|
Common Playground la CND
Am fost la Common Playground la CND. Dintre cei trei Ripo mi-a placut cel mai mult. Da impresia ca stie meserie. Formatiunea lui este de designer si asta se vede inclusiv in tagurile sale. In fapt se poate spune ca majoritatea dintre cei ce fac graffiti ca il face ca pe un hobby chiar daca recent el pare sa fi renuntat la un astfel de job de graphic designer. Apropierea dintre graphic design si arta urbana este inscrisa intr-un fenomen mai larg prin care societatea devine atenta la directii culturale alternative si isi apropriaza rezultatele unor astfel de individualisti care initial ii intorc spatele. Practic elementele de cultura a strazii sunt adoptate mai mult sau mai putin artificial de advertising in incercarea acestuia de a scapa de fata corporatista si a se apropia de cumparatori.
Este foarte intersant modul in care semnele rezultate ca urmare a desenului extrem de rapid al tagului sunt apoi adoptate in varianta de stencil. Liniile libere dar sigure si regulate amintesc de path-urile Bezier din grafica vectoriala. Legatura cu designul este asadar certa. In anii 70-80 graffiti-ul era in curtea meatalului si punkului. Formele erau agresive. Aveau forma de arme (in special albe). Curbele din tagurile lui Ripo urmeaza tendinta designului de a renunta la agresivitatea si fermitatea liniilor designului din anii 70 catre ceva mai domestic. Graffiti-ul se indulceste si el si devine un mod de viata al strazii.
Babac contra MNAC sau protestul de la ora 5 de la galeria Galateca
|
Textul acesta a fost publicat pe data de 30 iunie 2005 pe lista de discutii Incepem
Linkuri catre texte scrise de autorii expozitiei:
La Galeria Galateca are loc un ciudat eveniment. O expozitie care se vrea a fi un protest la adresa Muzeului National de Arta Contemporana. Ce surprinde, din primul moment, este faptul ca expozantii sunt debutanti in ale protestului, dupa ce au tacut chitic zeci de ani la adapostul regimului. Dar nu-i nimic, niciodata nu-i tarziu. Problema e ca miroase a un alt tip de protest, a unul care deplange „pangarirea” unor monumente reprezentative pentru epoci apuse de mai mult sau de mai putin recent.
Intre obiectele expuse si textele de protest ale autorilor nu exista vreo legatura clara si directa. Parca expozitia a fost facuta in criza de timp. Sau poate autorii nu mai sunt in stare sa mai lucreze ceva si sa-si coroboreze demersul teoretic cu cel practic. In cladirea noua si digitalizata de la BCU, cu aerconditionat, cu monitoare pe cristale lichide, cu acces pe baza de card, in fine, intr-o atmosfera de film recent cu James Bond, expozitia pare mai curand una de fosile preistorice. Oricum ar fi fost puse lucrarile, tot se simte o atmosfera de parca acolo cineva a uitat sa faca putina curatenie. Sharpul tehnologiei de ultima generatie discorda cu griul obosit si imbufnitzat al epocilor (totusi) apuse...
Protestul teoretic mi se pare mai interesant si de aceea am sa "zabovesc" mai mult asupra lui. Mi-au artas atentia 4 expozanti. Primii doi sunt M. Gherasim si S.Dumitrescu, altul este P. Susara si, in final, A.Chira. Fara indoiala ca MNAC are probleme, si e normal sa fie asa pt. o institutie vie, care reactioneaza la mesajelevenite din exterior. Ar fi imposibil ca ea sa functioeze ideal intr-o societate plina de bube. Dar trebuie sa fim atenti din partea cui vin aceste critici. Pentru ca de ermetism nu cred ca poate fi acuzata.
Sorin Dumitrescu si Marin Gherasim nu protesteaza neaprat impotriva MNAC, ci a civilizatiei contemporane in general. Primul o face din perspectiva religioasa celalalt, vecin, din cea metafizicalista. Atitudinea lor nu este gresita in sine, ci este gresita pentru ca judeca cu valorile civilizatiilor de tip clasic pe cele de tip contemporan. Sunt doua sisteme de valoricare nu functioneaza in afara graniteler lor.
Arta metafizica este ceva care oricand va rezona in perceperea mea. Insa sunt doua posibilitati de a o face; fie adaptezi vechea metafizica la civilizatia contemporana, fie folosesti mijloacele traditionale dar revolutionezi metafizica. Gherasim foloseste o varianta antica a metafizicii, si de aceea cade in erori. Reprosul artei MNAC, cum ca ar fi „ex nihilo”, se vede de la o posta ca este unul la adresa artei contemporane in general. Formula latina „Ex nihilo fit nihil” avea cu totul alt sens decat cel folosit de el pentru a respinge MNAC; ea descinde din filosofia presocraticilor, si din cea aristoteliciana. Dupa acestea, lumea are un principiu existent inaintea existentei propriuzise a ei. Daca lumea provine din neant sau nu, asta nu numai ca mintea noastra nu poate raspunde, dar ea nu poate nici macar sa puna corect premisele problemei lumii si a universului. Asta a aratat-o Kant, analizand logica functionarii mintii, inca din secolul XVIII. Dupa el nu s-a mai facut metafizica la fel ca pana atunci, fiind inlocuita de fenomenologie, hermeneutica si existentialism.
Insa a ridica inductiv la generalizare o constanta a simtului comun, ceea ce produce un prim viciu ideatic, pentru ca apoi a cobori deductiv intr-o zona sensibil diferita de locul de unde se plecase, pare un fel decorupere a unui fisier prin conversie repetata in diferite formate. Originea acestei obiectii vine din experienta didactica, respectiv din faptul ca studentii se documenteaza, sau care cauta mai mult timp o rezolvare a temei. Celui care nu s-a implicat in rezolvarea temei i se aduce acest argument „Ex nihilo...”, care se traduce prin: „Nu ai investit nimic in lucrarea ta si nu ai nimerit nimic”. Din pacate, o astfel de formulare, alaturi de alte cateva, au devenit, in peisajul invatamantului de arta bucurestean, pastile astenice ale unui jargon cu pretentii teoretice subtile. Adevarul este ca, dupa cum discursul publicitar distorsioneaza maxime filosofice pentru ale folosi in dinamica comerciala, la fel s-a intamplat si in acest caz pentru cea pedagogica. As spune chiar ca, desi par diametral opuse, cele doua au mai multe similitudini.
Revenind la sensul originar al maximei, este clar cael nu poate fi folosit in argument. Toate lucrurile experientei posibile nu sunt ex nihilo, toate au cauze. A le gasi e ceva mai greu... Arta de la MNAC are cauze obiective, atat la nivelul obiectului, cat si la nivelul „softului” instalat. Ea nu este o generatie spontanee, iar lergatura si conditionarea ei fata de arta traditionalista exista inextricabil.
In ceea ce-l priveste pe S. Dumitrescu, el se scarpina sociologic la urechea opusa pentru ca, la final, sa conchida intr-un singur cuvant: „icoana” (cu uppercases). Fireste ca o replica punct cu punct la un astfel de text ar fi tot o astfel de scarpinare, de aceea ma rezum la a spune ca artistul este acela care schimba ceva, este cel care isi impune propriile teorii si propriul stil de viata, fara sa se prostitueze in fata unor modele gata fabricate, batatorite si chiar fosilizate, precum metafizica antica sau bizantinismiul poleit cu modernitate.
Apoi, daca totusi alegi sa faci o arta bazata pevalorile ascetismului religios sau filosofic, de ce nu esti consecvent pana la capat? De ce nu te retragi intr-o manastire sau in munti? Scapi de tumultul deranjator al vietii contemporane. Ce vrei de fapt? Sa ne-ntoarcem cu totii la Evul Mediu? A esuat odata. Gata!
Susara are momente cand pare un sprijinitor al artei contemporane, insa omul nu s-a decis. Astept cu nerabdare sa vad ce se mai intampla. Textul sau consta in cateva puncte impotriva MNAC, care sunt irelevante. Un teoretician cred ca ar fi trebuit sa foloseasca niste principii (generale) in dinamica argumentarii si nu simpla retorica. Singura astfel de tentativa de generalizare este o presupusa imposibilitate de existenta a unui muzeu de arta contemporana. Argumentul seamana cu cel al lui „ex nihilo”. Nu poate sa existe dar exista...
Mai departe se desprinde in aceste obiectii faptul ca muzeul nu poate functiona pentru ca sunt tensiuni intre Mihai Oroveanu si Ruxandra Balaci, ca aceasta din urma nu stie nimic de arta contemporana, etc. Asta nu e argument. Pare o declaratie spusa „la nervi”.
L-am pastrat pentru final pe regele Soare, qui est Ra (colegii si-aduc aminte de ce... ) . Acest Chira este un caz mai special. Cunosc cativa oameni care au plecat de la el din grupa, dupa marlanii incredibile. Din fericire, eu nu am avut contact cu el dacat la diploma. Omul are mari regrete pentru ca nu s-a facut militar sau politician, mai degraba dupa ce a esuat ca inginer. Are o nevoie patologica de a decide ca un geniu, vrea sa puna la punct in mod eroic pe cineva, de parca ar poza pentru o statuie ecvestra. Nu vrea sa-l surprinda paparazzi jos de pe cal! Un Napoleon al artei romanesti! Se comporta de parca ar detine adevarul absolut, alaturi de criteriile artei scapate din cutia Pandorei.
Textul sau este realmente penibil. Un amestec carpit de filosofie carteziana, marcaureliana in varianta rudimentara, si sintagme de genul „victoria fortelor binelui”, „competenta axiologica complexa” „generalii artei” „criterii ale artei”.
Chira aduce impotriva MNAC reprosul cum ca ar duce o politica lipsita de „criterii ale artei”. Reprosul este menit aaduce in prim plan viceversa, respectiv ca el ar avea aceste criterii. Trebuie observat ca el nu vorbestedespre anumite parti ale artei, (clasica, primitiva, contemporana), ci vorbeste despre arta ca totalitate. El pretinde ca ar detine piatra filosofala a artei. Dar totusi pierde din vedere ca criteriile sunt numitori comuni ai unor clase de obiecte, iar aceste clase se stabilesc dupa ce obiectele respective sunt epuizate teoretic, adica dupa ce se cunosc indeajuns relativ la gradul de generalizare al acestor clase, in care ele sunt incluse. Dar daca arta este un fenomen psihic prin excelenta; a pretinde ca cunosti total cel mai complicat mecanism din lumea proxima, intr-atat incat sa oferi criterii exclusiviste pentru clasificarea produselor sale - sufletul omenesc- , este o aberatie.
Mai trebuie artat ca arta nu are valoare perena. Perceptia artei se modifica odata cu modificarea societatii. Rejudecarea ei se face indiferent de ce spun muzeele. Valoarea, la fel ca si comunicarea, presupune trei actori: obiectul evaluat, ofertantul care detine obiectul, si clientul, cel care cere obiectul. Pe ce justificare se poate suprapozitiona Chira in intreaga masa de cerere a obiectului de arta pentru a-i oferi valoarea si criteriile artei? Dar fireste, uitasem, suntem la ora de cartezianism de balta, si nu se accepta ca valoarea sa fie rezultanta dintre cerere si oferta.
Un loc special in analiza mea il are „competenta axiologica complexa”. Un filosof nu ar intelege ce vrea sa spuna Chira; anume, conform cu cele spuse mai sus, el ar fi competent in stabilirea valorii operelor. Nici macar medievalii nu si-au permis sa faca o stiinta despre evaluarea operei de arta. Chira a dat nou sens axiologiei. A auzit el ca axiologia serefera la valoare, si a si trantit un sughitz conceptual cu criterii ale sale. Ce nu stie el, este ca in axiologie arta este doar una dintre valori, fiind o valoare in sine, relativa la alte valori; deci ea este tratata general printr-un proces de aplicare la realitate a anumitor principii generale. Axiologia nu se ocupa cu evaluarea lucrurilor particulare, a operelor de arta, in acest caz. Conceptul de valoare din axiologie nu esteacelasi cu cel din arta. Valoarea din axiologie corespunde mai curand unui cadru etic si juridic, si nu unuia psiholodinamic, ca acela din arta. Unul serefera la comunitate si apoi la individ, iar celalat la individ si apoi la comunitate. Prin generalitatea sa, el este presupus universal, aplicandu-se fiecarui individ, in timp ce valoarea artistica nu este universala, se adreseaza initial idividului, care poate, sau NU, sa reactioneze la ea. Generalizarea valorii la nivel de comunitate nu se face prin universal, ci prin asociere colectiva a indivizilor. (Vezi raporturile logice dintre notiuni!). Draga Chira, esti varza tatuco.
Dar eu stiu care este problema lui Chira. Lui ii este frica de incertitudini. Eroismul lui este unul al filosofului/artistului de curte. Omul pune stampile, scrie dosare, procese verbale. El are o teama tipic functionareasca de nesiguranta, pe care o contracareaza in rigiditate. De fapt insasi aroganta sa totalitarista nu este decat contracararea unui complex de inferioritate a provincialului incapabil sa se updateze la oras. Asta nu este neaparat ceva de detestat, insa devine o problema atunci cand solutiile personale de cicratizare a dezradacinarii devin program educational national.
La sfarsit e toata savoarea. Parca ar fi in arena cu un taur caruia ii aplica lovitura de gratie. Concentrarea e maxima. Auziti: “Muzeu nu e, National nu e, Arta nu e”. Fiti atenti la modul pedagogist salbatic in care se declara criteriu indubitabil al artei si valorii. Magister dixtit. Vad o urma de prm-ism in reprosul nationalitatii MNAC. Pot simti un iz de nostalgie fata de vremuri de catva timp apuse. Ce-i thathae, ti-e frica de concurenta? Ti-e teama ca ti-a plecat publicul catre telenovele si nu-ti mai cumpara picturicile? Tatuca Chira, cre’c-ai incurcat textul; era vorba de MNAC si nu de MNA. Replica asta era de acum 50 de ani. Sau poate ca, intr-un puseu de anamneza, ti-ai dat seama ca ai fi chiar ultimul om de pe pamant care sa decline contemporaneitatea muzeului. pentru simpul motiv ca esti mort de mult. Cat despre faptul ca nu ar fi muzeu, aici ai dreptate. Sunt sigur ca stii mai bine ce este un muzeu. Dar - vezi tu ! -, muzeu nu este doar cel al figurilor impaiate. Ca, - vezi cum e !- , noi astia, tradatorii de spirit national, avem cam multe pe cap in preocuparile noastre internationaliste, si nu ne permitem sa inventam un alt termen, doar asa pentru ca sa-ti creem tie iluzia ca lumea si limba ar fi incheiate. Dar sa stii ca exista muze pe acolo, le-am vazut eu! Dar, ma rog, poate ca asta te intereseaza mai putin, tinand cont ca te tot lauzi cu "ex nihilo"...
Gorzo atacat pentru stencil...
|
Iata ce scrie cineva despre setncilul lui Gorzo "Plec in 5 minute" replica la mai vechiul "Vin in 5 minute" :
"am vazut ca gorzo (scuzati cagofonia) il ataca pe traian basescu intr-un mod invechit, prin stencil. nu ma refer la mediul artistic utilizat (desi e vechi rau si ala, nu ca m-ar mira) ci la metoda securista a deturnarii atentiei de la subiect. el a plasat stenciluri cu "plec in cinci minute" si chipul presedintelui. ne mira ca atacul este simliar cu cel al psd-ului? nu ne mira. expunem la mnac, fief al psd-ului, constructie a psd-ului si deci atacam pe cei care nu adora psd-ul.sint insa mihnit ca un artist se poate manifesta asa. daca ataca esenta subiectului era perfect. puteam polemiza linistiti.nu ca as avea pretentii prea mari.
razvan ion care voteaza NU"
Raspund:
Si ma rog care ar fi modul in care un artist TREBUIE sa se manifeste?
Exista o retzeta de supunere a artei/artistului fata de politica? Eu stiam ca s-a abolit chestia asta... A spune ca acel stencil ar fi prost pentru ideile politice sustinute in el este la fel cum a-i reprosa unui artist ca are ca tema diavolul si arta lui ar fi proasta pentru ca tema ar fi de neacceptat. Imi cer scuze dar asta e mentalitatea lui Becali despre cultura...
Fireste ca aveti argumente sa votati "nu" la fel cum altii au mai multe argumente sa nu voteze deloc si sa nu se implice decat negativ.
Acum ca un artist refuza sa aleaga raul cel mai mic si sa "gaseasca solutii" de compromis pe care le adopta provizoriu intreaga comunitate asta e treaba lui. Il putem pune la zid ca nu are un mod de viata si gandire ca a majoritatii?
Cred ca va inselati atunci cand credeti ca ar fi vreo legatura intre prietenia lui cu MNAC si acel stencil. Daca credeti ca el ar raspunde unei comenzi din afara inseamna ca nu il cunoasteti. Cu atat mai putin cu cat asta ar veni de la PSD
Ps. Familia lui a fost victima securitatii si a modului in care baietii operau inainte. Plus de asta ata cat este el interesat de politica, are idei mai curand de dreapa. Hai sa o lasam mai moale cu acuzarea cum ca el ar avea metode securiste...
Stencilul meu:
Cercul vicios al paranoiei la Muzeul de Arta
|
Sambata 24 martie 2007 Alexandra Croitoru si Stefan Tiron au facut la Muzeul de Arta din Bucuresti o actiune geniala numita RAPORT PRELIMINAR asupra implicarii Romaniei in proiecte secrete de fabricarea armelor psihotronice de distrugere in masa . Pornind de la ideile unui paranoic, pe care l-au si invitat la actiune, ei le-au dat aura stiintifica prezentandu-le intr-un soi de conferinta. Actiunea a fost anuntata pompos, cei doi prezentandu-se drept secretar stiintific si doctor. Cadrul prezentarii a semanat foarte tare cu prezentarea unei descoperiri stiintifice cu o sala respectabila in care exista mobilier vechi (fapt ce sporea aura de autoritate determinista a mesajului), cu microfon, cu retroproiector si spicuirea dintr-o fictiva editie publicta. Prezenta presei si ideile comunicate intr-o atmosfera de sobrietate stiintifica au contribuit la completarea acestui cadru.
Discursul insa a respectat toate datele unei ideatii paranoice de forma persecutorie asa cum se pot vedea cateodata pe OTV. Elemente de influentare, manipulare si distrugere a mintii, forte electromagnetice si tot felul de unde, mecanisme capabile de distrugere in masa au fost relevate "sistematic" de "probe concludente". Fireste ca aceste presupuse probe nu erau decat niste fotografii ale unor constructii abandonate, antene, stalpi, betoane pe post de contraforti pentru stabilizarea terenului muntos si alte astfel de elemente artificiale care nu lasau sa se intrevada ca ar fi buncare secrete, inchisori subterane si laboratoare de mutilare a victimelor. Desi la inceput fiecare dintre noi dorea sa afle cu mare curiozitate ce au sa ne comunice autorii, in scurt timp toti am inceput sa radem de concluziile false pe care ei le trageau cu nonsalanta din aceste fotografii. Si noi si ei stiam ca disertatia lor este o joaca si ca nu cred realmente in ce spun. Sau, cel putin, asta c redeam noi...
Nu stiu sigur daca autorii si-au propus o reactie din partea celui care era inca anonim intre noi (si probabil singurul care traia la cote inalte disertatia) sau ea a fost o intamplare fericita. Eu as paria insa pentru prima varianta pentru ca astfel actiunea capta sensuri speciale pe care stiu ca si Alexndra si Stefan le au in posesie. Oricum, aceasta reactie a existat. La un moment dat barbatul s-a ridicat de pe scaun si ne-a mustrat pentru lipsa noastra de respect fata de discursul lor. Prezenta paranoicului adica a unui centru ideatic (cu rol principal, desi pasiv aici) a fost cheia reusitei actiunii. Practic Acest om este in masura sa salveze individualitatea situatiei. Ea este scopul suprem al artei, legitimarea sa. Fara Acest paranoic actiunea nu ar fi insemnat nimic. Ideatia paranoica de persecutie difera de la individ la individ. Fara Aceasta ideatie, fara Aceasta tema Individul nostru nu s-ar fi regasit in discurs si nu ar fi raspuns presiunii situatiei. Prin urmare nu s-ar fi plasat pe un soclu social strecurat cu mare finete de cei doi pentru observatia noastra. El este ingerul si demonul situatiei. El este clovnul si regele. El este Omul in totalitatea lui pozitiva si negativa. Cineva venit din afara gandirii artistice contemporne poate lua aceasta actiune drept o batjocura ieftina la adresa acestui nefericit. In ceea ce ma priveste vad in ea cea mai vie expresie a unei viziuni umaniste asupra psihiatriei, o viziune iesita nu din nevoia autorita tilor de putere si limitare a omu lui care ii serveste, ci din umanismul plasmuit in sanul libertatii si respectului fata de ea.
Cireasa de pe tort a perversitatii sociale a respectivei actiuni a fost un telefon primit de doamna secretar stiintific chiar in timpul conferintei. In mod cert acest telefon a venit coform unui scenariu care este in masura sa dea un sens anume actiunii. In acel moment realitatea s-a spart sub presiunea unor resorturi conspirationiste diabolice care lasau sa se intrevada ca par sa ameninte integritatea morala a autorilor. Ei pareau pentru moment sa se concentreze doar pe noul element introdus in scena, adica mesajul venit de la "cineva de sus" care parea sa fie unul de amenintare. Cei doi s-au scuzat in graba si nesiguranta (care contrasta fata de atitudienea sigura, calma si autoritara avuta pana atunci) lasand sa se inteleaga ca ceva teribil s-a intamplat. Astfel cei 2 artisti au parasit incaperea. O astfel de reactie te poate pune intr-o stare extrem de agitata. Practic noi, audienta, ne-am trezit fata in fata cu omul care se considera si el, asemenea celor 2 "fugari", persecutat de o instanta statala superioara. Omul putea deveni gresiv intr-o secunda. A parasit si el imediat dupa ei si el sala de conferinta. I-am putut citi dezgustul pe fata relativ la lipsa noastra de ingrijorare pentru cei doi. Acesta intamplare a fost unul dintre scenariile posibile. Omul putea deveni violent si putea lovi pe cineva. Sunt foarte multe cazurile in care paranoicii devin violenti fata de cei care dau impresia ca ii batjocoresc pentru ideile lor.
Dincolo de aceasta imaginati-va reactia paranoicului nostru la vederea domnului profesor doctor Tiron intr-o alta ipostaza decat cea a unui cercetator pasionat pana la autism de munca sa! Ce idei ii pot navali in minte acestui om in momentul in care savantul este vazut cum danseaza pe muzica electronica pana la epuizare!!!! O intreaga teorie conspirativa demna de serialele de genul "Dosarele X" sau, mai nou, "The 4400" se poate declansa in mintea acestui om. Din acest punct de vedere respectiv actiune poate fi interpretata prin prisma unei nostalgii abstracte la adresa unei reale mutilari pe care "fortele obscure" le pot produce savantului pentru a-l transforma intr-un "gura-casca" ce umbla prin nu stiu ce cluburi...
O astfel de actiune are rezonante conceptualiste in stare sa impleteasca foarte ciudat realitatea personajului principal si fictiunea din care fiecare dintre noi faceam parte. Cei doi autori au mizat foarte mult pe reactia noastra de dezaprobare, fie directa fie prin ras inevitabil la acest discurs teoretic dezarticulat. O astfel de reactie a permis tocmai mustrarea primita din partea autorului acestor idei vazandu-se "paresecutat" in lipsa noastra de a le lua in serios. Tocmai o astfel de fericita "intamplare" a fost menita sa scoata in evidenta sensul conceptualist al actiunii. Rasul nostru pe care il savuram superior a incetat deodata sa mai f ie rasul nostru si a devenit ceva serios. Ideile pot lua forme nebanuite. Daca toti suntem in situatia lui? Oare subiectivismul cognitiv kantian nu ne taie orice fel de pretentie de cunoastre absoluta si universala a realitatii? Daca cumva altii rad de noi in aceeasi maniera pentru pretentia noastra de cuoastere exacta a realitatii in timp ce noi radem de un altul "mai slab" ca noi dar care pretinde la fel ca noi ca detine "adevarul"? Nu cumva rasul nostru este slabiciunea celui aflat cu musca pe caciula?
Experimentele psihologice au aratat ca stresul conduce la intarirea comportamentului paranoic. Traume psihice severe (de genul atacurilor teroriste sau accidentelor de circulatie) pot induce comportament paranoid psihotic (asanumitele psihoze reactive tranzitorii). In situatia stresului cotidian al fiecaruia dintre noi un anumit grad de simptome paranoice le avem indiferent de mistocareala cu care suntem inclinati sa tratam pe cel care bate campii astfel. Se stie foarte bine ca pentru a te integra i ntr-o firma trebuie sa dezvolti comportamente opuse celor paranoice cum ar fi capul plecat, zambetul la comanda sau serviabilitatea. Astfel de cerinte pe care fiecare dintre noi le acceptam in mod ipocrit mai mult sau mai putin combinate cu stresul inerent acestui stil de viata ne face pe majoritatea niste potential paranoici. De aceea cred ca seriozitatea celor doi artisti fata de jovialitatea noastra nu este doar o interpretare a unui rol ci o invitatie spre analiza... Pentru m ine o astfel de actiune cantareste cat 10 Matrix. Pe langa factorul artistic cineva ar putea interpreta in actiunea celor 2 artisti si o ironie la adresa teoriilor conspirationiste. Cu toate astea tocmai atitudinea subversiva si refuzul de a accepta "simtul comun" este nucleul mentalitatii artistice prin excelenta. O astfel de ironie nu face decat sa afirme o atitudine antiimanenta a artei fata de ea insasi. Trebuie sa ne punem intrebarea daca nu cumva chiar suntem "programati" de catre educatia primita de la autoritati sa luam l a misto mentalitatea paranoica pentru a-i submina valabilitatea stiintifica pentru ca politicienii si autoritatile statului sa se protejeze de o eventuala revolta a celor ce pot sa creada in discursul paranoicului !!!!!!!!!!!
http://www.members.lycos.co.uk/gabald/acte/Starpirea_vampirilor.htm
Super-Tuber de Szilard Miklos in casa lui Vlad Nanca
|
Etichete:
comments,
uncategoric
Reintoarcerea la copilarie a facut mereu obiectul artei. De data asta prin jocul anilor 1980 pana prin 2000, Tuberman&Cornete, cand shooterele au smuls copiii din realitate si i-a dus in cea virtuala a computerului si consolelor. Proiectul a fost curatoriat de Cosmin Costinas iar aici se gaseste statement-ul lui.
Am participat activ la el , inclusiv cu un text ulterior care suna astfel:
"Cred ca aparitia cetatzeanului turmentat si a politistilor au fost lucruri de bun augur. Acestia din urma trebuie felicitati pt. efortul de a intelege ce facem. Cred ca au inteles ca "e de bine" ca nu contondam pe nimeni si nu ne-au facut probleme. Poate ca si camera, cum zice Vlad, i-a facut sa fie intelegatori. Am observat chiar si o usoara tendinta de a ne accepta argumentele, prin remarci de genul "se vede ca sunteti oameni cu cap" sau "de ce u protestati la guvern?" dar logica lor se scurtcircuita si reveneau la stadiul "pai voi avetzi 25 sau 7 ani?" sau "Ce-avetzi in cap mai oameni buni?" Raspunsurile noastre erau atipice pt. ei. Unul dintre noi radea altul incerca sa explice cu argumente metafizico-axiologice, altul fotografia; efectiv s-au buimacit si nu stiau daca sa ne faca "morala" sau sau sa raspunda la mesajul nostru. Cred ca undeva copilul din ei a reactionat, la fel si demersul nostru. Puteau oricand sa ne dea amenda pt. deranjarea linistii publice sau vatamare corporala, si, de ce nu, pt. depozitarea gunoaielor (cornetele) in spatii nepermise.
Partea trista este "cetatzeanul turmentat". El arata cat de retardat este acest segment din popor. Absolut nici un efort de a intelege. Absolut nici un efort de recuperare a unei comori interioare insetimabile. Imi pare foarte rau ca, preocupat cu gasirea unor argumente ad-hoc si cu nimerirea "adversarilor", nu am retzinut exact formulele lui. aveau o plasticitatea cu totul speciala, replici la incercarile mele de a-l convinge ba ca e o actiune organizata, ba ca vine televiziunea, ba ca in apartamentul diavolului e o fundatie. Era clar ca omul dorea si el sa se joace, sa isi impuna propriul sau pattern, dar pur si simplu nu putea mai mult de atat. Copilaria lui probabil ca e incuiata intr-una din pivnitzele oarbe ale sufletului. Imposibil sa nu fi tras si el vreodata cu prashtia, cu arcul, chiar sa ni fi aruncat cu pietrele, dar cine stie ce amintiri ale constiintei incarcate i se asociaza cu aceasta perioada? Ce demoni i-am trezit prin acest recurs la infantilism?"
Il repostez retroactiv pe acest blog, intrucat el a aparut dupa consumarea evenimentului. Mai multe fotografii si text pot fi gasite aici:
Subscribe to:
Posts (Atom)
