Cateva cuvinte despre bienala de la Venetia de anul acesta

Ar fi trebuit sa fiu mai atent la acest fenomen insa lucrez si eu la proiectul meu cu colajul de filme care m-a atras aproape cu totul in el. Trebuie sa imi spun si eu parerea insa macar asa la prima vedere.

Am observat si eu (ca si altii) ca anul acesta la Venetia mai mult decat oricand comercialul, aspectul tipic al culturii de masa a patruns in spiritul bienalei. In locul unei atitudini cat de cat critice, sau macar subversive fata de valorile contemporane parca avem o reclama la societatea de consum. Nu cred ca acesta este spiritul bienalei de la Venetia. Pe de alta parte insa e clar ca intre designul (comercial) si elitismul discentric s-a produs o oarecare apropiere. Panourile publicitare seamana din ce in ce mai mult cu instalatii iar campaniile publicitare seamana uneori cu niste performance-uri. Pe de alta parte pop-artul inca are destui reprezentanti activi pe scena internationala chiar daca nu cu aceeasi anvergura ca a celor din anii 70. In aceasta vara inclusiv in Bucuresti a avut loc o supertrambitata si megareclamata expozitie cu facaturi din ambalajele unei cunoscute bauturi. Evident, ca si designul in general, si in cazul de fata avem de a face cu acel tip de copism, cu acel tip de manierism specific acestei arte facuta pentru mintile scurte sau needucate in materie de arta. Insa daca am fi exclus siglele de pe unele dintre acele gogomanii si cu o atitudine noncorporatista eu zic ca ar fi putut fi cu usurinta puse la loc vizibil in bienala. O campanie publicitara la un anumit produs a expus doar text fara imagine „reinventand” in mod desuet si cumercial… conceptualismul. Asta este, lumea se emancipeaza, vede, experimentele din trecut s-au dovedit a fi certitudini iar ce a fost odata nou si unic devine comun si element al gustului (aproape) general. Dupa cum designul a ajuns sa se inspire din aceste experimente in acelasi fel si unele dintre „experimentele” de la bienala au ajuns sa semene ceva mai mult a design si publicitate. Foarte multe din piesele expuse ar putea sta cu brio pe un panou publicitar ca reclama cu un text adecvat pe ele.

Dincolo de acest aspect oarecum natural insa, in momentul in care Irakul este prezent in bienala de la Venetia iar Iranul nu, atunci pentru mine e clar ca un astfel de metaeveniment este o expresie a neocolonialismului neoliberal, caruia intr-adevar nu doar arta, ci cultura in general ii face reclama. Aproape ca se spune prin aceasta decizie: "Uite, am eliberat Irakul, am facut acolo democratie pe cand restul de "axa a raului" a ramas barbarie... Si aici nu e vorba doar de Irak ci si de tarile africane din lumea a treia care sunt prezente la bienala de ceva timp desi majoritatea cetatenilor acestor tari au viata si cultura primitiva exeptand o anumita minoritate. Am putea expune pictura de aborigeni pentru pavilionul Australiei? Nu poti face arta contemporana ex nihilo. Natura nu este arta contemporana. Elefantii nu sunt pictori. Este in primul rand problema artei ca si fenomen cultural. De ce natura nu e "geniala"? Nu stiu dar asa zice societatea. Iar daca tu ca institutie culturala folosesti acest instrument politic sub pretextul emanciparii artei pe mine nu ma convingi.

Si aici sunt cateva semne de intrebare nu doar fata de bienala de la Venetia ci fata intreaga cultura elitista contemporana relativ la izolationismul sau in turnul de fildes al neimplicarii in chestiunile politice. Aristocratismul ei conservator incepe sa ma irite… Ea e foarte critica fata de terorism, totalitarism sau abuzuri marginale asupra marginalilor insa are mari rezerve in a vedea spectrul de abuzuri centrale ale democratiei autentice. Minciunile, propaganda, neosclavagismul consumist… Astea sunt crime doar cu un pic mai mici decat cele pe care ea le critica. Dar acest gen de arta le evita pe celelalte fireste in numele suportului oferit de stat si de cei care controleaza parghiile care le practica. N-am fost niciodata de acord cu a judeca arta din aceasta perspectiva exterioara. Poate ca ma insel. Stiu ca arta a fost mereu sustinuta de „cei puternici” chiar si atunci cand a fost facuta de cei slabi si pentru cei slabi. Insa, parafrazandu-l pe Aristotel, prietena mi-este arta dar mai prietena viata si umanitatea. Din acest motiv incep sa o consider perimata in raport cu spiritul timpului actual. Simt ca nu mai pot sustine o asemenea arta desi o consider in continuare interesanta.

Bienala de la Venetia ramane probabil cel mai important eveniment de arta discentrica din lume. (Inca consider ca cultura de masa e si ea la fel de contemporana ca si asanumita "arta contemporana" cum este numita aceasta). Daca luam in calcul si numeroasele evenimente auxiliare ce se intampla in jurul bienalei ne dam seama ca avem de a face cu un eveniment de dimensiuni colosale. Efectiv nu stiu daca in 5 luni cat tine bienala cineva poate sa judece complet diversitatea de tendinte, simboluri si semne ale sale. De aceea imi asum subiectivitatea si temporaritatea celor scrise mai jos atata timp cat nu am stat zi de zi in salile de expozitie ale bienalei sa stau si sa analizez.



Pavilionul american a nemultumit multa lume si intr-adevar nu prea face cinste importantelor nume pe care America le-a dat artei. Ei au expus niste sportivi. Am vazut o gimnasta si in filmul de mai jos se vede un alergator pe banda. Inauntru au mai fost niste prostioare cu bancomate cantatoare si alte chestii care se apropie mai mult de show-biz si circ decat de arta prorpiuzisa.



Asemenea unui articol comandat si aceasta piesa mi se pare o comanda politica menita sa imbunatateasca imaginea tancului si razboiului, interesul principal al autoritatilor cu care sa poata controla mai bine si mai eficient sclavii. Chiar daca performance-instalatia poate fi interpretata si in sensul ca energia si sangele irosit al soldatilor makes the world go arround, sau ca razboiul are pentru SUA naturaletea unui jogging totusi a expune un instrument al razboiului altfel decat cu sens diabolic fie e lipsa de inspiratie fie comanda politica.

Pavilionul Germaniei m-a socat. Mi se pare o adevarata disectie a puterii si a raului pe care il provoaca speciei umane. Germania prezinta un fel de laborator al terorii nevazute. Nu se vad coltii, nu se vad urmele de sange ca in filmele de groaza insa parca le intuiesti tu, parca le simti undeva in profunzimea imaginatiei.



Pavilonul Italiei, cel plin cu de toate pentru toti mi s-a parut interesant, poate un pic cam „lung”. Cred ca ar fi trebuit sa iei loc si sa astepti, ceea ce nu prea ai la acest eveniment...

La fel si pavilionul Rusiei desi parca nu e atat de divers ca al Italiei. Mi s-a parut mai slabut fata de ce au facut in 2009 de exemplu.



Dar ma bucur ca inca mai exista ceva text in bienala asta (am vazut ceva si pe la pavilionul Chile). Se pare ca, in diversitatea de forme si mijloace de expresie si imensitatea numarului de obiecte expuse, lumea nu mai are rabdare cu textul. Din pacate!

Suedia Are un pavilion decent dar un pic cam sec.

Georgia a expus un fel de masti care par ca respira si ca dorm. E un tip interesant de prezentare a misterului somnului. Nu e cine stie ce insa ramane totusi interesant.

http://www.youtube.com/watch?v=Lv2znBj1sp0&feature=related

Grecia a venit cu o sala inundata. De fapt a revenit, pentru ca tema s-a facut de atatea ori… Nu o poti relua la nesfarsit daca nu ii adaugi ceva in plus.




Pavilionul Israelului mi s-a parut amuzant. Lucrarea nu are nici un fel de alura conceptualista si nici nu arata vreun aspect inedit al unui colt de lume ci frapeaza prin inutilitatea fenomenului de filtrare si rearuncare a apei inapoi in canale. Apa asta e floare cu care nu se face primavara de care vorbea batranul Aristotel. Calitatea apei din canalele Venetiei va fi mult timp o problema.



Interesant e faptul ca lucrarea poate fi interpretata si sub aspectul protestatar. Parca o spune pe sleau: Cine sunteti mai voi macaronarilor de aveti cea mai tare bienala? Aveti o apa de rahat prin canalele astea uite noi vi-o curatim.

Franta a expus o instalatie cinetica ce pare supradimensionarea modului in care se face un film, cu secventele care se succed si care primesc coerenta de la ochiul uman. Nu mi se pare o idee prea fecunda, nu cred ca se pot scoate multe de aici insa e amuzanta si jucausa. O prezenta onorabila ca o echipa campioana ce castiga cu 1-0 dupa un meci modest.



La fel se poate si despre Croatia , exceptand fireste analogia cu "echipa campioana":



M-a amuzat de asemenea spargerea oglinzilor (de fapt niste ecrane in care se proiectau spargerile de oglinda) de la pavilionul coreean. Mi s-a parut consistenta prezentarea succesiunii temporale si spatiale a celor mai frumoase si celor mai urate lucruri din lume. Mai intai doi manechini sunt prezentati in pozitie de lupta si respingere maxima iar apoi alti doi manechini (suntem invitati sa credem ca ar fi tot aceeasi) sunt prezentati in postura Pieta lui Michelangelo.



O astfel de desfasurare a obiectelor in spatiu ma invita sa meditez la realitatea psihica umana. Pe de o parte avem o mentalitate razboinica si inselatoare fata de aproapele nostru dar pe de alta il plangem si suferim enorm dupa ce l-am ucis. Asa s-a intamplat cu insusi Isus pe care sistemul actual l-ar ucide sau l-ar baga la puscarie chir stiind ca este Isus si fata de care are veneratie.

Un element surprinzator in acest ansamblu sculptural/instalatie mi se pare dialogul oglinzilor care erau de fapt ecrane cu sticla de oglinda ce reflectau exteriorul doar in zonele de tonuri inchise ale filmului rulat pe ele. Mi s-a parut interesanta rularea filmului spargerii lor. M-am gandit automat la oglinzile sparte ale lui Pistoletto din 2009.

Mi-a placut foarte mult si Angel-Soldier. Merita mai multa atentie:



O interpretez ca pe o ironie de coloratura hippie la adresa soldatilor si razboinicilor. Cand vad un astfel de film ma gandesc ca spiritul hippiotilor care opreau razboiul din Vietnam nu a murit.

Mi-a placut foarte mult si pavilionul englez care a expus un spatiu preindustrial de locuit. Poate sunt eu subiectiv si mi-e dor de uneltele si casa bunicilor care aratau cam la fel. Insa un astfel de proiect mi s-a parut interesant pentru ca pare a fi un muzeu extrem de prezent si de viu reexpus intr-un spatiu expozitional contemporan. Poate fi un exemplu pentru muzeele satului de pe la noi despre cum se poate readuce la viata un spatiu si nu doar o reprezentare mormantala a lui. E bine si asa, insa iata cum viata de acum cateva secole pulseaza in aceste obiecte in pavilionul englez!



Dupa cum am lasat sa se inteleaga inca din postul de acum 2 ani, am fost curios de prezenta Arabiei Saudite la Venetia in 2011 dupa debutul prostesc din 2009. De data asta au terminat-o cu vreo pretentie total nejustificata de revolutionare a artei si s-au intors la un soi de design/advertising vopsit in minimalism si op art. E cam putin dar macar e onest. De data asta Arabia Saudita nu mai vrea sa arate ca ea a inventat zgarie-norii, tehnologia sau acvariile fanteziste care daca vrea revolutioneaza la orice ora arta asa cum au facut acum 2 ani.



De data asta cred ca au facut mai bine. „Domn’e noi suntem o civilizatie noua, avem mai multa traditie de care inca nu ne-am putut desprinde total. N-avem nici experienta razboiului civil sau mondial, nici cea a cracului din 39 si nici pe cea a Revolutiei Franceze. Nici existentialism. Nici psihanaliza. Nici protestele studentesti. Dar avem bani sa cumparam toata Venetia asta la o adica si cred ca suntem si noi parte din contemporaneitate”. Si mi se pare un discurs ceva mai onest. Nu mai vor sa arate cu aceasta expozitie ca ei pot revolutiona arta cand vrea muschii lor ci doar ca incearca sa se adapteze noilor conditii sociale propuse de civilizatia occidentala ceea ce pana la urma este firesc. Arabia Saudita este un colt de lume interesant si un experiment social de urmarit care cred ca trebuie sa aiba loc la bienala.

Bine domn’e! Hai si voi la Venetia ca venim si noi la voi la hotel daca nu inchideti discoteca la 12… :D Fair play…


Prin pavilionul Chinei parca vad ordinele tovarasilor comunisti (care arata ca pot fi si ei capitalisti cand vrea muschii lor si la orice ora) cum ca trebuie invocata traditia chineza impreuna cu … „modernitatea”. Ma mir ca n-am vazut vreun pliant cu „visit China!”

Egiptul pare ca nu poate inca face diferenta intre politica (fie ea si una revolutionara) si arta. Occidentul s-a saturat deja de entuziasmul esticilor de acum un pic peste 20 de ani. Oricum sfarsitul dictaturii nu e nici pe departe inceputul libertatii.

Pavilionul argentinian pare obosit si invechit. S-a muncit mult la el dar nu neaparat asta inseamna sa faci arta.

Ungaria a expus o masina avariata intr-o instalatie foto. Slab

Pavilionul Romaniei mi se pare ca s-a prezentat mai modest ca alte dati.



Ion Grigorescu e un artist onest si bun. Insa tipul acesta de filme mi se pare un pic cam neactual. Plus de asta protestul celor doua artiste mi s-a parut stupid in conditiile date. Cand le-am vazut cum scriu cu spray-ul ca niste graferite incepatoare care nu fac nici graffiti si nici conceptualism …

Cat despre „salonul invitatilor” am remarcat cateva prezente:

Jan Fabre, „Pietas" - indiferent cat de amuzanta sau inedita ar fi o interpretare radicala a unei lucrari sau al unui semn clasic, eu personal m-am cam saturat de asa ceva. Isus superstar sau David in jeensi s-a tot facut. Nu poti sa continui asa la infinit. Devi designer si iti pierzi calitatea de artist autentic. Lumea nu este doar arta clasica. Sunt atatea lucruri interesante de adus la bienala!



Norma Jeane a expus o foarte interesanta instalatie sau mai bine zis… nimic. Creta colorata, creioanele si plastilina oferite publicului spre a-si face propria lui arta nu au rol de obiecte dea arta ci rechizite spre folosinta publicului. Rezultatul este interesant chiar daca pare banal, spatiul reluand realitatea gradinitelor si tratand vizitatorii ca pe niste copii. Insa un astfel de „experiment banal” ma trimite cu gandul la Beuys si „Everybody is an artist”



Nu putea trece neobservat Nathaniel Mellors cu apropierea lui de efectele speciale din filme. Cred totusi ca succesul pe care l-a avut la public se datoreaza tocmai acestui aspect iar lucrarea nu e atat de geniala pe cat pare.

Gabriel Baldovin

Tweet