind la evolutia din festival, per total am fost fericit sa-i revad pe viu din noul la cativa zeci de metri. Dincolo de asta, la finalul setului au pus una dintre minunile acestei lumi, respectiv „Thing Called Love”, piesa de pe penultimul lor album, „Group Therapy”, si pe care au pus-o si acum 5 ani la WTP:
Pentru mine atat ar fi fost suficient, desi in lumea culturii electronice orice prezenta noua la pupitru trebuie sa aduca ceva nou in set. Si, pentru a avea un set oarecum nou, Above and Beyond au preferat sa aduca remixuri pentru piesele puternice mai vechi, cu schimbari de linie melodica din orchestratie. Mie nu mi-au placut asa de mult schimbarile astea, si e normal sa nu-mi placa atata timp cat sunt topit dupa formele lor originale. Am filmat o astfel de varianta remixata pentru piesa mea favorita de la ei, "Sun And Moon":
dar m-am oprit la scurt timp dupa refren, un pic nemultumit de remix, si presat de bateria telefonului care era aproape de epuizare. La fel s-a intamplat si cu „Satellite” de pe albumul „Sirens of the Sea”.
Dar sunt cazuri in care remixarile au adus piesei o prospetime in plus. De exemplu „Home”, initial pe album era produsa in varianta ambient. Ea suna bine si asa insa varianta de club mix m-a facut iremediabil fan al acestei trupe. Acelasi lucru s-a intamplat si de data asta cu „ We're All We Need” care a fost remixata mai aproape de un sound trance-progressive, ceea ce imi place mie mult la ei:
Pare ca nu sunt mari diferente fata de varianta originala de album, insa ascultata mai atent se aud niste note in plus si o completare diferita a liniei melodice din forma originala.
Asa ca nu exista retete fixe pentru felul in care suna o piesa. Dar cred ca „Thing Called Love” nu ar putea suna vreodata mai bine intr-o alta linie melodica. A fost bine ca a fost pusa in varianta de pe album. Asa ca am fost fericit ca macar una dintre aceste minuni pe care ei le-au creat din 2005 a fost pusa in varianta originala, fara rearanjamente melodice in mix. Aceste piese nu mai pot fi imbunatatite. Sunt inegalabile in forma lor originale.
Personal consider ca evolutia din 2012 a fost superioara celei de acum sub aspectul strict muzical, pentru ca scena a fost superioara acum. Partea buna e ca viitorul suna bine si e posibil sa faca un viitor album mai bun decat cel din urma, la nivelul anterioarelor 3. Aici este o piesa ce pare facuta cu vocea solistului lor, Alex Vargas, numita "Higher Love", pe care am filmat-o eu (un pic cam prea aproape de statiile de amplificare, fapt ce a condus la distorsionarea sunetului inregistrat)
De asemenea, o alta piesa noua se cheama „Does anyone know”, si ea pusa in acest set, care poate fi auzita in ultima parte a filmarii urmatoare:
Deci, speram la o revenire cat mai devreme a trupei in Romania.
Al doilea mare DJ ce mi-a placut in festival a fost ATB. Omul e un DJ de tip old school, insa probabil ca tocmai experienta il face sa ramana in top. Se vede ca stie sa faca audienta de orice varsta sa sara pe ritmurile pe care le pune.
Adolescenti sau trecuti de prima tinerete dansau pur si simplu entuziasmati de setul lui:
Desi telefonul meu n-a facut fata fonic decibelilor, piesa asta a sunat incredibil:
Ceilalti DJ-i de anvergura internationala au rulat in nota lor obisnuita. M-a surprins foarte placut DJ Snake, de care auzisem de pe la MTV, datorita colaborarilor sale cu artisti de mainstream precum Justin Bieber, sau hip-hopperi si rapperi precum cu Lil Jon:
cu care a ajuns faimos.
Dar omul are o latura alternativa foarte interesanta, dupa cum se poate vedea aici:
Ajuns la pupitrul scenei principale din festival, DJ Snake s-a dovedit a fi un dubstepper desavarsit care pur si simplu a rupt audienta in doua.
M-a incantat, pur si simplu.
Merita aici mentionat si romanul nostru, Bogdan Vix care cocheteaza de ceva vreme cu label-uri faimoase precum Amanda Music, invitat pe scena TND a festivalului:
Scenele alternative
Asadar, dincolo de aceste figuri din muzica electronica internationala, la Timeshift au fost prezenti si alti muzicieni mai putin cunoscuti, insa foarte interesanti. Unii sunt la limita mainstream, precum Rudimental care au zeci de milioane de vizualizari pe unele dintre video-urile lor. Altii precum „Lady Dust” sunt aproape imposibil de gasit pe internet. Sper ca si pe viitor sa se mentina apetitul asta de a aduce muzicieni alternativi in festival. Mai mult de jumatate dintre cei invitati in aceasta prima editie au fost astfel de muzicieni. Pe unii dintre ei i-am vazut inainte in diferite locatii prin Bucuresti, precum Gojira (romanul, nu formatia de heavy metal din Franta), Sue Paparude, Baba Dochia sau Alexandrina. Pe altii i-am descoperit chiar acum (incercand sa recuperez acasa) ce n-am putut sa vad pe viu precum Next Ex, impreuna cu toti ceilalti invitati din afara tarii.
Ambianta a fost diferita de data asta deoarece festivalul practic i-a pus in ipostaza de DJ/artisti de mainstream (in masura in care DJ sunt mainstream) cu visualuri, scena si decoruri pe masura. Poate ca si eu ma saturasem de spatiile inguste sau de stilul VJ-ilor autohtoni, pe care l-am tot vazut. Chiar daca visualurile s-au cam repetat de la un show la altul, prezenta elementelor 3D sau geomtrice/fractale au adus ceva inedit in evolutiile celor ce s-au perindat pe la pupitrele acestor scene. Cel putin din ce am vazut eu.
Din pacate, audienta la evolutiile lor a fost destul de redusa. Asta s-a datorat in special datorita celor doua scene despre care am vorbit mai sus in care s-au intamplat evenimente mai populare. In ceea ce ma priveste, dupa cum am spus, cel mai mult timp mi l-am petrecut pe la scena principala, pentru spectacolul DJ-ilor cunoscuti. Doar atunci cand acolo au evoluat DJ-i pe care i-am mai vazut am decis sa merg si la celelalte scene, unde am stat cate 10-15 minute la fiecare, cu randul. Am filmat cateva dintre ele precum „Temple Invisible”, dupa cum se poate vedea aici:
Din pacate mi s-a golit foarte repede bateria dupa cateva live-uri facute cu semnal prost, asa ca n-am putut sa filmez pe la aceste scene. Am sperat c-o sa-i vad si pe ceilalti pe internet sa le vad mai tarziu in inregistrarile pe care multi le faceau cu telefonul. N-a fost o decizie inspirata. Mai bine mergeam la cei mai putin cunoscuti de pe celelalte scene, pentru ca nu i-am gasit pana acum pe internet. In schimb am dat de mai multe filmari cu cei cunoscuti, la care am fost si eu. As fi putut sa-i vad pe astia ulterior si sa ii vad pe viu pe cei mai putin cunoscuti.
Cel mai mare regret il am fata de Sevdaliza, o artista absolut uluitoare, pe care organizatorii, parca sa-mi faca mie in ciuda, au programat-o exact in timpul evolutiei pe scena principala a Above and Beyond. Nu se face asa ceva. De ce o mai inviti? E o gafa mare de tot s-o programezi cu o astfel de concurenta. Am sperat ca voi vedea ceva filmari insa n-am gasit nimic, din nefericire. Sper sa nu fi renuntat la spectacol din lipsa de audienta.
Postez totusi unul dintre video-clipurile sale, puteti gasi mai multe pe internet:
Iar aici una din evolutiile sale pe scena:
Aceeasi problema cu Alexandrina care a cantat peste ATB, si iarasi fara filmari gasite…
As fi vrut de asemenea sa vad ce pune Damian Lazarus dar la fel, am ramas la Gareth Emery de pe scena principala, sperand ca gasesc ceva filmari ulterior, si fara rezultat. A fost una dintre lucrurile pe care nu le-as mai repeta daca as da timpul inapoi, desi Gareth Emery a avut un set fain. Dar e plin internetul de filmari cu el si nimic cu Damian Lazarus...
Totusi am decis pun ceva facut de el acum 4 ani, probabil ca ceva asemanator a facut si de data asta:
Dar au fost cazuri in care artistii in cauza au evoluat la ore ceva mai inaccesibile mie, precum 4 dimineata Dubfire. Am gasit 2 minute din show-ul sau aici:
Au fost cazuri in care unii artisti n-au mai venit sa-si sustina spectacolul. Altii au fost dezamagiti de prezenta redusa si si-au incheiat mai repede seturile. Altii au stat mai mult pe scena, ceea ce a decalat programul. Asa ca la aceste scene programul era mereu dat peste cap. La un moment dat nu mai stiai cine e pe scena. Cred ca trebuie rezolvata problema asta pe viitor, mai ales ca la aceste scene nu au existat visualuri proprii care sa spuna cine pune muzica in acel moment. Eventual cineva ar trebui angajat sa faca actualizari online cu noile schimbari in program.
„Simian Mobile Disco” a fost un astfel de caz de intrare cu intarziere de vreo jumatate de ora pe la 4 dimineata. Probabil ca aceasta trupa a fost cea mai experimentala din tot festivalul. Cei doi membri folosesc aparatura de productie electronica de pe timpul bunicilor. De data asta nu le-au adus cu ei si au pus la pupitre conventionale. In spectacole pe care le sustin live, soundul lor ia un aspect de tech-house, dupa cum se vede aici:
Insa, in alte ocazii baietii o dau serios in experimental, dupa cum se vede aici:
Electro experimental interesant a pus Machinedrum:
Electro-blues-jazz cu Orkid:
Aici deep house cu Nusha:
„Mogwai” a cantat un soi de rock ambient pe scena Control:
Pionier al drumandbass-ului sau rave-ului de la mama lor de acasa, UK, si actor in unele filme de mainstream, Goldie a sustinut un set impreuna Illaman MC (cu dublu „L”, da, adminul paginii festivalului?):
In aceeasi nota de drumandbass au evoluat si dBridge cu Sp:Mc:
Cam asta mi-a atras atentia la mai bine de o saptamana de la terminarea lui. Per total, dupa cum am spus deja mai sus, consider ca festivalul este o reusita. Dar totusi organizatorii il pot imbunatati in special in aceste scene alternative. Trebuie sa ofere mai multa mediatizare. Nu sunt consumator de media, dar am vazut doua astfel de spoturi la o televiziune de sport. In ele se facea reclama la DJ-ii deja consacrati, fara sa se spuna nimic de cei invitati in sectiunea de alternativ. Cred ca ar fi trebuit sa fie incluse cateva secunde care sa semnaleze prezenta a unui astfel de artist alternativ in reclamele din presa de mainstream, chiar daca publicul sau nu consuma presa de main-stream. Am vazut cateva afise prin oras, dar nu m-am uitat foarte atent la ele, stiind exact pentru ce ma duc. Nu stiu cum au reactionat cei care nu auzisera de eveniment dinainte. De asemenea, nu stiu daca ar fi venit mai multi consumatori de electro-alternativ. Dar macar ar fi trebui sa se incerce.
Pe cand era un spatiu de arta contemporana in adevaratul sens al cuvantului, s-a tinut si la MNAC doua festivaluri de cultura electronica experimentala, respectiv Rokolectiv si AVMotional. Se intamplau acolo lucruri destul de apropiate fata de ce s-a intamplat aici in scenele auxiliare. Mi-aduc aminte de spectacolul lui Gojira de la Rokolectiv 2006. Mi-au mai venit in minte cateva nume destul de sonore pe vremea aia, precum „Discordless”, AKM, sau Matze. Ei au evoluat fie la MNAC, fie in diferite locatii bucurestene, insa au disparut intre timp din peisaj. „Brazda Lui Novac”, vad ca e inca activ insa nu mai e atat de vizibil ca atunci (desigur, in conditiile in care si eu merg mai rar la astfel de evenimente).
Ideea e ca daca tot a facut un pas catre aceasta zona, Timeshift ar fi trebuit sa faca un parteneriat cu MNAC si alte astfel de institutii care au o baza de date cu contacte care ar fi putut inmulti prezenta pentru acesti artisti. De asemenea, cred ca ar fi existat timp si loc si pentru cei spre a fi cooptati in festival. Pe scena Kristal au fost multe momente de lipsa de activitate chiar dupa lasarea serii. Exact aceste momente puteau fi umplute cu acesti artisti. Am vazut ca si Fedeer este prezent pe lista partenerilor Timeshift si sponsorilor insa nimeni din echipa lor n-a scris nimic despre acest eveniment spre a-l promova. De obicei echipa lui Igu promoveaza asa ceva. Iata un potential canal de comunicare cu publicul! Sper ca festivalul sa se tina si la anul si sa nu se schimbe apetitul aceasta interesanta combinatie de stiluri. Din pacate am auzit incasarile nu au fost prea stralucite. Insa daca se vor mai pune la punct detalii de genul acesta, poate ca festivalul va deveni unul prestigios pe plan mondial, precum Untold. Eu zic ca pot fi aduse laolalta directiile alternative cu cele de mainstream si sa iasa ceva si mai bun decat acum. Felicitari organizatorilor!
MNAC se repozitioneaza
|
Etichete:
comments
Ma trezesc zilele trecute cu un nou spam in casuta electronica care incepea cu „Vacanța asta…”. Da’ cate mai sunt? Ca in fiecare saptamana mut cate un astfel de mesaje din Inbox in Spam? Era cat pe aici sa-i dau si astuia spam pana cand, in ultima fractiune de secunda am vazut „MNAC”…
Cee? Citesc mai atent: cica „Vacanța asta, MNAC iți cultiva latura creativa”. Reclama la MNAC? O adevarata reclama la MNAC. Ooooh! Ai vazut! Ia sa-mi cultiv si eu latura creativa!
Ar fi culmea sa m-apuc sa critic tocmai eu care in ultimul timp am pictat fotbalisti! Pai hai sa vin si eu cu un slogan, ca un vechi sustinator de MNAC de acum 10 ani !
Muzeul oamenilor intreprinzatori
Artistii stiu de ce
Gandim la fel
Placerea de a crea
Descopera-ti creativitatea si simte-te ca o adevarata printesa!
Numarul 1 in arta
Tine artistul din tine in miscare
Pentru o viata mai creativa
Mai tare decat Istoria si Antipa
Arta de legenda.
Arta pura.
Sustine arta romaneasca.
Mai mult spatiu. Mai multa libertate.
Arta ne inspira.
Arta nr. 1 in lume.
Traiasca arta!
D’art for more.
Gustul MAXim de arta. Fara zahar.
Mai multa publicitate. Mai multa energie.
Liftul iti da aripi.
Totul pentru arta si terasa.
Pretuieste fiecare vizitator.
Regele artei in Romania.
Daca exigenta cere impecabilul, exista MNAC.
O singura dilema am. Am cunoscut destui artisti risipiti prin publicitate care s-au amestecat cu electrotehnisti/politehnisti/ASE-isti etc., si s-au complacut in ideea ca ar fi vreun mare varf al artei. Pentru ei vechiul MNAC inseamna o abureala. Asta nu mi-o pot scoate din cap…
Portretul actorului Marian Raducu
|
Etichete:
desen
Recent Marian Raducu si-a sarbatorit ziua de nastere, prilej pentru care i-am facut acest portret:
Ion Barladeanu, personajul
|
Etichete:
arta teoretica,
comments
Mergeam ieri pe strada „Arthur Verona” cu ocazia evenimentului „Street Delivery”. Dintr-o data dau de Ion Barladeanu pozând pentru un desenator.
Vazand scena asta mi s-a confirmat la nivel anecdotic articolul meu de acum 9 ani , scris pe tema artistului creat din nimic de curator/galerist, urmand trendul introspectiv contemporan. Daca inainte de secolul 20 , modelul era punctul de maxim interes, Picasso a lansat la mijlocul sau tema artistului care se concentreaza asupra modelului. Ei bine, la capatul conceptualistilor si in spiritul mai multora ce au observat fenomenul, iata-ma si pe mine mutand centrul de interes asupra galeristului/curatorului care selecteaza artistul ce a selectat modelul. Asa ca, vazandu-l pe Ion Barladeanu in postura de model la propriu, mi s-a confirmat, tot la propriu, teoria.
Am stat cateva minute spre a experimenta intoarcerea lumii cu susul in jos, specifica lumii contemporane. De obicei, artistul mai mic sta in poza pentru artistul mai mare in lumea academica a artei. Regula vine de la faptul ca , de obicei, artistul mai mare e un fel de creator de curent care da sfaturi celor mai mici. El nu sta in poza pentru ca le „corecteaza” celorlalti erorile… Daca artistul mai mic vrea sa-l „imortalizeze” (sic!!!) pe artistul mai mare, atunci o face din memorie. Nu poate fi iertata obraznicia de a-i cere „titanului” sa stea in poza.
O situatie similara s-a intamplat cu Andrei Cadere care era angajat la UNA (pe atunci «Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" ») pe post de model la clasa lui Corneliu Baba. Nu s-a decis definitiv suprematia, dar cei care considera ca Andrei Cadere e mai mare decat Corneliu Baba sunt mult mai importanti decat cei ce considera ca Baba e mai mare. Asa ca Andrei Cadere> Baba. Dupa logica Ronaldo>Messi. Nu e nicio ironie aici: pictez fotbalisti (precum aici , aici , sau aici ) cu credinta ca, in ciuda inculturii lor, ei sunt niste artisti precum copiii.
In fine, revenind la scena de pe „Arthur Verona”, iata-l pe artistul mai mare stand candid in poza pentru artistul mai mic. Nu m-am uitat sa vad cine e caricaturistul. E probabil sa fie un artist care a gasit o oportunitate sa castige un ban cu ocazia asta, si isi vinde si el munca cum poate. Poate ca il cunoaste pe Ion Barladeanu, il respecta si s-a oferit sa-i faca portretul, fie el si caricaturizat. Poate nu-l cunoaste deloc, precum in povestile amuzante cu Sf. Petru. Cine stie, poate ca intamplarea de fata nu e tocmai o intamplare, ci o foarte desteapta miscare de PR. Insa cu siguranta desenul realizat de el e destul de plat. Nu se regaseste in el personalitatea sau ceva din arta lui Ion Barladeanu.
Uitandu-ne dupa bannerul cu „boss de boss”, se cam pare ca omul a investit in tipul asta de trubadurie si nu pare a fi o exceptie pentru a cumpara o votca. Asa ca putem spune cam asta ii e nivelul. Oricum, cu siguranta Ion Barladeanu e mult mai cunoscut decat el in lumea boierilor artei si, prin urmare, un artist mai mare.
Din fotografie se pare ca nea Ion a fost incantat de aceasta postura. Vedem aici pe omul simplu, dornic sa aiba si el un desen pe plaja sau de la vreun balci. Nea Ion nu are studii de specialitate, insa si le face „la locul de munca”, ca sa zic asa. In acesti 10 ani in care a fost lansat in cercurile artistice a intrat in contact si cu desenatori buni. E posibil sa fie fascinat de arta vechilor maestri mai mult decat de propria arta, precum copiii care fac lucruri minunate insa sunt incantati de desenele plate si exacte ale adultilor. Babilonia are doua fatete: mai intai modelul nu-i suficient de convins ca e un fel de profesor pentru desenator si e fascinat sa-si vada chipul desenat; apoi artistul pare total ignorant fata de grandoarea (institutiilor din spatele) modelului sau. Cum spuneam, curat murdar contemporan.
Nastly
|
Etichete:
editare bitmap,
spirit critic
Nestle is one of the most unethical company in the world. Wherever it goes, its main interest is to transform water into a commercial product out of the free good as it is commonly known. During last decades a lot of petitions signed by hundred of thousands people like this one , this one , this one , this one , this one and many others. However, due to the lobby made in highest levels of state decisions, it is unstoppable. It’s time to stop buying products from this shameless company.
Ciobani, va ordon: treceti Volga!
|
Etichete:
editare bitmap,
meme
Un vas care transporta oi din Romania s-a ciocnit recent cu o nava militara ruseasca la intrarea in stramtoarea Bosfor, pe care a scufundat-o fara drept de apel. Tot Miorita saraca! Tot ea ne-a razbunat trecutul national. I-am mai caftit pe la fotbal pe rusi, dar doar in joaca, asa, dar de data asta a fost pe bune.
The Burial
|
Etichete:
editare bitmap
These days the Russian riot police abused the peaceful protesters, as usual. In Romania there is a very intense debate on the abortion issue.
Phirea primarizza si gaurile din trotuar
|
Etichete:
fotografie,
uncategoric
Odata cu venirea primaverii se vad si consecintele unei deszapeziri ieftine, cu sare. Apa sarata patrunde in cele mai intime orificii ale asfaltului trotuarului sau strazii provocand anumite destinderi … Asa ca rugam si pe aceasta cale pe Phirea primarizza sa aiba grija de trotuar. Multumim anticipat
Gura Gauran Cutra Cutremur
|
Etichete:
editare litere
In goana dupa senzational si atragere cu orice pret a atentiei, aseara Moise Guran a lansat o stire falsa dupa care un cutremur de 10 grade s-ar fi produs in zona traditionala a Vrancei, instaland panica in publicul sau fidel. Intr-o lume normala asa ceva n-ar putea exista. Desigur, Guran o sa dea o dezmintire oficiala despre cum o eroare tehnica a permis ca o astfel de informatie eronata sa iasa in public. Insa cine stie cu ce se mananca publicitatea si, implicit manipularea, intelege dedesubturile acestei mizerii. Deci asta inseamna sa „muncesti”, domnu’ Guran? Sa minti si sa inseli? Succes la construirea capitalismului de cumetrie!
Interviu cu George Soros
|
Etichete:
uncategoric
Recent am avut ocazia sa-l intalnesc pe George Soros, caruia i-am pus urmatoarele intrebari:
E adevarat ca puteti falimenta o tara de calibrul Marii Britanii daca jucati la bursa moneda ei nationala?
E adevarat ca va retrageti din Romania? Ce nu v-a placut?
Subscribe to:
Posts (Atom)
