Despre „realismul capitalist” al curatorilor contemporani
|
Etichete:
comments
Arta şi cultura în general a produs destule daune sistemelor totalitare şi sistemelor politice în general. Artiştii au avut acel nas fin car să resimtă gogoşile politicienilor şi să le ironizeze ai mult sau mai puţin voalat.
Uneori a fost persecutată de sistemele politice aşa cum s-a întâmplat cu naţionalism-socialismul german care a conceput un muzeu al „artei degenerate” umplut cu arta nouă a epocii din care nu lipseau figuri importante al artei ca Picasso, Matisse, Leger etc. Între timp sistemul imaginat de Hitler şi-a dovedit eşecul iar membrii săi marcanţi au ajuns să fie asociat cu răul extrem în timp ce „arta degenerată” şi-a primit recunoştinţa.
Sistemul a încercat să o anexeze să îi comande însă atunci când a încercat să o extermine mai rău a păţit aşa că s-a obişnuit cu faptul că mai devreme sau mai târziu politicienii vor fi luaţi în colimator şi a încercat să se adapteze acestei situaţii prin încurajarea noului, a noilor figuri în politică cu care să fie înlocuite cele vechi şi astfel sistemul să pară că se schimbă dar de fapt să nu se schimbe în esenţă.
Sistemul actual canalizează furia sclavilor ca urmare a parazitării lor de către stăpâni către politicienii vechi şi preferă să facă imagine celor noi. Feţele noi le dau încredere. Există PR, există agenţii de publicitate menite să persevereze în a crea imagine. Şi iată că sistemul merge în continuare, sclavul mai speră câţiva ani că viaţa lui se va schimba şi pentru un timp intră fericit în fabrică.
Un artist însă poate deforma destul de rău o astfel de imagine făcută cu migală. Poate că monştrii lui Picasso sau zbaterile interioare ale lui Ludwig Kirchner sau Jackson Pollock nu dau bine la „populaţie”... Faptul că mulţi astfel de artişti au murit săraci, duc o existenţă plină de frustrări şi după moartea lor operele lor cresc în valoare în aşa fel încât îi îmbogăţesc pe toţi cei care au luat contact cu ei este în măsură să arate că ceva este cam putred în societate.
Sistemele totalitare comuniste au interzis pentru un timp acest gen de manifestări sau au pompat la greu într-un curent nou: realismul socialist care arăta efervescenţa şi fericirea metafizică a „omului nou”, atât de nou încât toţi aşteptau să-l vadă…
Nişte amatorii comuniştii ăştia care imitau capitalismul, le piratau produsele, le furau metodele şi apoi se lăudau că îl şi întrece! Capitalismul a dezvoltat în publicitatea generalizată care îi stă la bază un „realism capitalist” cu adevărat profesionist. Nici prin cap nu-ţi trece că gogoşile lui sunt gogoşi după ce iei contact cu el! Şi aici nu mă refer la Pop art aşa cum a fost el numit la un moment dat.
În ceea ce priveşte arta elitistă aici e marea surpriză. Aici s-a creat un „realism capitalist” al curatorilor uşi să conducă instituţii care să promoveze orice tip de artă dar nu una politică, sau, cel puţin nu una care să pună în discuţie „perfecţiunea” sistemului actual. Ia hai să promovăm noi un postmodernism frumos, să ne întoarcem la tradiţie şi să investim într-o artă mai discretă. Şi nu una care vorbeşte despre cm statul actual şi-a dezvoltat un sistem mafiot peste tot în lume indiferent cât de democratică ar fi ţara pe care o „patronează”. Şi iată cum a apărut postmodernismul şi cultura struţului! Hai să recuperăm tradiţia şi să zâmbim! Ce minunat! Asta e diferenţa între abstracţionismul de până în anii 1950 – 1960 şi „postmodernism”, anume că atunci artiştii aveau opinii politice subversive ce se regăseau mai mult sau mai puţin în lucrările lor pe când astăzi sunt plătiţi de stat şi bagă capul struţeşte în pământ. Păi cum să încerci tu să schmbi ceva concret în societate, cum să loveşti în imaginea mafioţilor ce conduc statul când de acolo t îţi iei „caşcavalu’”? Nuu…! Ironia ta gravă şi superioară te cuprinde postmodernistic până în degetele călcâielor!
Eşti artist şi ai idei politice „utopice”? Eşti învechit frate! Asta făcea „modernismul”. Acum trăim în postmodernismul de 1000 de ani care abia a început. Nu ai alură de artist, nu ai figură cinică şi detaşată, nu ai skill ce mai! Vrei să schimbi ceva în societate, faci presiuni asupra instituţiilor, te angajezi utopic în proiecte topice. Eşti naaaiiiv măi!
Galeristul/curatorul, artistul şi modelul lui
|
Etichete:
comments
Vineri 21 mai 08 a avut loc la galeria H’art vernisajul unei expoziţii bizare al cărei autor pare a fi un oarecare Ion Bârlădeanu de care nimeni nu a auzit… Spun pare deoarece se pare că el este doar executantul lucrărilor expuse.
Bârlădeanu a trăit pe viu experienţele politice ca victimă a lor şi vorbeşte direct din acestea arătând lumii un lucru autentic dar neacceptat pe plan ideologic la nivel de educaţie astăzi, respectiv mutilarea produsă societăţii de către maşinăria politică indiferent de coloratura ei. Autenticitatea demersului este dublată de presiunea tipică pe care autorităţile o fac asupra segmentelor sociale pentru a nu pune în discuţie însăşi organizarea statutului şi funcţia lor în comunitate.
Pus să vorbească ceva despre arta sa Ion Bârlădeanu pur şi simplu explica imaginea la fel cum se explică o caricatură sau o fotografie de familie. Nu există nimic apriori, nu există o asumare contextuală şi nu are nici cel mai mic sâmbre conceptual. Ion Bârldeanu este natură în arta contemporană la fel cum natura există în arta clasică pe care artistul o izolează ş o bagă în palate. Arta lui este o caricatură a cărui umor este atât de negru încât îşi ratează funcţia de caricatură devenind un lucru grav.
Lucrările sunt nişte colaje cu tentă politică realizate în stil arhaic după modelelor panourilor comuniste. Copii fiind mai toţi am făcut astfel de colaje cu imagini decupate din reviste. Eu unul le improvizam pe post de postere. Astăzi se fac astfel de colaje la scară industriala dar cu Photoshopul, finisate „la mare artă”. Nimeni nu mai taie cu foarfecele imagini pentru a rea o imagine. O astfel de „recuperare” a tradiţiei pare la fel de interesantă ca efectele din Photoshop pe vremea aia. Situaţia a luat o turnură de 180 º căci photoshoul a devenit o banalitate iar ce era banal până acum 20 de ani a devenit astfel interesant.
Dar nu o astfel de rocadă, devenită şi ea banală ca fenomen în artă mă interesează, nu de asta am scris acest text nu insist aici pe ea şi o amintesc doar în treacăt. Dar nici produsul cultural al lui Bârlădeanu nu mă interesează în mod special ci relaţia organizatorului de show cu produsul de show în sine. Iată că după ce consumatorul de cultură de masă se uită chiorâş la artistul contemporan pentru faptul că îşi permite să încadreze gesturi banale din viaţa de zi cu zi şi să le declare artă (în timp ce produsele vândute de el sunt sudate cu muncă asiduă) iată că a venit şi timpul ca artistul contemporan şcolit şi îndopat cu teorie să se uite cu jind la un om simplu care face artă la fel cum o face însăşi natura fără o proiecţie culturală şi contextuală a demersului.
Succesul unui astfel de proiect pune în discuţie nu numai substratul cultural presupus ca generator de forme culturale. Fireşte că tema este una dragă lui Dan Popescu deoarece el însuşi vine din zona teoreticului fiind absolvent de filosofie şi până de curând profesor de filosofie. Probabil că uneori a resimţit e propria piele snobismul celor care şi-au „perfecţionat” gusturile în sălile de lectură (ale bibliotecilor de artă) şi nu contactul direct cu realitatea.
Dar dincolo de asta se mai poate observa o problemă legată de rolul şi locul artistului în show-ul contemporan. Aşa cum vedetelor de la Holywood (&co.) li se creează o poveste cu priză la public de către PR (&co.) în acelaşi fel galeristul/curatorul a devenit acel dirijor al gustului unui public care se uită snobeşte la mişcările lui. Implicarea statului în modelarea activităţilor artistice favorabile formei sale actuale prin plasarea unor curatori în funcţii cheie care să modeleze gusturile elitiste este un alt tip de comandare a imaginii publicitare. Noi politicienii vă punem la dispoziţie nişte spaţii de exprimare, plătim nişte posturi de selectori de imagine dar voi faceţi „Cântarea României” în variantă „postmodernă”, right? Astfel de curatori nu sunt controlaţi de nimeni şi au exact acel rol pe care un Hegel îl avea la vremea lui, adică să creeze un sistem ermetic greu de pătruns şi de înţeles dar care de fapt este un balon de săpun. În acelaşi fel curatorii/galeriştii contemporani promovează o artă care să nu pună în discuţie (decât eventual în modul lapidar) forma sa actuală a statului. Tot timpul politicienii răi sunt cei ai trecutului şi niciodată ai prezentului. Pentru că însăşi sistemul politic actual mizează pe demonizarea politicienilor trecutului. Să fie o coincidenţă că în colajele tragicomice ale lui Bârlădeanu nu există vreo imagine cu Băsescu sau Tăriceanu? Lucrul nu este neapărat eronat numai că acestia îi provoacă o falsă eforie de schimbare care să îl facă să meargă la vot. În ochii imaturi ai omului de rând imbecilizat acest lucru apelează ambivalenţa părintelui rău – părintelui bun cu care el judecă politicienii nu ca pe nişte angajaţi ai săi ci ca pe nişte şefi sa patroni, după modelul tradiţional al stăpânului. În felul acesta sistemul goes on iar fraierii îşi acceptă resemnaţi condiţia. Doar câteva pusee euforice de falsă schimbare îi mai face să creadă că pot schimba cu adevărat ceva. În realitate ei sunt chemaţi acolo să arate că sunt de acord cu sistemul. Un lucru e sigur: nu e nevoie de artişti care să puieze în mintea sclavilor ideea de eliberare pentru că s-ar putea face dezordine. E nevoie de artişti care să arate cât de mişto e lumea actuală. E nevoie de artişti care să distreze intelectual.
S-ar putea ca vechiul concept de artist care produce minuni prin gesturile lui aşa cum s-a consolidat tradiţional să fie astăzi luat de curator/galerist în aceeaşi măsură în care dexteritatea în desen a pictorilor a fost luată de aparatul foto care face desenul perfect într-o secundă. În industria jocurilor video vechile activităţi nobile ale modelării unor forme anatomice aşa cum erau făcute până acum câţiva ani au ajuns activităţi ce asemănă mai mult a fabrică, cu dead-line-uri şi producţie pe bandă rulantă. Cei mai performanţi astfel de artişti muncitori îi au ca modele pe Phidias, Michelangelo, Leonardo, sau … Dali.
Mi-a venit o ideea de stencil însă nu am să o pun pe ziduri pentru că tema este mult prea elitistă pentru interesul concret al străzii.
Subscribe to:
Posts (Atom)
