Cateva cuvinte despre bienala de la Venetia de anul acesta

Ar fi trebuit sa fiu mai atent la acest fenomen insa lucrez si eu la proiectul meu cu colajul de filme care m-a atras aproape cu totul in el. Trebuie sa imi spun si eu parerea insa macar asa la prima vedere.

Am observat si eu (ca si altii) ca anul acesta la Venetia mai mult decat oricand comercialul, aspectul tipic al culturii de masa a patruns in spiritul bienalei. In locul unei atitudini cat de cat critice, sau macar subversive fata de valorile contemporane parca avem o reclama la societatea de consum. Nu cred ca acesta este spiritul bienalei de la Venetia. Pe de alta parte insa e clar ca intre designul (comercial) si elitismul discentric s-a produs o oarecare apropiere. Panourile publicitare seamana din ce in ce mai mult cu instalatii iar campaniile publicitare seamana uneori cu niste performance-uri. Pe de alta parte pop-artul inca are destui reprezentanti activi pe scena internationala chiar daca nu cu aceeasi anvergura ca a celor din anii 70. In aceasta vara inclusiv in Bucuresti a avut loc o supertrambitata si megareclamata expozitie cu facaturi din ambalajele unei cunoscute bauturi. Evident, ca si designul in general, si in cazul de fata avem de a face cu acel tip de copism, cu acel tip de manierism specific acestei arte facuta pentru mintile scurte sau needucate in materie de arta. Insa daca am fi exclus siglele de pe unele dintre acele gogomanii si cu o atitudine noncorporatista eu zic ca ar fi putut fi cu usurinta puse la loc vizibil in bienala. O campanie publicitara la un anumit produs a expus doar text fara imagine „reinventand” in mod desuet si cumercial… conceptualismul. Asta este, lumea se emancipeaza, vede, experimentele din trecut s-au dovedit a fi certitudini iar ce a fost odata nou si unic devine comun si element al gustului (aproape) general. Dupa cum designul a ajuns sa se inspire din aceste experimente in acelasi fel si unele dintre „experimentele” de la bienala au ajuns sa semene ceva mai mult a design si publicitate. Foarte multe din piesele expuse ar putea sta cu brio pe un panou publicitar ca reclama cu un text adecvat pe ele.

Dincolo de acest aspect oarecum natural insa, in momentul in care Irakul este prezent in bienala de la Venetia iar Iranul nu, atunci pentru mine e clar ca un astfel de metaeveniment este o expresie a neocolonialismului neoliberal, caruia intr-adevar nu doar arta, ci cultura in general ii face reclama. Aproape ca se spune prin aceasta decizie: "Uite, am eliberat Irakul, am facut acolo democratie pe cand restul de "axa a raului" a ramas barbarie... Si aici nu e vorba doar de Irak ci si de tarile africane din lumea a treia care sunt prezente la bienala de ceva timp desi majoritatea cetatenilor acestor tari au viata si cultura primitiva exeptand o anumita minoritate. Am putea expune pictura de aborigeni pentru pavilionul Australiei? Nu poti face arta contemporana ex nihilo. Natura nu este arta contemporana. Elefantii nu sunt pictori. Este in primul rand problema artei ca si fenomen cultural. De ce natura nu e "geniala"? Nu stiu dar asa zice societatea. Iar daca tu ca institutie culturala folosesti acest instrument politic sub pretextul emanciparii artei pe mine nu ma convingi.

Si aici sunt cateva semne de intrebare nu doar fata de bienala de la Venetia ci fata intreaga cultura elitista contemporana relativ la izolationismul sau in turnul de fildes al neimplicarii in chestiunile politice. Aristocratismul ei conservator incepe sa ma irite… Ea e foarte critica fata de terorism, totalitarism sau abuzuri marginale asupra marginalilor insa are mari rezerve in a vedea spectrul de abuzuri centrale ale democratiei autentice. Minciunile, propaganda, neosclavagismul consumist… Astea sunt crime doar cu un pic mai mici decat cele pe care ea le critica. Dar acest gen de arta le evita pe celelalte fireste in numele suportului oferit de stat si de cei care controleaza parghiile care le practica. N-am fost niciodata de acord cu a judeca arta din aceasta perspectiva exterioara. Poate ca ma insel. Stiu ca arta a fost mereu sustinuta de „cei puternici” chiar si atunci cand a fost facuta de cei slabi si pentru cei slabi. Insa, parafrazandu-l pe Aristotel, prietena mi-este arta dar mai prietena viata si umanitatea. Din acest motiv incep sa o consider perimata in raport cu spiritul timpului actual. Simt ca nu mai pot sustine o asemenea arta desi o consider in continuare interesanta.

Bienala de la Venetia ramane probabil cel mai important eveniment de arta discentrica din lume. (Inca consider ca cultura de masa e si ea la fel de contemporana ca si asanumita "arta contemporana" cum este numita aceasta). Daca luam in calcul si numeroasele evenimente auxiliare ce se intampla in jurul bienalei ne dam seama ca avem de a face cu un eveniment de dimensiuni colosale. Efectiv nu stiu daca in 5 luni cat tine bienala cineva poate sa judece complet diversitatea de tendinte, simboluri si semne ale sale. De aceea imi asum subiectivitatea si temporaritatea celor scrise mai jos atata timp cat nu am stat zi de zi in salile de expozitie ale bienalei sa stau si sa analizez.



Pavilionul american a nemultumit multa lume si intr-adevar nu prea face cinste importantelor nume pe care America le-a dat artei. Ei au expus niste sportivi. Am vazut o gimnasta si in filmul de mai jos se vede un alergator pe banda. Inauntru au mai fost niste prostioare cu bancomate cantatoare si alte chestii care se apropie mai mult de show-biz si circ decat de arta prorpiuzisa.



Asemenea unui articol comandat si aceasta piesa mi se pare o comanda politica menita sa imbunatateasca imaginea tancului si razboiului, interesul principal al autoritatilor cu care sa poata controla mai bine si mai eficient sclavii. Chiar daca performance-instalatia poate fi interpretata si in sensul ca energia si sangele irosit al soldatilor makes the world go arround, sau ca razboiul are pentru SUA naturaletea unui jogging totusi a expune un instrument al razboiului altfel decat cu sens diabolic fie e lipsa de inspiratie fie comanda politica.

Pavilionul Germaniei m-a socat. Mi se pare o adevarata disectie a puterii si a raului pe care il provoaca speciei umane. Germania prezinta un fel de laborator al terorii nevazute. Nu se vad coltii, nu se vad urmele de sange ca in filmele de groaza insa parca le intuiesti tu, parca le simti undeva in profunzimea imaginatiei.



Pavilonul Italiei, cel plin cu de toate pentru toti mi s-a parut interesant, poate un pic cam „lung”. Cred ca ar fi trebuit sa iei loc si sa astepti, ceea ce nu prea ai la acest eveniment...

La fel si pavilionul Rusiei desi parca nu e atat de divers ca al Italiei. Mi s-a parut mai slabut fata de ce au facut in 2009 de exemplu.



Dar ma bucur ca inca mai exista ceva text in bienala asta (am vazut ceva si pe la pavilionul Chile). Se pare ca, in diversitatea de forme si mijloace de expresie si imensitatea numarului de obiecte expuse, lumea nu mai are rabdare cu textul. Din pacate!

Suedia Are un pavilion decent dar un pic cam sec.

Georgia a expus un fel de masti care par ca respira si ca dorm. E un tip interesant de prezentare a misterului somnului. Nu e cine stie ce insa ramane totusi interesant.

http://www.youtube.com/watch?v=Lv2znBj1sp0&feature=related

Grecia a venit cu o sala inundata. De fapt a revenit, pentru ca tema s-a facut de atatea ori… Nu o poti relua la nesfarsit daca nu ii adaugi ceva in plus.




Pavilionul Israelului mi s-a parut amuzant. Lucrarea nu are nici un fel de alura conceptualista si nici nu arata vreun aspect inedit al unui colt de lume ci frapeaza prin inutilitatea fenomenului de filtrare si rearuncare a apei inapoi in canale. Apa asta e floare cu care nu se face primavara de care vorbea batranul Aristotel. Calitatea apei din canalele Venetiei va fi mult timp o problema.



Interesant e faptul ca lucrarea poate fi interpretata si sub aspectul protestatar. Parca o spune pe sleau: Cine sunteti mai voi macaronarilor de aveti cea mai tare bienala? Aveti o apa de rahat prin canalele astea uite noi vi-o curatim.

Franta a expus o instalatie cinetica ce pare supradimensionarea modului in care se face un film, cu secventele care se succed si care primesc coerenta de la ochiul uman. Nu mi se pare o idee prea fecunda, nu cred ca se pot scoate multe de aici insa e amuzanta si jucausa. O prezenta onorabila ca o echipa campioana ce castiga cu 1-0 dupa un meci modest.



La fel se poate si despre Croatia , exceptand fireste analogia cu "echipa campioana":



M-a amuzat de asemenea spargerea oglinzilor (de fapt niste ecrane in care se proiectau spargerile de oglinda) de la pavilionul coreean. Mi s-a parut consistenta prezentarea succesiunii temporale si spatiale a celor mai frumoase si celor mai urate lucruri din lume. Mai intai doi manechini sunt prezentati in pozitie de lupta si respingere maxima iar apoi alti doi manechini (suntem invitati sa credem ca ar fi tot aceeasi) sunt prezentati in postura Pieta lui Michelangelo.



O astfel de desfasurare a obiectelor in spatiu ma invita sa meditez la realitatea psihica umana. Pe de o parte avem o mentalitate razboinica si inselatoare fata de aproapele nostru dar pe de alta il plangem si suferim enorm dupa ce l-am ucis. Asa s-a intamplat cu insusi Isus pe care sistemul actual l-ar ucide sau l-ar baga la puscarie chir stiind ca este Isus si fata de care are veneratie.

Un element surprinzator in acest ansamblu sculptural/instalatie mi se pare dialogul oglinzilor care erau de fapt ecrane cu sticla de oglinda ce reflectau exteriorul doar in zonele de tonuri inchise ale filmului rulat pe ele. Mi s-a parut interesanta rularea filmului spargerii lor. M-am gandit automat la oglinzile sparte ale lui Pistoletto din 2009.

Mi-a placut foarte mult si Angel-Soldier. Merita mai multa atentie:



O interpretez ca pe o ironie de coloratura hippie la adresa soldatilor si razboinicilor. Cand vad un astfel de film ma gandesc ca spiritul hippiotilor care opreau razboiul din Vietnam nu a murit.

Mi-a placut foarte mult si pavilionul englez care a expus un spatiu preindustrial de locuit. Poate sunt eu subiectiv si mi-e dor de uneltele si casa bunicilor care aratau cam la fel. Insa un astfel de proiect mi s-a parut interesant pentru ca pare a fi un muzeu extrem de prezent si de viu reexpus intr-un spatiu expozitional contemporan. Poate fi un exemplu pentru muzeele satului de pe la noi despre cum se poate readuce la viata un spatiu si nu doar o reprezentare mormantala a lui. E bine si asa, insa iata cum viata de acum cateva secole pulseaza in aceste obiecte in pavilionul englez!



Dupa cum am lasat sa se inteleaga inca din postul de acum 2 ani, am fost curios de prezenta Arabiei Saudite la Venetia in 2011 dupa debutul prostesc din 2009. De data asta au terminat-o cu vreo pretentie total nejustificata de revolutionare a artei si s-au intors la un soi de design/advertising vopsit in minimalism si op art. E cam putin dar macar e onest. De data asta Arabia Saudita nu mai vrea sa arate ca ea a inventat zgarie-norii, tehnologia sau acvariile fanteziste care daca vrea revolutioneaza la orice ora arta asa cum au facut acum 2 ani.



De data asta cred ca au facut mai bine. „Domn’e noi suntem o civilizatie noua, avem mai multa traditie de care inca nu ne-am putut desprinde total. N-avem nici experienta razboiului civil sau mondial, nici cea a cracului din 39 si nici pe cea a Revolutiei Franceze. Nici existentialism. Nici psihanaliza. Nici protestele studentesti. Dar avem bani sa cumparam toata Venetia asta la o adica si cred ca suntem si noi parte din contemporaneitate”. Si mi se pare un discurs ceva mai onest. Nu mai vor sa arate cu aceasta expozitie ca ei pot revolutiona arta cand vrea muschii lor ci doar ca incearca sa se adapteze noilor conditii sociale propuse de civilizatia occidentala ceea ce pana la urma este firesc. Arabia Saudita este un colt de lume interesant si un experiment social de urmarit care cred ca trebuie sa aiba loc la bienala.

Bine domn’e! Hai si voi la Venetia ca venim si noi la voi la hotel daca nu inchideti discoteca la 12… :D Fair play…


Prin pavilionul Chinei parca vad ordinele tovarasilor comunisti (care arata ca pot fi si ei capitalisti cand vrea muschii lor si la orice ora) cum ca trebuie invocata traditia chineza impreuna cu … „modernitatea”. Ma mir ca n-am vazut vreun pliant cu „visit China!”

Egiptul pare ca nu poate inca face diferenta intre politica (fie ea si una revolutionara) si arta. Occidentul s-a saturat deja de entuziasmul esticilor de acum un pic peste 20 de ani. Oricum sfarsitul dictaturii nu e nici pe departe inceputul libertatii.

Pavilionul argentinian pare obosit si invechit. S-a muncit mult la el dar nu neaparat asta inseamna sa faci arta.

Ungaria a expus o masina avariata intr-o instalatie foto. Slab

Pavilionul Romaniei mi se pare ca s-a prezentat mai modest ca alte dati.



Ion Grigorescu e un artist onest si bun. Insa tipul acesta de filme mi se pare un pic cam neactual. Plus de asta protestul celor doua artiste mi s-a parut stupid in conditiile date. Cand le-am vazut cum scriu cu spray-ul ca niste graferite incepatoare care nu fac nici graffiti si nici conceptualism …

Cat despre „salonul invitatilor” am remarcat cateva prezente:

Jan Fabre, „Pietas" - indiferent cat de amuzanta sau inedita ar fi o interpretare radicala a unei lucrari sau al unui semn clasic, eu personal m-am cam saturat de asa ceva. Isus superstar sau David in jeensi s-a tot facut. Nu poti sa continui asa la infinit. Devi designer si iti pierzi calitatea de artist autentic. Lumea nu este doar arta clasica. Sunt atatea lucruri interesante de adus la bienala!



Norma Jeane a expus o foarte interesanta instalatie sau mai bine zis… nimic. Creta colorata, creioanele si plastilina oferite publicului spre a-si face propria lui arta nu au rol de obiecte dea arta ci rechizite spre folosinta publicului. Rezultatul este interesant chiar daca pare banal, spatiul reluand realitatea gradinitelor si tratand vizitatorii ca pe niste copii. Insa un astfel de „experiment banal” ma trimite cu gandul la Beuys si „Everybody is an artist”



Nu putea trece neobservat Nathaniel Mellors cu apropierea lui de efectele speciale din filme. Cred totusi ca succesul pe care l-a avut la public se datoreaza tocmai acestui aspect iar lucrarea nu e atat de geniala pe cat pare.

Gabriel Baldovin

Tweet

"Principiile artei teoretice" tiparita

Conceptualismul trebuie impartit in doua. O parte este cea cunoscuta deja si constituie grosul miscarii aparute in anii 1970. Cealalta parte, mai discreta s-a manifestat doar la unii conceptualisti si ceva mai sporadic. Insa ea s-a manifestat si la unii savanti intr-un mod oarecum inconstient. Cele doua tendinte sunt diferite una de alta insa au in comun renuntarea partiala sau totala la obiect in favoarea textului sau ideii ca material creativ al artei. Sunt de parere ca aceasta a doua forma trebuie numita arta teoretica si asta incerc sa arat ceva mai detaliat in cea mai recent tiparita carte a mea "The basics of theoretical art" scrisa in 2008 si tradusa anul acesta in limba engleza:
http://www.amazon.de/Basics-Theoretical-Art-theoretical-conceptualism/dp/3846540420


Lucrarea poate fi citita in limba romana in format electronic cu un simplu click pe urmatorul link:

http://baldovin.netai.net/principiile_artei_teoretice.htm

Gabriel Baldovin

Tweet

The Infinite Dollars

Desi tema este mai veche (vezi Cildo Meireles) ea ramane inca actuala.
Tinand cont de mistificarea absolut incredibila a banilor astazi (vezi Zeitgeist Addendum) o astfel de imagine poate fi un rezumat al unei astfel de demistificari.

Gabriel Baldovin

Tweet

Art is kitsch. Kitsch is art

Tweet

Picasso reloaded

Lucrarea mea toretica mai veche "Cubismul lui Picasso: Psihanaliza distrugerii si reparatiei" va vedea in curand lumina tiparului



Arta nu poate fi inteleasa in profunzimea ei prin abordarile metafizicaliste ale esteticii clasice ci printr-o abordare mutidisciplinara psihanaliza-sociologie-istoria artei. Zic multidisciplinara in virtutea viziunii actuale asupra acestor 3 presupuse diferite domenii. In realitate sunt convins ca ele sunt unul si acelasi lucru.

Am gasit o legatura inextricabila intre arta lui Picasso si simptomele sale obsesionale tipice pentru nevroza obsesional-compulsiva. Se poate spune ca numai suprarealismul are fundament psihopatologic ci si cubismul. Arta moderna insasi poate fi explicata pe acest fir. Mai mult decat atat, arta in general este un simptom obsesional cosmetizat si nu numai religia asa cum credea Freud

Tweet

A murit Ion Salisteanu

Tristul eveniment s-a intamplat cam acum o luna pe 25 mai si a fost anuntat pe unele canale mass-media. Cum eu nu mai urmaresc mass-media n-am stiut nimic de treaba asta pana acum cateva zile. Info-culture, grupul yahoo care obisnuia sa dea informatii despre arta de dinainte de 1989 s-a convertit intr-un spatiu al anunturilor, reclamelor si propagandei politice cu un oarecare iz cultural asa ca nici aici nu s-a spus nimic.

Din pacate nu sunt in cel mai bun moment al vietii de a vorbi despre fostul meu profesor de la facultate Ion Salisteanu. Revolta mea pe cultura si civilizatie e atat de mare incat asta afecteaza si modul in care mi-l amintesc si il apreciez. Evolutia mea culturala s-a desfasurat pe un cu totul alt fagas decat a lui asa ca puncte comune intre modul de a vedea arta sau intre filosofia fiecaruia nu au mai ramas. Cu toate astea cred ca macar din amintiri ar trebui sa ii dedic un articol omagial pe acest blog. Ce a ramas si s-a confirmat in cele doua intalniri intamplatoare pe care le-am avut cu el dupa ce am terminat studiile a fost caldura umana absolut unica intre fiarele culturale, politice si economice bucurestene. El, profesorul Guta, profesorul Lazarescu de tehnologie si restaurare si colegii studenti au fost oamenii pentru care facultatea a meritat.

S-a intamplat ca intre mine si Salisteanu sa existe o afinitate cromatica pe care n-am mai intalnit-o fata de alt profesor. Ce imi placea mie ii placea si lui. Nu-i nimic pedagogic aici, e o chestie mai curand organica, incipienta. Pe undeva prin anul 3 i-am simtit foarte profund influenta si am pictat o serie de lucrari in maniera SALION. A fost singurul profesor care m-a inspirat cu arta lui. Eram pe aceeasi unda, simteam si gandeam la fel si din cauza asta am ramas mult timp unul dintre favoritii lui chiar cand incet incet m-am transformat in altceva si acordurile cromatice n-au mai insemnat mare lucru pentru mine. L-am simtit ca pe un parinte si cred ca si din asta am avut si un recul oedipian fata de el la sfarsitul facultatii. L-am simtit ca pe un alter-ego, un fel de eu insumi venit din viitor sa-mi dau sfaturi despre ce am de facut mai departe.

Ion Salisteanu - "Muntele alb"

Desi a pictat gestualist in ultima parte a carierei el nu a fost un pictor gestualist si nu a a avut o mentalitate expresionista. Mentalitatea lui era de factura abstractionista mai curand. Mi-aduc aminte ca am avut cativa colegi cu unele iesiri gestualiste insa el ma prefera tot pe mine care pe atunci pictam in gen Matisse, Klimt sau Miro. De aceea gestualismul sau poate ca asta a fost o bravada, o incercare de aducere la moda a artei sale tarzii. Nu a creat stil si nu a inovat pictura dar in peisajul cultural romanesc a fost un caz unic si printre primii care au folosit gestualismul in conditiile in care reflexele restrictive ale realismului socialist inca se resimteau. Dar asta nu e un motiv sa consideram ca ar fi fost un artist mediocru. Nici Vermeer nu a fost un creator de stil, a trait si murit intr-un soi de anonimat dar uite ca a ajuns mult mai respectat decat multi dintre contemporanii sai mai cunoscuti. Arta lui a intrat intr-o oarecare umbra in ultimul deceniu e mai bine sa lasam timpul sa decida inainte de a da verdicte.

A fost un om foarte cald spre deosebire de cavalerii pedagogi cu alura justitiara din acea facultate aflati parca si la putere si in opozitie. Cred ca principala calitate a lui ca pedagog de arta (de fapt principala calitate a unui pedagog de arta in general) a fost aceea de a tacea acolo unde nu avea competenta. A stiut sa invete si el de la studenti. Si aici nu a fost vorba doar de arta ci de orice alt domeniu. De exemplu niciodata nu a incercat sa ma combata in materie de unele probleme de filosofie cu care ma ocupam in detaliu in acea perioada. A inteles ca nu e pe taramul lui zona mea si si-a aratat clar eleganta de a nu intra in polemici ad hominem asa cum faceau unii colegi de-ai lui. Am sa tin minte mereu asta cu placere atunci cand ma voi gandi la persoana lui.

Fie-i tarana usoara!

Tweet

"Art for free" la Bookfest

O "amintire" de la mine poate fi gasita gratis zilele astea la Complexul Romexpo din Bucuresti cu ocazia Bookfest.



Proiect realizat impreuna cu Gorzo la care, dupa cum se vede am lucrat zilele astea.

Pe langa Gioconda Woody din imaginea de mai sus am mai imprimat stencilurile VOT, Ju$titia, Politica, Crime si Mita-ma frumos

Tweet

antislavery is not anarchy

Tweet

Fuck irony

O capodopera nu mai inseamna mare lucru in situatia in care industria artei a dezasamblat elementele sale componente, le-a analizat in detalii si a descoperit acolo un mecanism complex dar banal ca oricare alt mecanism. Dupa ce arta s-a dezvrajit astfel consumatorii de arta au recurs la ironie care e un fel de nevroza artistica, un fel de imbufnare a dependentului fata de dependenta sa. Profesionistii artei nu au putut renunta la pierderea divinitatii si absolutului clasic al artei dar nici n-au mai putut crede in ea asa cum o faceau in trecut. In fond arta e o metamanipulare sociala, nu? Rcursul la ironie e nivelul asanumitului postmodernism care este o simpla vopsire conceptualist-elitista a consumismului mediocru. Cum necum acest "nivel" s-a raspandit si in randul consumatorului "de strada":



Pentru mine "Smooth Criminal" a fost si va ramane o capodopera care suna bine in orice varianta ai pune-o daca faci un efort sa participi la asa ceva si nu doar sa te delimitezi ambivalent de ea.

Poti sa o tratezi ironic, poti sa ai un oarecare succes recurgand la astfel de ambivalenta... Dar stii ceva ironicule: fuck off cu ironia ta necreativa! In loc sa sugi din talentul/munca altora ca un paparazzi mai bine ai face tu ceva care sa apuna ceea ce esti nu ceea ce nu vei fi niciodata!

Uite ce se poate intampla atunci cand participi:




sau altfel:

Tweet

"The beat"

Ce-a mai noua creatie:

Tweet