Cu ceva timp in urma a avut loc la galeria H’art expozitia „Salut”. Jan Kalab este un artist foarte dinamic, jongland cu instrumentele designului riguros dar si cu cele ale tehnicilor mai libere din zona graffiti. Lectia abstractionsmului din prima jumatate a secolului 20 este si ea asimilata, fara insa a ramane prins in fundamentalismul in care a derivat in anii 1970, respectiv minimalismul. Dar, cumva, parca minimalismul sta pe undeva ascuns asemenea unui antrenor care isi priveste si coordoneaza echipa. Si acolo unde se vede ceva minimalism trebuie sa se simta si un oarecare miros de conceptualism. Faptul ca artistul a studiat la Academia de Arta din Praga trebuie sa isi fi lasat fie si indirect amprenta asupra evolutiei sale de la graffer, ce desena litere pe ziduri sau trenuri, la pictor abstract care se joaca cu forme geometrice.
Mostenirea graffiti-ului se vede chiar si in ordinea armonica a diversitatii formelor sale postgraffitice. Cercul se resimte in pictura lui chiar si atunci cand acestea sunt realizate exclusiv din linii drepte. Romburile plasate cu varful in jos par mai curand niste cercuri reduse segmentar, gata sa se rostogoleasca, decat niste patrate riguroase, ceea ce sunt de fapt.
O alta mostenire din perioada graffiti se intalneste cu designul grafic cu care imagistica lui Kalab se asociaza. Desprinderea si usoara departare a suprafetelor plane ale unor forme tridimensionale de gen cub, prisma sau piramida ma duce cu gandul la vizualizarea obiectelor 3D pe care unele softuri ca Maya sau 3D Max o pot realiza. Aceasta particularitate este menita sa descrie si mai precis niste obiecte mai complexe, prezentand si interiorul lor, completand astfel vizualizarea semitransparenta. Designul grafic a preluat astfel de particularitate a imaginii pentru a atrage atentia asupra unei potentiale complexitati a imaginii, sugerandu-i astfel spectatorului sa caute atent un labirint functional si explicativ al formei.
De asemenea, descendenta si perspectiva designului grafic mai consta si in umbrirea purtata a formelor pe un fond imaginar simulat. Designul grafic foloseste o astfel de stratagema pentru a pune in evidenta un semn fie el obiect grafic, logo sau text. In dorinta lor de a se elibera de figuratie, abstractionistii din prima jumatate si minimalistii din cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea au evitat radical vreo urma de umbra. Precursorii abstractionismului, cubistii, au redus ei insisi claritatea figurativa a umbrei, transformand-o in delimitare a formelor mai curand decat o certitudine tridimensionala a lor. Fara sa tina cont de mofturile diferitelor epoci si stiluri, graffiti-ul inceputului de mileniu 3 a inceput sa se „desprinda” de pe suprafata, dand iluzia unei reintoarceri a semnului catre figurativitate dupa ce austeritatea minimalista a cladirilor tuturor oraselor a sufocat perceptia estetica contemporana. Graffiti-ul figurativ (gresit numit 3D, deoarece 3D inseamna sentimentul de adancime oferit de suportul electronic) este o intoarcere re-evolutionara a abstractului traditional al literelor catre figurativul umbrelor pe care ele le lasa in jur.
Parca voind sa explice unui copil cu exemple concrete, sau poate din nevoia de a se obiectiva cu concretul insusi, Jan Kalab s-a folosit de umbrele reale pentru formele sale geometric-brute. A reusit sa faca acest lucru cu ajutorul unui soi de colaj mecanic: a suprapus aceste forme pe niveluri diferite prin suprapunerea a 3 sau mai multe sasiuri pe spatele carora au fost in prealabil lipite si decupate aceste forme. Fiecare dintre aceste decupari lasa astfel de umbre pe „layerul” inferior. Rezultatul este un fel de instalatie facuta din elemente artistice traditionale care se intorc oarecum magic catre a fi un obiect de arta traditional, cu compozitie si reguli armonice solide. Un astfel de discurs artistic seamana cu actul de magie a iluzionistului care, dupa ce taie ferfelita diferite obiecte sau fiinte vi, si dupa ce le baga prin diferite locuri, le scoate apoi intregi ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Magia propriuzisa nu mai are impactul pe care il avea acum 100 de ani in randul publicului. Dar jocul de-a magia, va mai prinde mult timp de acum incolo. Prezentarea in sala de expozitie a unor obiecte reale formate din aceste subelemente compozitionale si tablouri cu imagini bidimensionale pictate ale unor astfel de forme este un du-te-vino prin care artistul il invita pe privitor la un joc de-a v-ati ascunselea. Desi fara legatura reclamata cu conceptualismul, trecerea aceasta de la realitate (tridimensionala) la imagine (bidimensionala) ma duce cu gandul la scaunul lui Joseph Kosuth expus ca obiect, ca fotografie si ca definitie textuala. In conditiile in care la fiecare expunere de obiecte de ara ne punem din ce in ce mai acut intrebarea „ce e arta?” sau „de ce?” , a raspunde cu un alt registru logic este un mod de a invita nu la reflectie sterila ci la traire fertila.
