Ce este arta teoretica

Conceptul de “arta” este unul eminamete functional, ca majoritatea conceptelor care nu vin pe cale logica. Limba a creat acest concept pentru a include in el pe cei care canta, pe cei care oramenteaza cladirile pe cei care folosesc vopselele pentru a zugravi chipuri sau pe cei care scriu poezii sau povestiri. In antichitate acest concept inca nu era inca nici atat de larg. Nimeni nu indrazea sa compare un sculptor murdar cu un poet. Abia mai tarziu s-a facut aceasta generalizare revolutioara.
Din alt punct de vedere arta nu este nici macar un lucru obiectiv desi obiectul este un element specific ei. Inca din Renastere, Leonardo vorbeste despre „cosa mentale” care este arta. Subiectivitatea mentala a artei face din om sigurul beneficiar al ei, desi, se stie prea bine, nici macar toti oamenii nu o inteleg. Cu toate astea sunt sigur ca, educat si motivat catre educatie, oricine o poate intelege. Asta arata cat de mult conteaza educatia artistica pentru limitele subiective ale conceptului de arta (pentru fiecare). Mintea omeneasca: iata obiectivul si misterul artei. Ea se invarte in jurul acestei realitati mentale ca vanatorul infometat in jurul unei prazi greu de prins. Tocmai de aceea, cu copierea aproape sterila a feomenelor psihice (vise, iluzii, halucinatii) suprarealismul a reusit sa devina nu numai un curent artistic, dar chiar curentul modernist cel mai accesibil pentru mase.
Ceva se intampla in mintea omeneasca; modul ei de functionare si evoultia ei o face sa aiba nevoie de arta. Dar mintea omeneasca produce si alte lucruri ca religia sau stiinta. In general intre acestea se vad doar diferetele fara sa se vada asemanarile, principiile comune. Tocmai pentru ca sunt produse ale mintii omenesti acestea trebuie sa fie unul si acelasi lucru.
Mintea omeneasca este asemenea unui copac. Frunzele care cad in fiecare toamna sunt amintirile recente si care se uita la un moment dat. Ramurile sunt amintirile mai vechi, care se uita mai greu, unele din copilarie, altele chiar transmise de parinti . Aceste amintiri au acea patina a timpului pe ele ceea ce le face asemenea unui vin vechi, sau a unei persoane cunocute pe care nu am mai vazut-o de zeci de ani si revazuta de curand. Daca avem o bucurie enorma atunci cand ne intalnim cu o astfel de persoana este pentru ca ea trezeste amintiri din acele vremuri fapt ce ne face sa ne intoarcem in timp (fireste, exceptand cazurile in care amintirile nu sunt bune relativ la acea persoana). Aceste amintiri fie au fost ingropate fie au fost corupte de uitare iar revederea in cauza le reactualizeaza. Este ca si cum s-ar intampla un miracol, cel al invierii.
Acesta este si miracolul artei, cel al reactualizarii unor amintiri atat de profunde incat uneori nici macar nu le stim. De accea ne plictisim de aceleasi melodii sau filme sau haine. Dimpotriva atunci cand anumite stiluri sau genuri au intrat in uitare totala ele pot reveni la moda si reimprospata amintiri profunde. Istoria artei a consemnat numeroase reveniri de astfel de mode. Ceea ce se numeste astazi postmodernism a facut un program din recuperarea traditiilor. Dar si el vine dupa ce in arta s-au consumat directii foarte variate. Pe la mijlocul secolului al XX-lea se cauta in mod expres la un artist originalitatea. Astfel ca s-au creat curente care sunt si astazi contestate deoarece au renuntat la modelul traditional al artei. Dar ele insele au intrat in desuet la fel ca si cele carora li se impotriveau cu inversunare.
Straturile mnezice profunde (memoria de foarte lunga durata) au energie psihodinamica, si aceasta este cea care le face sa fie bine inregistrate in memorie. Dar daca ele se rup de straturile mnezice superioare (memoria de scurta durata) prin slabirea asociatiilor, adica a uitarii efective a unor verigi din lantul asociativ, acesta le blocheaza, le face prizoniere ale mintii. Satisfactia psihica presupune tocmai aceasta libera manifestare a energiei prin straturile mnezice superioare (ceea ce Aristotel numea pe vremea lui, “Catharsis”) dar acest lucru nu este posibil decat printr-o foarte fluida retea mnezica. Psihanaliza are acest rol de fluidizare de retele mnezice profunde prin refacerea amintirilor si eliberarea energiei blocate in profunzimi. Aceste insule energetice (de fapt peninsule, caci ele primesc in contiuare energie din zonele mai profunde) sunt un fel de vulcani mentali ce stau sa erupa.
Tulburarile psihotice reactive tranzitorii, adica cele ce seamana cu schizofrenia dar care au cauze de declansare in diferite traume, se datoreaza inundarii sistemului psihic cu aceasta tensiune acumulata la care se adauga si cea datorata direct traumei. Acest lucru face ca, asemenea firelor prin care circula un curent mai puteric, sa cedeze fizic. Si unele schizofrenii debuteaza prin traume initiale mai mult sau mai putin atenuate de timp.( De fapt, cercetarile statistice arata ca majoritatea cazurilor de schizofrenie fie sunt din mediile sociale joase, fie au acolo descedenta ereditara, in aceaste zone sociale tesiunea psihica fiind foarte mare.) Psihannaliza previne astfel de scurtcircuitari ale sistemului psihic prin eliberarea treptata si metodica a acestei energii blocate in profunzimi.
Arta face oarecum acelasi lucru cautand sa gaseasca acesti potetiali vulcani si sa elibereze tesiunea psihica ce le este asociata. Obiectul de arta este acea cunostinta din copilarie pe care o revedem cu bucurie. El incearca sa imite material (voluntar sau nu) acea reprezentare profunda izolata in abisurile mintii si sa ajunga la cea originala prin straturile superioare care sunt resposabile cu calitatea perceptiei. Este un fel de gaurire a muntelui pentru a elibera vulcanul ce sta sa erupa. O astfel de perceptie cauta asemenea computerului retele de asociatie mnezica pentru a fi memorata si stocata, fortand o retea de asociatie catre una sau mai multe astfel de reprezetari profude izolate, fapt ce aduce cu sine si descarcarea tensiunii acumulate in ea.
Acelasi lucru il face si stiinta, prin descoperire. Acel “evrika” exclamat de savant este eliberarea unei tensiuni interne. Desi demersul stiintei este unul logic si metodic, facand apel la straturile mnezice superioare, in dezvoltarea sa pe orizontala, acest demers implica si unele gauriri verticale cu rezonanta la astfel de diamante mnezice profunde. Este la fel cum un alpinist isi consolideaza pozitia cucerita prin infigerea unui cui in peretele stancos de care sa isi lege funia.
Iata asemanarea intre stiinta si arta. Iata si de ce majoritatea savantilor sunt imuni la demersul artistic, anume petru ca fondul lor mnezic profund are acoperire prin demersul stiintific. Diferentierea atat de categorica a artei de stiinta este data in special de viziunea traditioalista asupra acestor concepte. Apoi, dat fiind faptul ca demersul stiintific este atat de elitist, inaccesibil maselor, diferentierea s-a facut si relativ la aceasta artificiala distinctie sociala. Si totusi dependenta chiar a demersului artistic traditional de cel stiintific este absoluta. Pe langa faptul ca arta depinde de stiinta si tehnica in ceea ce priveste aparitia noilor materiale, fapt care este o legatura externa, arta depinde foarte mult de mentalitatea sociala in care descoperirile stiintifice sunt motorul. Iata legatura artei cu stiinta: arta promoveaza, popularizeaza demersul elitist al stiintei. Ce ar fi Renasterea fara studiul anatomiei? Ce ar fi arta de dupa academism fara ideile politice social-democrate care au permis acceptarea si a unei frumuseti nonaristocrate? Ce ar fi fost pointilismul fara teoria conurilor si bastonaselor? Ce ar fi fost futurismul sau dadaismul fara renuntarea la metafizica determinista clasica in favoarea teoriilor nedeterministe? etc.
Iata de ce arta este teoretica prin ea insasi, sitagma de “arta teoretica” fiind de fapt un pleonasm. Faptul ca in secolul al XX-lea programul teoretic este mult mai vizibil se datoreaza cresterii contactului direct al maselor cu stiinta. Incepand de la pointillism si futurism arta sprijinita de un program teoretic a devenit o realitate tot mai des intalnita. S-a ajuns la conceptualism care a renuntat de tot la obiect. Dar nu obiectul conteaza. Acum stim ca el este doar un motiv pentru introspectie. Chiar arta traditioala se comporta astfel prin dispretuirea cópiilor. Daca obiectul in sine ar conta atat de mult de ce nu se acorda copiei aceeasi valoare in raport cu gradul de asemanare cu origialul? Pentru ca nu obiectul conteaza ci efectul lui mental. El este doar un corolar in lumea materiala a unui demers interior. Este o autorizare externalista a unui astfel de demers. Tocmai de aceea arta este orice lucru. Oricarui lucru i se poate atasa un demers teoretic cu care sa mergem la vanatoare de arhetipuri mentale. Caci orice lucru, intrucat este intr-o singura lume, are legatura cu toate celelalte lucruri din jurul lui (nu exista sistem absolut izolat), si i se poate atasa orice informatie legata de alte lucruri. Fireste, ideal este ca acel obiect sa fie cat mai mult un corolar material, sa concetreze in el ideile demersului stiitific pentru a putea ajuta la spargerea portilor arhetipurilor profunde.
Iata ca limitele conceptului de arta s-au topit odata cu evolutia acesteia. S-a spus ca multe dintre aceste experimente nu sunt de fapt arta. Lasand la o parte faptul ca insusi coceptul de “arta” pe care acesti contestatari il au este unul extrem de vicios, cum am putea sa denumim o activitate ca acea a dadaismului, conceptualismului, etc? Niste minti obosite si necoapte au spus ca ar fi “nebunie” pur si simplu, dar sunt sigur ca nu au studiat mare lucru nici in domeniul psihiatriei. Nimeni nu este proprietarul limitelor conceptului de arta.

Tweet