Florin a fost modelul ideal al Universităţii Naţionale de Artă. Cu un autism foarte sever, omul stătea în poză cu orele fără să clipească, până când oboseam noi lucrând şi îi atrăgeam atenţia că poate ar vrea şi el o pauză. (Pentru cei ce n-au stat în poză, garantez că e greu să stai fără să te mişti să te deseneze cineva, chit că primele 10 minute e amuzant). Cu figura sa absentă şi cabalină – oare de ce nu l-am făcut cal, ci leu-sfinx? – Florin m-a inspirat cel mai mult dintre modelele facultăţii. Le-am desenat/pictat pe toate, că – na! – aşa ne-am pierdut noi timpul în mare parte, repetând ce făcusem deja în liceu… Dar nu mai am lucrări cu alte modele din facultate. Dar pe unele cu Florin le-am păstrat. Iată-l mai jos într-o lucrare suprarealistă! Hai s-o şi descriu în mod suprarealist, acum! Mai schimbăm puţin abordarea către fantezie, că parcă m-am săturat de atâta adevăr sec… Hai să dăm drumul la asociaţia liberă înainte să adorm, nea Sigmundică, să ne mai jucăm şi cu literatura mnemorialiastică!
Deci Florin mi se părea o siluetă de Giacometti transpusă în portret, un om care a renunţat la tot înainte de a vrea ceva. L-am tot desenat şi pictat în fel şi chip. M-am întâlnit cu el pe stradă acum câţiva ani, după ce nu-l mai văzusem de aproape 20. Cu un entuziasm tipic de revedere i-am strigat „Floriiiin! Salut! Ce mai faci?”. La care el mi-a răspuns apatic ca şi cum mă văzuse ieri: „Bine!”. Şi a continuat să meargă. N-avea rost să-l mai întreb altceva, dacă mai e model, cum o duce, ce mai ştie de colegi. Iată-l mai jos într-o lucrare din studenţie în formă de sfinx!
Am eu ceva cu mumiile egiptene, moarte dar vii (precum însuşi Florin), piramidele mute dar povestitoare (precum însuşi Florin) de la Ghiza sau Saqqara, că şi pe Zinedine Zidane l-am făcut sfinx.
Dar pe Florin l-am făcut ca pe un sfinx mutilat de profesorul Alexandru Chira, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, că şi el a murit! Florin e leul sfinx bătrân şi alungat din grupul de lei, aşteptând moartea. Poate c-o fi şi venit, dar când l-a văzut a întrebat: „pentru ăsta m-aţi chemat, mă?”. Şi a plecat cu mâna goală, că oricum nu merita drumul. Florin o fi murit de mult şi nouă ni se părea că încă trăieşte… Moartea ar fi în acest caz alter-ego-ul puiului de barză din bancul ăla din anii 90…, care a speriat nişte studente.
În fine, rezultatul e că Florin a ieşit ca un sfinx în formă de câine de pază al UNA, dar care e prea absent ca să mai latre. Da, ne aflăm în plin suprarealism, aşa că îmi permit o interpretare a ceea ce oi fi gândit atunci, ca pe un vis: Florin sînt eu speriat de Chira, care ţine lanţul de undeva din interior. Uşa e cea „din spate”, pe unde intrau studenţii de obicei. Uitându-mă acum la lucrare, nu-mi explic de ce nu i-am făcut şi acoperiş clădirii…
